Comisia Europeană încearcă „cooperativizarea” infrastructurii AI de pe bătrânul continent. Uniunea nu are capitalul, tehnologia, cipurile, cloud-ul și centrele de calcul necesare, dar construiește o arhitectură în care statele membre și investitorii privați ar urma să plătească grosul facturii, iar Bruxelles-ul să păstreze pârghiile decisive de selecție, contractare și control strategic. Dincolo de documentele stufoase și de cifra spectaculoasă de 30 de miliarde de euro nu există, deocamdată, decât o contribuție europeană limitată, bani naționali încă de angajat și speranța că privații vor accepta să investească masiv într-o infrastructură asupra căreia vor avea proprietatea, dar doar impresia controlului deplin.

Uniunea Europeană nu are încă banii, infrastructura, cipurile și campionii tehnologici necesari pentru a concura cu Statele Unite și China în inteligența artificială. Are însă regulamente, consorții, comitete și un organism – EuroHPC – în care Comisia deține 50% din voturi. Sub eticheta celor șapte „gigafabrici AI”, Bruxelles-ul propune un mecanism de cooperativizare, în care statele membre contribuie direct și alimentează totodată bugetul european, companiile private ar trebui să aducă cea mai mare parte a capitalului și să suporte riscul, iar Comisia își rezervă controlul asupra selecției, contractelor, accesului și unor decizii strategice.

Este opusul modelului american, unde privații construiesc și dețin infrastructura, iar statul reglementează, cumpără servicii și protejează interesele naționale fără să se instaleze în centrul de comandă al companiei.

PE SCURT

Comisia Europeană își dorește un „kolhoz AI”

Comisia Europeană anunță până la șapte gigafabrici AI și investiții de peste 30 de miliarde de euro.

Din cele 30 de miliarde, contribuția maximă a UE ar fi de cinci miliarde, dar numai un miliard este disponibil acum. Alte patru miliarde depind de bugetul 2028–2034. Statele trebuie să egaleze contribuția UE, iar cel puțin 20 de miliarde ar trebui atrași de la investitori privați. Nu există deci un fond european de 30 de miliarde, ci o țintă de „mobilizare” bazată pe bani naționali, capital privat și credite.

EuroHPC nu va construi și nici nu va cumpăra fabricile. Consorțiile trebuie să asigure terenul, energia, procesoarele, finanțarea și operarea. UE și statele devin clienți-ancoră, care cumpără anticipat o parte din capacitatea de calcul și reduc riscul comercial. Contribuția Uniunii este plafonată la maximum 17% din infrastructura informatică eligibilă.

În schimb, operatorii intră într-un sistem de selecție, contracte, audit, standarde și control al accesului. Proprietatea poate rămâne privată sau mixtă, dar acordurile sensibile cu entități din afara UE, schimbările de control ori modificarea scopului strategic pot necesita aprobarea unui organism public format din Comisie și statele finanțatoare. Verificarea utilizatorilor se poate extinde asupra întregii instalații, nu doar asupra capacității cumpărate public.

Uniunea, reprezentată de Comisie, deține 50% din voturile Governing Board-ului EuroHPC. Statele împart restul. Comisia nu poate decide singură, dar nici statele fără ea. Companiile investesc și construiesc, însă nu votează decizia politică finală.

Acesta este „soft takeover”-ul. Nu o expropriere pe față, ci „guvernanță fără proprietate”. Capitalul și riscul rămân predominant la state și investitori, iar Bruxelles-ul obține o poziție indispensabilă în deciziile strategice.

Contrastul cu Statele Unite este limpede. Washingtonul sprijină industria, energia și autorizarea, cumpără servicii și controlează exporturile, dar centrele AI rămân sub conducerea companiilor care le finanțează. America construiește campioni și îi reglementează. Europa riscă să construiască beneficiari de programe și apoi să-i administreze.

SUA domină capitalul privat, cloudul, cipurile și modelele de frontieră, iar China și-a apropiat performanțele de cele americane și își integrează AI-ul în industrie. UE încearcă să recupereze decalajul cu fabrici care ar putea deveni operaționale abia după 2027 și vor depinde inițial de tehnologie americană.

Europa are nevoie de infrastructură AI și reguli de securitate. Dar drepturile publice ar trebui să fie proporționale cu banii, riscul și capacitatea cumpărată. În forma actuală, Comisia nu cumpără ferma. Cumpără o parte din recoltă, cu bani proveniți în principal de la state, și cere în schimb cheia porții, lista clienților și dreptul de a aproba viitorul proprietar.

Nu este colectivizarea proprietății. Este un kolhoz al deciziei.

ANALIZA ECOPOLITICA

Cele 30 de miliarde din vitrina Bruxelles-ului. Bani inexistenți, promisiuni viitoare și control cumpărat cu o fracțiune din investiție

Comisia Europeană a prezentat, la 30 iulie 2026, noua competiție pentru construirea a până la șapte gigafabrici de inteligență artificială drept o investiție continentală de peste 30 de miliarde de euro. Formula este spectaculoasă și a fost preluată disciplinat de presă. Narativul oficial spune că este vorba despre zece miliarde de euro finanțare europeană și națională, plus cel puțin douăzeci de miliarde din sectorul privat. Europa ar urma să-și ridice propriile temple ale inteligenței artificiale, suficient de mari pentru a antrena modele de frontieră și pentru a reduce dependența de infrastructura americană și asiatică.

Numai că cele 30 de miliarde nu sunt un buget existent, nu sunt depozitate într-un fond și nu au fost aprobate integral. Cifra reprezintă suma ideală a trei componente profund diferite. Explicit, bani europeni disponibili acum, bani europeni ipotetici după 2027 și investiții naționale și private care trebuie încă negociate, atrase, împrumutate și transformate în angajamente contractuale.

Documentația licitației, întinsă pe 133 de pagini, spune o poveste mult mai puțin triumfală decât comunicatul Comisiei. Ea descrie nu un program în care Bruxelles-ul construiește șapte gigafabrici, ci o schemă prin care investitorii și statele trebuie să finanțeze și să ridice infrastructura, iar EuroHPC cumpără anticipat o parte din serviciile viitoare. În schimbul acestei comenzi publice, Comisia și statele contributoare obțin acces garantat, supraveghere contractuală și drepturi de aprobare asupra unor decizii strategice care privesc nu doar capacitatea cumpărată din bani publici, ci, în anumite situații, întreaga gigafabrică.

Aceasta este schema care trebuie înțeleasă înainte de a discuta despre „suveranitatea digitală europeană”. Cine pune banii? Cine suportă riscul? Cine deține activele? Și, mai ales, cum poate o autoritate care finanțează doar o fracțiune din investiție să obțină pârghii de control asupra ansamblului?

Prima realitate incomodă – din cele 30 de miliarde, numai un miliard european este disponibil acum

Competiția este împărțită în două categorii de proiecte și în două faze succesive.

În Lotul 1, EuroHPC poate selecta până la patru gigafabrici de dimensiune medie. Pentru fiecare proiect, contribuția UE poate ajunge la 100 de milioane de euro în prima fază și la încă 400 de milioane în faza de extindere. Plafonul teoretic este, așadar, de 500 de milioane de euro pentru fiecare dintre cele patru proiecte, respectiv două miliarde în total.

În Lotul 2, pot fi selectate până la trei gigafabrici de capacitate mai mare. Contribuția europeană poate ajunge la 200 de milioane de euro în prima fază și la încă 800 de milioane în faza a doua. Plafonul este de un miliard pentru fiecare proiect și de trei miliarde pentru întregul lot.

Adunate, cele două loturi produc cifra maximă de cinci miliarde de euro contribuție a Uniunii:

4 × 500 milioane + 3 × 1 miliard = 5 miliarde de euro.

Statele participante trebuie să egaleze cel puțin contribuția Uniunii. De aici rezultă alte cinci miliarde și, prin însumare, cele „până la zece miliarde de euro” din surse publice europene și naționale prezentate de Comisie.

Numai că acest calcul reprezintă plafonul final al ambelor faze, nu suma asigurată la lansarea licitației.

Documentația precizează fără echivoc că, din cele cinci miliarde de euro pe care UE le-ar putea angaja în întregul program, doar un miliard este disponibil prin actualul cadru financiar multianual 2021–2027. Celelalte aproximativ patru miliarde sunt doar orientative și ar putea fi acordate după 31 decembrie 2027, dacă sunt îndeplinite simultan mai multe condiții:

• adoptarea bugetului multianual al Uniunii pentru 2028–2034;
• existența programelor europene care vor finanța proiectele;
• înființarea unui succesor juridic al actualului EuroHPC;
• aprobarea unei decizii de finanțare și a programului de lucru;
• disponibilitatea efectivă a creditelor bugetare anuale;
• îndeplinirea de către consorții a obiectivelor contractuale din prima fază.

Documentul subliniază chiar că sumele pentru perioada de după 2027 sunt înscrise numai „în scop ilustrativ” și nu prejudecă negocierile viitorului buget european.

Prin urmare, fotografia financiară reală din august 2026 arată astfel…

Un miliard de euro UE este disponibil pentru prima fază.
Patru miliarde UE sunt o promisiune condiționată de viitorul buget.
Statele trebuie să egaleze contribuția, dar defalcarea lor concretă nu este încă publicată integral.
Cele douăzeci de miliarde private trebuie mobilizate proiect cu proiect.

A numi această construcție „program european de 30 de miliarde” este tehnic posibil, dar economic înșelător. Este ca și cum un dezvoltator ar anunța un cartier de 30 de miliarde după ce are în cont un miliard, speră să primească alte nouă miliarde de la autorități și așteaptă ca investitorii să găsească restul.

Cele zece miliarde „publice” nu sunt zece miliarde ale Comisiei Europene

O a doua confuzie este produsă de expresia „finanțare europeană și națională”. Ea poate lăsa impresia că Bruxelles-ul aduce bani proprii, iar statele membre completează suma.

Comisia Europeană nu deține însă un capital comercial separat, obținut din activități economice proprii. Bugetul Uniunii este alimentat în principal din contribuțiile statelor membre calculate în funcție de venitul național brut, din resursa bazată pe TVA, din taxele vamale colectate la frontiera externă și din contribuția bazată pe deșeurile de ambalaje din plastic nereciclate. Contribuțiile naționale bazate pe venitul național brut constituie cea mai importantă sursă a bugetului european.

Așadar, statele participante la gigafabrici pot plăti de două ori.

Mai întâi contribuie, asemenea celorlalte membre ale Uniunii, la bugetul comun din care EuroHPC va primi partea europeană. Apoi trebuie să adauge contribuția națională necesară proiectului pe care îl găzduiesc sau la care doresc să participe.

Acest lucru nu înseamnă că fiecare stat își primește înapoi propria contribuție exactă. Bugetul UE este comun, iar resursele sunt redistribuite prin programe europene. Dar, din punct de vedere economic, eticheta „bani ai Uniunii” nu schimbă originea lor. Este vorba în principal despre resurse colectate de la state, economii și contribuabili și administrate ulterior la nivel supranațional.

Prin urmare, formula mai exactă nu este „Comisia aduce cinci miliarde, iar statele mai aduc cinci miliarde”, ci „Statele europene alimentează bugetul comun din care EuroHPC poate angaja până la cinci miliarde, iar statele interesate trebuie să mai asigure separat o contribuție națională cel puțin egală”.

Comisia nu vine la masă cu o avere proprie. Vine cu puterea de a administra o parte din banii colectivizați în bugetul Uniunii și de a condiționa accesul la ei.

Nici contribuțiile statelor nu sunt încă transparente

Comisia a anunțat că 18 state au semnat acordul de achiziție comună, mai exact Croația, Cehia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Ungaria, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Polonia, Portugalia, Slovacia, Spania și Suedia. Aceste state s-au angajat, în principiu, să cumpere o parte din capacitatea de calcul a viitoarelor gigafabrici.

Dar lista statelor nu este același lucru cu lista sumelor.

Documentația licitației afirmă că EuroHPC și autoritățile naționale au încheiat un Joint Procurement Agreement, adică un acord de achiziție comună, care include angajamentul financiar al fiecărui stat pentru cumpărarea unei cote din timpul de calcul. EuroHPC acționează ca mandatar al autorităților naționale, pentru că publică procedura, organizează evaluarea, atribuie contractele și gestionează contractele-cadru și contractele subsecvente în numele tuturor participanților publici.

Cu toate acestea, Anexa 2 a versiunii publicate a caietului de sarcini — anexă care ar trebui să conțină exact angajamentele bugetare ale statelor — nu conține încă sumele. Ea anunță doar că informațiile vor fi completate și publicate ulterior, deși textul spune că acest lucru ar trebui să se întâmple la deschiderea procedurii.

Avem, deci, un program lansat public sub eticheta de 30 de miliarde de euro, dar fără publicarea, în documentul oficial disponibil la deschiderea competiției, a contribuției exacte asumate de fiecare guvern.

În plus, documentația arată că nicio ofertă nu poate fi selectată dacă statul-gazdă nu confirmă ferm cofinanțarea primei faze. Chiar și o propunere bine evaluată poate fi eliminată dacă bugetul național a fost rezervat unui proiect clasat mai sus sau a fost epuizat.

Cu alte cuvinte, Comisia a anunțat plafonul politic înainte ca publicul să poată vedea integral arhitectura contribuțiilor naționale care trebuie să îl susțină.

Cele douăzeci de miliarde private sunt o țintă, nu un fond garantat

A treia componentă — și cea mai mare — o reprezintă cele „cel puțin 20 de miliarde de euro” care ar trebui să provină din investiții private.

Nu există însă un fond privat european de 20 de miliarde deja constituit și nici un grup de companii care să fi depus întreaga sumă într-un cont al programului. Banii trebuie asamblați separat de fiecare consorțiu, prin combinații de:

• capital propriu;
• participații ale investitorilor industriali;
• quasi-equity;
• credite bancare;
• datorie senior sau subordonată;
• fonduri de infrastructură;
• aporturi în natură;
• eventuale finanțări ale BEI, FEI, InvestAI sau ale băncilor naționale de dezvoltare.

Caietul de sarcini cere ofertanților să prezinte structura capitalului, raportul dintre datorie și capital propriu, costul mediu ponderat al capitalului și strategia pentru închiderea finanțării. Pentru prima fază, contribuțiile private trebuie să fie deja garantate sau cel puțin foarte probabile și susținute prin contracte, scrisori de intenție obligatorii, term sheets ori alte documente credibile. Documentația admite însă explicit că poate exista încă un deficit de finanțare, pentru care consorțiul trebuie să prezinte doar o strategie realistă de acoperire. Pentru faza a doua, planurile sunt în mare parte indicative.

Aceasta este diferența dintre capital angajat și capital pe care speri să îl mobilizezi.

Un contract semnat de investiție reprezintă bani angajați. O scrisoare obligatorie poate reprezenta un angajament executoriu, în funcție de condițiile sale. Un term sheet poate fi doar cadrul unei viitoare tranzacții. O strategie de atragere a finanțării nu reprezintă bani. Este un plan pentru a-i găsi.

Cifra de douăzeci de miliarde este, în acest moment, o țintă agregată pe care Comisia estimează că proiectele câștigătoare o vor putea atinge. Ea nu dovedește că investitorii privați au acceptat deja să o furnizeze.

BEI și InvestAI. Sprijin posibil, nu bani nerambursabili deja acordați

Comisia include în această arhitectură și Grupul Băncii Europene de Investiții. În decembrie 2025, Comisia, BEI și Fondul European de Investiții au semnat un memorandum pentru sprijinirea proiectelor de gigafabrici și transformarea lor în investiții „bancabile”. Documentele vorbesc despre consultanță, posibile împrumuturi directe, intervenții prin fonduri de infrastructură sau private equity și alte instrumente financiare.

Aici trebuie făcută o distincție pe care propaganda investițională o estompează frecvent.

Un grant este o sumă nerambursabilă. Un credit BEI trebuie restituit. O garanție publică nu înseamnă că banii sunt oferiți gratuit, ci că o parte din riscul creditorului este transferată asupra unui mecanism public. Un fond de investiții intră în capital în schimbul unei participații și al unui randament. Consultanța pentru bancabilitate nu reprezintă finanțarea proiectului.

Mai mult, BEI este deținută de statele membre. Prin urmare, chiar și această ramură a finanțării „europene” provine dintr-o instituție publică susținută de capitalul statelor, care acordă finanțări rambursabile sau mobilizează alți investitori.

Documentația licitației nu prezintă sprijinul BEI ori InvestAI ca pe un drept automat. Consorțiile trebuie să indice ce ajutor anticipează și să demonstreze că întregul proiect rămâne viabil financiar.

Astfel, aceeași sumă poate apărea succesiv în mai multe straturi ale comunicării, drept „facilitate InvestAI”, drept „finanțare mobilizată”, drept credit BEI și, în final, drept investiție a consorțiului. Fără contractele concrete, există riscul numărării politice a acelorași capacități financiare sub etichete diferite.

Ce plătește efectiv EuroHPC? Nu fabrica, ci o comandă de servicii

Poate cea mai importantă precizare din întregul dosar este aceea că actuala procedură nu acordă pur și simplu consorțiilor un grant pentru construcție.

Contribuția Uniunii ia forma unei achiziții garantate de acces la capacitatea de calcul, plătită periodic, la un preț convenit, pentru aproximativ cinci ani. Documentația numește explicit mecanismul „off-take model”. EuroHPC și statele devin clienți-ancoră ai viitoarei infrastructuri.

Analogia corectă nu este aceea a statului care cumpără o centrală electrică. Este aceea a statului care semnează dinainte un contract pentru o parte din energia pe care centrala o va produce.

Sau, într-o imagine și mai simplă, EuroHPC nu cumpără hotelul, ci rezervă pentru cinci ani un număr important de camere, la tarife stabilite contractual. Această rezervare garantată îi permite dezvoltatorului să meargă la bancă și să spună că o parte dintre venituri este deja asigurată.

Contractul-cadru ar urma să aibă o durată de aproximativ șase ani și jumătate, incluzând perioada de instalare și cei cinci ani de funcționare. Contractele subsecvente vor preciza volumul serviciilor, prețurile, nivelurile de performanță și bugetele concrete.

Aceasta este adevărata valoare economică oferită investitorilor, respectiv nu doar suma nominală, ci reducerea riscului comercial. O gigafabrică presupune investiții uriașe în acceleratoare care se pot învechi tehnologic în câțiva ani. Un client public garantat crește predictibilitatea veniturilor și poate face proiectul mai ușor de finanțat.

În limbajul elegant al documentației, autoritățile publice sunt un „strategic anchor customer”. În limbaj obișnuit, contribuabilul european promite să cumpere înainte ca fabrica să existe, pentru ca investitorul să poată demonstra băncii că nu pornește complet fără clienți.

Limita de 17%, un procent mic din investiție, pârghii mari de guvernanță

Contribuția Uniunii este plafonată la valoarea cea mai mică dintre suma maximă stabilită pentru fiecare lot și 17% din cheltuielile eligibile pentru infrastructura informatică.

Această limită nu se aplică întregului cost economic al gigafabricii, ci numai unei categorii definite de IT CAPEX, respectiv acceleratoare AI, procesoare, memorie, stocare, rețele de mare viteză, rackuri, anumite sisteme de răcire la nivelul echipamentului, instalații electrice dedicate și software-ul esențial pentru punerea în funcțiune.

Nu intră automat în această bază:

• terenul;
• clădirile;
• pregătirea amplasamentului;
• utilitățile generale;
• infrastructura energetică exterioară;
• toate cheltuielile de funcționare;
• salariile și mentenanța pe termen lung;
• modernizările care nu sunt acoperite prin contractele viitoare;
• celelalte costuri neincluse explicit în definiția IT CAPEX.

Acestea sunt responsabilitatea consorțiului. Tot consorțiul răspunde de achiziție, construcție, instalare, operare și furnizarea serviciilor.

Dacă Uniunea ajunge la plafonul de 17%, iar statele îl egalează, componenta publică poate reprezenta aproximativ 34% din IT CAPEX eligibil. Dar procentul public din costul economic total al proiectului poate fi mai mic, deoarece terenul, clădirea, energia și operarea nu sunt cuprinse integral în baza de calcul.

Aici apare contradicția politică pe care Comisia preferă să o îmbrace în vocabular tehnocratic. Partea publică poate fi minoritară în raport cu investiția totală, dar condițiile juridice anexate ei pot produce efecte asupra întregii infrastructuri.

Cine suportă riscul financiar

Din punct de vedere economic, riscul nu este concentrat într-o singură parte. Este împărțit, dar nu în mod egal și nici în aceeași formă.

Consorțiul suportă riscul de construcție. El trebuie să procure cipurile, să ridice infrastructura, să securizeze energia și răcirea, să respecte termenele și să gestioneze eventualele scumpiri.

Consorțiul suportă riscul tehnologic. Acceleratoarele AI sunt active cu un ritm rapid de uzură morală. Un sistem performant în 2027 poate deveni comercial secundar în 2030.

Consorțiul suportă riscul operațional. Costurile energiei, personalului, mentenanței și actualizărilor trebuie acoperite din veniturile proiectului. Documentația cere explicit autosustenabilitate comercială și exclude dependența permanentă de subvenții operaționale.

Investitorii și creditorii suportă riscul de capital și credit. Dacă proiectul nu generează veniturile estimate, capitalul propriu poate fi pierdut, iar creditele pot deveni neperformante.

UE și statele suportă riscul angajamentului public. Prin cumpărarea anticipată a capacității, ele se obligă să plătească serviciile contractate pe termen lung. Astfel, o parte din riscul ca fabrica să nu găsească suficienți clienți este mutată de la investitor către cumpărătorul public.

Nu rezultă automat că EuroHPC va plăti capacitate complet neutilizată; acest lucru va depinde de contractele și mecanismele concrete de consum și plată. Dar este evident că valoarea economică a schemei constă tocmai în garantarea unei cereri publice care altfel nu ar exista.

Consorțiul suportă și riscul bugetar al fazei a doua. Cele patru miliarde europene de după 2027 nu sunt garantate. Dacă viitorul buget nu le asigură, dacă programul este modificat sau dacă proiectul nu îndeplinește jaloanele, extinderea poate rămâne fără comanda publică anticipată pe care și-a bazat planul.

Așadar, nu asistăm la o socializare completă a pierderilor și privatizare completă a profiturilor. Investitorii își asumă riscuri reale și substanțiale. Dar nici nu asistăm la capitalism pur. Statul și Uniunea reduc riscul privat prin comenzi pe termen lung, iar în schimb cer drepturi contractuale și strategice.

Cine devine beneficiarul economic

Beneficiarul direct al contractelor publice va fi consorțiul sau entitatea juridică desemnată de acesta să construiască și să opereze gigafabrica. Consorțiul poate include companii private, investitori instituționali, operatori cloud, furnizori de infrastructură și entități publice.

Acesta va încasa contravaloarea accesului cumpărat de EuroHPC și de state, dar va putea vinde și restul capacității clienților comerciali. Prin urmare, comanda publică nu înlocuiește piața privată, ci îi oferă proiectului o bază minimă de venituri.

Beneficiarii indirecți vor fi producătorii de acceleratoare și servere, operatorii energetici, constructorii, furnizorii de răcire și rețelistică, băncile, fondurile de investiții și operatorii cloud integrați în proiect. Într-o industrie în care Europa nu produce încă la scară relevantă acceleratoare comparabile cu cele americane, o parte semnificativă a cheltuielilor poate ajunge, cel puțin în prima fază, la furnizori din afara Uniunii.

Statele contributoare vor primi acces la capacitatea de calcul proporțional cu contribuțiile lor financiare sau cu volumul cumpărat anticipat. Uniunea va dispune de propria cotă, pe care EuroHPC o va aloca proiectelor europene, inclusiv cercetării, IMM-urilor, startupurilor, administrațiilor publice și unor proiecte considerate strategice sau relevante pentru securitate.

Statul-gazdă poate beneficia de investiția fizică, de activitatea economică și de infrastructura creată pe teritoriul său. Aceste efecte sunt însă potențiale și depind de structura fiscală, de furnizorii utilizați, de originea personalului și de relația dintre centrul de date și economia locală. Un centru hiperautomatizat care importă cipuri, software și expertiză nu produce automat miracolul industrial sugerat de comunicatele politice.

Cine va deține gigafabrica

Regulamentul european permite două modele juridice distincte.

În primul model, Uniunea contribuie direct la CAPEX. În această situație, EuroHPC poate deține partea din infrastructura informatică echivalentă contribuției europene pentru cel puțin cinci ani, după care proprietatea poate fi transferată consorțiului în condițiile contractului de găzduire.

În al doilea model, contribuția Uniunii ia forma cumpărării garantate de acces. Atunci EuroHPC nu dobândește automat o cotă de proprietate asupra echipamentelor, ci primește serviciul și dreptul de acces pe perioada contractuală.

Procedura lansată în iulie 2026 a ales explicit al doilea model, mai exact achiziția anticipată de timp și servicii de calcul.

Prin urmare, Comisia sau EuroHPC nu vor deveni automat proprietarii gigafabricilor selectate în actuala procedură. Proprietatea activelor va rămâne la entitatea sau entitățile din consorțiu, potrivit structurii corporative prezentate în ofertă. În funcție de componența consorțiului, proprietatea poate fi privată, publică sau mixtă.

Această precizare este esențială. Nu avem de-a face cu o expropriere și nici cu o naționalizare europeană clasică.

Dar proprietatea nu este sinonimă cu libertatea completă de decizie.

Poți rămâne proprietarul clădirii și al serverelor, dar poți accepta prin contract ca o autoritate externă să controleze o parte din utilizare, să verifice clienții, să auditeze activitatea și să aprobe schimbarea proprietarului, restructurarea majoră sau accesul unor parteneri străini.

Aceasta este diferența dintre a deține activul și a controla toate deciziile relevante privind activul.

Cine selectează proiectele

Procedura nu este gestionată direct de fiecare stat-gazdă.

EuroHPC organizează evaluarea ofertelor, constituie comisia de evaluare și folosește între cinci și șapte experți tehnici independenți, plus un grup de trei până la șase experți financiari proveniți de la o entitate financiară acreditată.

Directorul executiv al EuroHPC analizează rezultatele, întocmește clasamentul final pentru fiecare lot și poate propune inclusiv abateri motivate de la ordinea recomandată de evaluatori. Lista este apoi transmisă Consiliului de conducere al EuroHPC, care ia decizia finală și aprobă consorțiile cu care vor fi încheiate contractele.

Consiliul de conducere este format din reprezentantul Comisiei, în numele Uniunii, și reprezentanții statelor participante. Uniunea deține însă 50% din drepturile de vot, ca bloc indivizibil. Celelalte 50% aparțin statelor. Pentru deciziile privind selectarea gigafabricilor, este necesară o majoritate care să includă votul Uniunii și o majoritate calificată a statelor participante.

Consecința juridică este clară:

• Comisia nu poate selecta singură proiectele;
• statele nu pot selecta proiectele împotriva Comisiei;
• Uniunea, reprezentată de Comisie, are un drept efectiv de blocaj;
• companiile private nu au drept de vot în Consiliul de conducere.

Reprezentanții membrilor privați pot participa ca observatori și pot lua parte la deliberări, dar nu votează.

Așadar, companiile aduc cea mai mare parte a capitalului și execută investiția, însă selecția oficială pentru programul EuroHPC aparține unei structuri publice în care Comisia controlează jumătate din voturi.

Cine controlează contractele

Statele participante semnează acordul de achiziție comună, dar îi acordă EuroHPC mandatul de a administra procedura și contractele în numele lor.

EuroHPC:

• publică licitația;
• organizează evaluarea;
• atribuie contractele;
• semnează contractele-cadru;
• semnează contractele subsecvente;
• gestionează modificările contractuale;
• monitorizează îndeplinirea obligațiilor;
• administrează relația contractuală în numele autorităților participante.

Ofertanții confirmă încă din momentul depunerii ofertei că acceptă contractul-cadru, contractul specific și acordul privind nivelul serviciilor. Nu intră într-o negociere complet liberă între parteneri egali, ci aderă la arhitectura contractuală stabilită de autoritatea care organizează achiziția.

Aceasta reprezintă control contractual, nu proprietate. Ci controlul indirect al produsului proprietății.

EuroHPC nu conduce echipele tehnice ale centrului și nu decide fiecare operațiune comercială. Dar poate verifica livrarea serviciilor, poate condiționa plățile, poate impune standardele asumate, poate cere audituri și poate interveni dacă proprietatea sau controlul consorțiului se modifică într-un mod incompatibil cu regulile programului.

Documentația prevede inclusiv că, dacă un contractant ajunge sub controlul unei entități dintr-o țară neeligibilă, contractul poate fi reziliat.

Cine controlează capacitatea de calcul cumpărată public

Timpul de calcul al Uniunii și al statelor va fi proporțional cu contribuțiile lor financiare sau cu valoarea achiziției garantate. Condițiile de utilizare a cotei Uniunii sunt stabilite de Consiliul de conducere al EuroHPC. Acesta poate adopta reguli speciale pentru proiectele considerate strategice și pentru activitățile legate de securitate.

Capacitatea cumpărată nu va fi distribuită exclusiv după criteriul celui mai mare preț oferit de un client comercial. Ea poate fi acordată gratuit sau preferențial anumitor categorii, cum sunt proiectele de cercetare, startup-uri, IMM-uri, administrații publice ori proiecte europene care dezvoltă modele AI deschise.

Din perspectivă publică, acesta este scopul declarat al investiției. Contribuabilul cumpără resurse care nu rămân rezervate doar giganților tehnologici.

Din perspectivă critică, EuroHPC dobândește puterea de a decide ce proiecte primesc acces la una dintre cele mai rare și valoroase resurse ale economiei digitale, mai exact puterea de calcul la scară foarte mare.

În inteligența artificială, controlul accesului la compute poate fi la fel de important precum proprietatea asupra serverelor. O companie poate deține echipamentele, dar instituția care distribuie milioane de ore de calcul poate decide indirect ce modele sunt dezvoltate, ce laboratoare cresc și ce direcții tehnologice primesc prioritate.

Controlul nu se oprește însă la partea plătită de EuroHPC

Aici se află elementul care transformă o simplă achiziție publică într-un mecanism de guvernanță strategică.

Regulamentul impune fiecărei gigafabrici existența unui Public Governance Body, format din reprezentanți ai Comisiei și ai statelor care contribuie financiar la proiect.

Deși regulamentul proclamă autonomia managerială și operațională a consorțiului, organismul public trebuie să aprobe în prealabil:

• acordurile de acces cu entități din state terțe care pot ridica probleme privind securitatea, autonomia sau interesele strategice ale Uniunii;
• schimbările substanțiale în structura juridică, financiară sau de control;
• schimbarea proprietarului final;
• transferarea activelor critice în afara Uniunii;
• restructurările financiare majore;
• modificarea semnificativă a scopului strategic al gigafabricii.

Mai mult, caietul de sarcini precizează că obligațiile de verificare a utilizatorilor se aplică întregii gigafabrici, fără excepție, inclusiv capacității administrate, compartimentate sau comercializate de clienți-ancoră, hyperscaleri ori furnizori globali de cloud, indiferent de aranjamentele lor comerciale.

Acesta este punctul în care afirmația „UE cumpără doar 17%” devine insuficientă.

UE poate cumpăra o cotă limitată de servicii, dar regulile de securitate, verificarea utilizatorilor și aprobarea anumitor modificări de proprietate se extind asupra întregii instalații.

Revenind la analogia hotelului. Bruxelles-ul nu cumpără hotelul și nici nu rezervă toate camerele. Dar, pentru că rezervă o parte dintre ele pe termen lung și include hotelul într-un program strategic, obține dreptul de a verifica anumite categorii de clienți străini și de a se pronunța înainte ca proprietarul să vândă clădirea, să mute active esențiale în afara UE sau să-i schimbe radical destinația.

Este mai mult decât relația obișnuită dintre un client și un furnizor.

Cele patru niveluri de putere – proprietate, guvernanță, contract și strategie

Pentru a evita atât propaganda Comisiei, cât și exagerarea criticilor, trebuie separate patru forme de control.

Proprietatea juridică răspunde la întrebarea: cine deține compania, serverele și infrastructura? În actualul model de achiziție, EuroHPC nu devine automat proprietar. Activele vor aparține consorțiului, care poate avea o structură privată, publică sau mixtă.

Guvernanța corporativă vizează punctual cine numește administratorii, aprobă bugetele firmei și stabilește strategia comercială generală? În principiu, aceste atribuții rămân la proprietarii și administratorii consorțiului. Comisia nu primește automat acțiuni sau locuri în consiliul de administrație al companiei.

Controlul contractual determină cine stabilește condițiile serviciilor cumpărate din bani publici? Aici EuroHPC are o poziție puternică. El conduce selecția, semnează și gestionează contractele, monitorizează performanța și administrează capacitatea cumpărată.

Controlul strategic restricționează cine poate bloca anumite decizii care afectează securitatea, proprietatea finală, accesul străin sau scopul infrastructurii? Aici apare organismul public format din Comisie și state, ale cărui aprobări pot fi necesare chiar pentru decizii referitoare la ansamblul gigafabricii.

Prin urmare, nu asistăm la o preluare clasică de proprietate. Asistăm la o suprapunere de drepturi publice peste o infrastructură finanțată și operată majoritar de alții.

Faptul, analiza și lectura eurosceptică

Faptul verificabil este că programul nu dispune acum de 30 de miliarde de euro. UE are prevăzut până la un miliard pentru prima fază, alte patru miliarde depind de bugetul de după 2027, statele trebuie să asigure cofinanțarea, iar consorțiile trebuie să atragă restul capitalului. Contribuția publică ia în actuala procedură forma unei achiziții pe termen lung de servicii de calcul, nu a cumpărării integrale a fabricii.

Analiza economică arată că această comandă publică reduce riscul investiției private și face proiectele mai ușor de finanțat. În schimb, EuroHPC și statele obțin acces, drepturi contractuale, audit, supraveghere și capacitatea de a orienta utilizarea cotei publice.

Lectura eurosceptică începe acolo unde condițiile depășesc partea plătită public și ating întreaga infrastructură. Comisia contribuie indirect, din bugetul alimentat în principal de state, la cumpărarea unei fracțiuni din serviciile viitoare. Nu suportă singură investiția, nu construiește fabrica și nu acoperă costurile operaționale. Cu toate acestea, prin EuroHPC și organismul public de guvernanță, dobândește un loc obligatoriu la masa deciziilor strategice.

Aceasta este esența „soft takeover”-ului. Nu iei acțiunile companiei, ci creezi un sistem în care investiția devine suficient de dependentă de contractul public încât proprietarul acceptă supravegherea, condiționalitățile și drepturile de veto ale autorității supranaționale.

Participarea rămâne voluntară. Un consorțiu care poate finanța singur o gigafabrică, are suficienți clienți și nu dorește condițiile EuroHPC poate construi în afara programului, rămânând totuși supus legislației europene generale. Tocmai această posibilitate va testa atractivitatea reală a schemei. Dacă avantajul financiar este prea mic, iar ingerința prea mare, investitorii puternici nu au niciun motiv să intre.

Comisia nu cumpără ferma. Nici măcar nu plătește hambarul, terenul și facturile curente. Cumpără anticipat o parte din recoltă, cu bani proveniți tot din state, și cere în schimb să fie consultată când proprietarul vrea să vândă ferma, să mute utilajele, să schimbe producția ori să livreze unor clienți străini considerați indezirabili.

În terminologia Bruxelles-ului, aceasta se numește „parteneriat public-privat pentru suveranitate tehnologică”.

Într-o lectură eurosceptică, este începutul kolhozului AI, care are capital privat, risc majoritar privat, bani publici proveniți de la state și o suprastructură europeană care nu deține neapărat fabrica, dar își rezervă dreptul de a-i controla punctele strategice.

Cum funcționează mecanismul gigafabricilor AI? Capitalul îl aduc alții, Bruxelles-ul cumpără acces și instalează controlul

Comunicatele Comisiei Europene sunt construite astfel încât cititorul grăbit să rămână cu imaginea unei Uniuni care scoate din buzunar peste 30 de miliarde de euro și construiește șapte uriașe uzine de inteligență artificială. Formula oficială vorbește despre un program „condus de industrie”, susținut cu până la 10 miliarde de euro din surse europene și naționale, care ar urma să mobilizeze cel puțin alte 20 de miliarde din investiții private. În această fotografie de presă, Bruxelles-ul apare simultan drept inițiator, finanțator și arhitect al marii infrastructuri AI europene.

Documentația tehnică spune însă altceva. EuroHPC nu va ridica imobilele, nu va procura întreaga infrastructură energetică și nu va cumpăra toate acceleratoarele necesare. Procedura este concepută pentru selectarea unor consorții care vor înființa și opera gigafabricile, în timp ce EuroHPC și statele participante vor cumpăra de la acestea o cotă garantată de capacitate de calcul. Cu alte cuvinte, Bruxelles-ul nu construiește uzina. Caută investitori care să o construiască și le promite, în schimbul acceptării unui ansamblu de condiții, că sectorul public va deveni unul dintre clienții lor principali.

Aceasta este cheia întregului mecanism. Nu avem o întreprindere europeană care își construiește propria infrastructură, ci un model în care proprietatea, riscul investiției și operațiunile comerciale sunt lăsate în principal consorțiului, iar puterea publică își cumpără o poziție în arhitectura proiectului prin contracte pe termen lung, acces garantat, audit și drepturi de aprobare.

Comisia nu caută o companie, ci o construcție corporativă suficient de mare pentru a suporta proiectul

O gigafabrică AI nu este un centru de date obișnuit. Documentația EuroHPC o definește drept o infrastructură capabilă să susțină întregul ciclu de viață al modelelor foarte mari, ce presupune dezvoltare, antrenare, ajustare, implementare și inferență la scară industrială. Pe lângă acceleratoarele AI, proiectul trebuie să includă stocare masivă, rețele de mare viteză, cloud securizat, instrumente software, servicii specializate, surse stabile de energie și sisteme sustenabile de răcire și alimentare cu apă.

Pentru a reuni toate aceste resurse, procedura permite depunerea unei oferte comune de către un grup de operatori economici. Acesta este consorțiul. Nu o entitate misterioasă și nici o cooperativă abstractă, ci o alianță juridică și economică între companii sau instituții care își combină capitalul, infrastructura, expertiza și capacitatea financiară.

Un asemenea grup poate reuni operatorul centrului de date, furnizorul de cloud, investitorii, compania care controlează terenul, operatorul energetic, integratorii de hardware și software, instituții publice ori centre de cercetare. Unele activități pot fi atribuite subcontractorilor, iar ofertantul se poate sprijini inclusiv pe capacitățile financiare sau tehnice ale altor entități, cu condiția existenței unor angajamente verificabile. EuroHPC cere însă identificarea rolurilor și a proporției subcontractate și își rezervă aprobarea modificărilor ulterioare ale subcontractorilor relevanți.

Consorțiul poate funcționa fără o personalitate juridică distinctă la momentul depunerii ofertei sau poate constitui un vehicul special, un Special Purpose Vehicle – SPV, creat exclusiv pentru finanțarea, construirea și operarea gigafabricii. În ambele situații trebuie desemnat un coordonator, care nu poate fi un simplu poștaș administrativ. Caietul de sarcini îl descrie drept liderul strategic și operațional al proiectului, responsabil de integrarea componentelor tehnice, financiare și comerciale. El devine punctul unic de contact cu EuroHPC și primește mandatul de a semna și gestiona contractele în numele tuturor membrilor.

Toți membrii unei oferte comune răspund solidar față de autoritatea contractantă pentru executarea contractului în ansamblu. Dacă unul dintre ei eșuează în îndeplinirea obligațiilor sale, EuroHPC nu trebuie să descurce relațiile interne dintre parteneri. Grupul, ca întreg, rămâne răspunzător. Coordonatorul are puterea de a angaja juridic toți membrii, iar modificarea componenței consorțiului după depunerea ofertei poate duce la eliminarea proiectului, cu excepția unor situații strict delimitate, precum o fuziune sau o preluare care nu schimbă substanțial oferta.

Această arhitectură are o logică economică evidentă. Puține companii europene pot asigura singure, în același timp, zeci de mii de acceleratoare, energie de ordinul sutelor de megawați, finanțare de miliarde, software specializat, personal și o rețea suficientă de clienți. Consorțiul împarte povara și riscul între mai mulți actori. În același timp, el creează pentru EuroHPC un interlocutor unic și controlabil contractual.

Statul-gazdă trebuie să se prezinte cu banii înainte ca proiectul să fie luat în calcul

Consorțiul nu poate intra singur în competiție bazându-se numai pe capital privat. Fiecare proiect trebuie să aibă în spate un stat-gazdă care își asumă explicit contribuția financiară națională. O ofertă depusă pentru un stat care nu furnizează o scrisoare formală și fermă de angajament este declarată neeligibilă și nici măcar nu ajunge la evaluarea tehnică.

Această condiție arată că gigafabrica nu este numai un proiect de piață. Compania nu vine pur și simplu cu banii și cere o autorizație de construire. Ea trebuie să formeze o alianță cu statul-gazdă, iar statul trebuie să intre în proiect atât ca finanțator, cât și ca viitor cumpărător de capacitate.

Regulamentul prevede că unul sau mai multe state participante trebuie să egaleze cel puțin contribuția Uniunii. Restul investiției în construirea gigafabricii și totalitatea cheltuielilor operaționale rămân în sarcina consorțiului. Statul poate furniza contribuția prin mecanisme bugetare naționale, prin alte surse sau chiar prin sume provenite din alocările sale din Mecanismul de Redresare și Reziliență. Contribuția poate fi canalizată prin EuroHPC, care o administrează și o transferă proiectului în numele statului.

În termeni simpli, consorțiul are nevoie de trei aprobări succesive. Trebuie să convingă investitorii că proiectul poate produce profit, să convingă statul-gazdă să pună bani și să convingă EuroHPC că infrastructura merită selectată în sistemul european. Piața, statul și structura supranațională sunt suprapuse într-o singură construcție.

Dimensiunea minimă elimină din start orice proiect improvizat

Comisia nu caută centre de calcul simbolice, botezate „gigafabrici” pentru a prinde un program de finanțare. Pentru lotul destinat instalațiilor de dimensiune medie, proiectul trebuie să ajungă în faza a doua la cel puțin 75.000 de acceleratoare AI normalizate la performanța NVIDIA H100. Pentru lotul mare, pragul urcă la minimum 100.000. În prima fază trebuie instalate cel puțin 25.000 de unități pentru lotul mediu și 40.000 pentru lotul mare. O ofertă care nu dovedește un plan credibil și obligatoriu pentru atingerea acestor praguri este exclusă.

Consorțiul poate propune o infrastructură și mai mare, dar contribuția europeană nu crește automat. Un proiect care instalează 150.000 sau 200.000 de acceleratoare nu primește fonduri europene proporționale cu fiecare cip suplimentar. EuroHPC își plafonează contribuția, iar diferența trebuie suportată de consorțiu și de ceilalți finanțatori.

Această regulă permite Bruxelles-ului să încurajeze proiecte cât mai mari fără să-și majoreze proporțional propria expunere financiară. Investitorul este liber să construiască peste prag, dar o face pe riscul său. EuroHPC își păstrează însă rolul de selector, client și supraveghetor al proiectului.

EuroHPC nu cumpără serverele, ci rezervă producția viitoare

Punctul central al mecanismului este modelul de off-take. În industriile tradiționale, un contract de off-take este un angajament prin care un cumpărător rezervă anticipat o parte din producția viitoare a unei mine, centrale sau fabrici. Proiectul obține astfel venituri previzibile și poate atrage mai ușor credite și capital.

EuroHPC folosește aceeași logică pentru puterea de calcul. Uniunea și statele participante nu cumpără în actuala procedură întreaga infrastructură și nici nu devin automat acționari ai operatorului. Ele se angajează să achiziționeze, la prețuri stabilite anterior, o cotă garantată din serviciile de calcul oferite de gigafabrică. Plățile publice vor fi periodice și sunt prevăzute, orientativ, pentru cinci ani de operare.

Caietul de sarcini definește chiar rolul autorităților publice drept acela de strategic anchor customer, adică un client-ancoră strategic. Prin dimensiunea comenzii și durata contractului, sectorul public oferă proiectului predictibilitate a veniturilor și reduce riscul comercial. EuroHPC recunoaște explicit că acest mecanism produce un efect de „de-risking”, ceea ce, tradus din limbajul tehnocratic, înseamnă transferarea unei părți a riscului de piață către cumpărătorul public.

Imaginea corectă este următoarea. Un consorțiu dorește să construiască un centru de calcul de câteva miliarde de euro. Banca întreabă cine va cumpăra serviciile și dacă există suficiente venituri pentru rambursarea creditelor. Consorțiul poate prezenta contractele EuroHPC și ale statelor, semnate pentru o perioadă lungă. Banca nu mai finanțează doar o promisiune comercială, ci un proiect care are deja o parte din capacitate rezervată de autorități publice.

Acesta este avantajul real oferit investitorului. Nu o plasă gratuită de miliarde, ci un client mare, stabil și finanțat din bugete publice.

Nu sunt cumpărate simple ore de funcționare a procesoarelor

EuroHPC nu dorește numai acces brut la acceleratoare, echivalentul închirierii unor GPU-uri fără alte servicii. Documentația spune expres că achiziția urmărește un serviciu complet, capabil să ajute utilizatorii să dezvolte, antreneze, ajusteze, implementeze și ruleze modele AI.

Serviciile sunt împărțite în trei niveluri.

Primul nivel cuprinde infrastructura propriu-zisă și sistemele de orchestrare – accesul la acceleratoare, stocarea, rețelele și instrumentele necesare distribuirii sarcinilor de calcul.

Al doilea nivel adaugă platforme de dezvoltare și servicii MLOps administrate, cu medii de programare, biblioteci, framework-uri, instrumente integrate, administrarea modelelor și fluxurilor de date.

Al treilea nivel include servicii AI cu valoare adăugată, precum modele și aplicații gata de utilizare, instrumente de conformitate și soluții concepute pentru administrații, IMM-uri sau alte organizații care nu au capacitatea tehnică de a construi singure un ecosistem AI complet.

Pentru lotul mediu, contractul inițial repartizează capacitatea cumpărată în proporție de 50% către nivelurile unu și doi și 50% către serviciile de nivel trei. Pentru lotul mare, raportul este de 60% la 40%. Autoritățile își rezervă posibilitatea de a ajusta proporțiile în contractele ulterioare și pot stabili exact ce combinație de servicii doresc să cumpere în funcție de nevoile operaționale.

Așadar, EuroHPC nu devine doar cumpărător de energie informatică măsurată în ore. Devine cumpărătorul unui întreg lanț de servicii, iar oferta tehnică a consorțiului este evaluată și modelată în funcție de tipul de infrastructură și de produse pe care autoritățile europene doresc să le pună la dispoziția utilizatorilor selectați.

Contractul-cadru, intrarea într-o relație de dependență pe termen lung

Fiecare consorțiu câștigător va semna un contract-cadru, urmat de contracte specifice succesive. Contractul-cadru stabilește arhitectura juridică generală, în timp ce contractele specifice fixează serviciile, volumul de acces, prețurile, bugetele și condițiile fiecărei etape.

Prima etapă începe odată cu semnarea contractului-cadru și a primului contract specific. Consorțiul are la dispoziție maximum 18 luni pentru configurarea și instalarea capacității inițiale. Gigafabrica nu poate începe furnizarea serviciilor publice numai pe baza declarației operatorului că este pregătită. Intrarea în exploatare este condiționată de acceptarea unui audit tehnic anterior.

Din momentul în care infrastructura este declarată operațională începe perioada de furnizare a serviciilor și de efectuare a plăților publice. Faza a doua presupune extinderea instalației și noi contracte specifice, însă aceasta depinde de disponibilitatea viitoarelor fonduri europene și naționale.

Ofertantul acceptă de la început modelele de contract-cadru, contract specific și acord privind nivelul serviciilor. Nu discutăm despre un investitor care primește ulterior un cec și negociază de pe poziții egale orice condiție. Intrarea în procedură presupune acceptarea prealabilă a arhitecturii contractuale impuse de EuroHPC.

Este un contract voluntar, dar unul de adeziune la un sistem deja configurat. Consorțiul poate refuza programul și poate încerca să construiască pe cont propriu. Dacă intră însă în competiție, regulile esențiale sunt stabilite de cumpărătorul public.

Garanția publică vine cu prețul auditului și al monitorizării

Clientul-ancoră nu oferă predictibilitate financiară din filantropie. În schimbul contractelor publice, consorțiul trebuie să respecte standarde de performanță, securitate, continuitate și acces.

Nivelurile de servicii devin obligații contractuale. Operatorul trebuie să asigure capacitatea promisă, disponibilitatea infrastructurii, timpii de răspuns, securitatea mediilor de lucru și calitatea serviciilor pe toate nivelurile contractate. EuroHPC poate audita îndeplinirea obligațiilor, monitoriza furnizarea serviciilor și condiționa plățile de respectarea contractului.

Caietul de sarcini impune ca operațiunile de bază, mentenanța, recuperarea în caz de dezastru și alte funcții critice să fie realizate pe teritoriul Uniunii, de personal calificat al entității-gazdă sau al coordonatorului. Datele operaționale de bază, metadatele și jurnalele trebuie să rămână sub jurisdicție europeană, iar infrastructura trebuie să prevină accesul neautorizat și scurgerile de date.

Consorțiul trebuie să implementeze mecanisme de verificare a utilizatorilor, securitate cibernetică, protecție fizică și măsuri suplimentare pentru sarcini sensibile sau cu posibilă utilizare duală. În cazul unor proiecte care pot afecta infrastructuri critice ori domenii de securitate, standardele depășesc relația comercială obișnuită dintre un furnizor cloud și clientul său.

Aceste obligații nu sunt în sine absurde. O autoritate care cumpără servicii de miliarde trebuie să poată verifica dacă primește ceea ce plătește și dacă datele publice sunt protejate. Problema apare atunci când raza supravegherii trece dincolo de partea de capacitate cumpărată de instituțiile publice.

Punctul sensibil este filtrarea utilizatorilor se poate extinde asupra întregii gigafabrici

Documentația prevede că mecanismul de supraveghere și filtrare a utilizatorilor finali trebuie aplicat întregii infrastructuri, fără excepție. Această obligație include și capacitatea gestionată, compartimentată sau comercializată de clienți-ancoră privați, hyperscaleri, furnizori neocloud și alte platforme globale, indiferent de aranjamentele comerciale încheiate între acestea și consorțiu.

Aici se schimbă natura contractului.

Dacă EuroHPC ar controla exclusiv orele de calcul cumpărate din bani publici, am avea o relație relativ simplă, în care clientul decide cine folosește marfa pe care a plătit-o. Dar obligația de a verifica utilizatorii pe întreaga capacitate înseamnă că regulile sistemului european pot influența și relațiile comerciale dintre operator și clienții săi privați.

Orice acord de acces cu entități din state terțe care ar putea ridica probleme privind securitatea, autonomia ori interesele strategice ale Uniunii necesită aprobarea prealabilă a organismului public de guvernanță al gigafabricii. Acest organism este alcătuit din reprezentanți ai Comisiei și ai statelor care finanțează proiectul.

Prin urmare, un consorțiu privat care dorește să vândă capacitate unui client din afara Uniunii poate ajunge să aibă nevoie de aprobarea unei structuri publice. Formal, serverele îi aparțin. Comercial, nu poate decide întotdeauna singur cui le închiriază.

Acesta este unul dintre cele mai clare exemple de guvernanță fără proprietate. Bruxelles-ul nu trebuie să cumpere majoritatea acțiunilor pentru a influența portofoliul de clienți. Îi este suficient să introducă în contract mecanismul obligatoriu de screening și aprobarea publică a relațiilor considerate sensibile.

Organismul public nu verifică numai clienții, ci și proprietarul

Public Governance Body nu este un comitet decorativ care primește rapoarte anuale și aprobă strategii de imagine. Potrivit caietului de sarcini, el supraveghează menținerea proiectului în direcția interesului public și trebuie să autorizeze schimbările substanțiale în structura juridică, financiară sau de proprietate a gigafabricii, precum și modificările importante ale scopului său strategic.

Aceasta înseamnă că proprietarii nu pot trata gigafabrica la fel ca pe orice activ privat. O vânzare, o schimbare a controlului, o restructurare financiară majoră sau o mutare strategică nu mai este doar o decizie între acționari și creditori. Ea intră în câmpul de aprobare al organismului public european.

Motivația oficială este protejarea securității, ordinii publice și continuității unei infrastructuri considerate esențiale pentru strategia AI a Uniunii. Din perspectiva Comisiei, este logic să nu investească bani și capital politic într-o gigafabrică ce ar putea fi vândută peste doi ani unei entități controlate din afara Europei.

Din perspectiva investitorului, însă, aceasta este o limitare semnificativă a libertății asupra propriului activ. Proprietatea rămâne formal privată, dar dreptul de a o vinde, restructura sau redirecționa este condiționat de acordul unei autorități publice.

Autonomie comercială pentru hyperscaleri, dar sub o umbrelă europeană

Documentația încearcă să împace două obiective contradictorii. Pe de o parte, vorbește despre suveranitate europeană, control al utilizatorilor și infrastructură supusă jurisdicției Uniunii. Pe de altă parte, recunoaște că gigafabricile vor avea nevoie de parteneri globali, inclusiv hyperscaleri și mari furnizori internaționali de servicii cloud.

Acești clienți-ancoră privați pot păstra autonomie operațională asupra capacității compartimentate și asupra serviciilor pe care le oferă propriilor utilizatori. Unele cerințe generale de suveranitate nu li se aplică în mod identic. Cu toate acestea, capacitatea pe care o administrează rămâne inclusă în mecanismul general de filtrare a utilizatorilor finali și în obligațiile privind accesul entităților din țări terțe.

Rezultatul este un compromis tehnocratic greu de urmărit. Operatorul global are libertate operațională, dar în interiorul unei instalații supuse unei umbrele europene de jurisdicție, control și screening. Bruxelles-ul nu administrează fiecare cont al clientului privat, dar își rezervă dreptul de a interveni la nivelul relațiilor care pot afecta autonomia sau securitatea Uniunii.

Este exact genul de mecanism prin care controlul nu este total, dar este suficient de elastic pentru a se extinde atunci când autoritatea apreciază că există un interes strategic.

Cine decide selecția și cine semnează contractele

Consorțiul poate fi format de investitori, proiectul poate fi susținut de statul-gazdă, iar finanțarea privată poate fi pregătită. Niciuna dintre acestea nu garantează intrarea în program.

EuroHPC organizează evaluarea, recurge la experți tehnici și financiari, iar directorul executiv întocmește clasamentul final. El poate atașa inclusiv propuneri motivate de abatere de la ordinea recomandată de evaluatori. Decizia finală aparține Consiliului de conducere EuroHPC, care aprobă consorțiile selectate și contractele-cadru ce urmează să fie semnate.

EuroHPC nu acționează numai pentru Uniune. Statele participante au semnat un acord de achiziție comună și i-au acordat mandatul de a publica procedura, organiza evaluarea, atribui contractele și gestiona contractele-cadru și contractele specifice în numele tuturor autorităților contractante.

Avem astfel o centralizare administrativă completă a relației contractuale. Banii provin din bugetul Uniunii și din bugetele statelor, dar procedura și contractele sunt administrate prin EuroHPC. Statele sunt finanțatori și beneficiari ai capacității cumpărate, însă au acceptat ca organismul european să devină centrul unic de comandă al achiziției.

De ce ar accepta un investitor această arhitectură

Un investitor complet autonom, care are capitalul, energia, terenul, cipurile și suficienți clienți comerciali, nu are o nevoie existențială de EuroHPC. El poate construi infrastructura în afara programului, supunându-se legislației generale a Uniunii, dar fără contractul special și organismul public de guvernanță.

Programul devine atractiv atunci când proiectul are nevoie de reducerea riscului comercial. Contractele publice pe cinci ani îi garantează o bază de venituri, îl ajută să obțină credite și îi oferă o poziție privilegiată în ecosistemul european. Pentru un proiect care nu poate deveni bancabil numai din comenzi private, clientul-ancoră public poate face diferența dintre investiție și abandon.

Prețul acestui avantaj este renunțarea la o parte din autonomie. Consorțiul acceptă audituri, indicatori de performanță, reguli de securitate, filtrarea utilizatorilor, aprobarea unor relații cu entități străine și control public asupra schimbărilor de proprietate sau direcție strategică.

Este o tranzacție economică. Nu există confiscare, dar nici cadou.

Soft takeover – o formulare politică, nu o descriere juridică

Juridic, mecanismul nu poate fi descris drept preluare a companiei. EuroHPC nu primește automat acțiuni, nu numește conducerea executivă a consorțiului și nu administrează activitatea comercială zilnică. Operatorul rămâne responsabil pentru construcție, finanțare, funcționare, mentenanță și relațiile sale de piață.

Dar nici descrierea benignă de „simplă coordonare” nu surprinde întreaga realitate.

Comisia și statele, prin EuroHPC, selectează proiectele, impun arhitectura contractuală, cumpără capacitate pe termen lung, verifică performanța, controlează alocarea cotei publice, supraveghează utilizatorii întregii instalații și pot interveni asupra accesului din state terțe, schimbării proprietății și redirecționării strategice a activului.

Această combinație produce o formă de control indirect. Nu prin titluri de proprietate, ci prin dependența de clientul public, condițiile contractuale și drepturile de veto asupra punctelor sensibile.

Formula „soft takeover” este, prin urmare, o interpretare eurosceptică, nu un termen folosit de regulament. Ea descrie însă corect ambiția politică a mecanismului, care presupune transformarea unei infrastructuri private într-un activ integrat într-o strategie supranațională, fără ca Uniunea să suporte singură costul sau să fie obligată să cumpere întreaga proprietate.

De la piață liberă la piață dirijată prin contract

În modelul clasic de piață, investitorul construiește, găsește clienți, își stabilește prețurile și își asumă riscul. Statul reglementează securitatea, fiscalitatea, concurența și protecția datelor.

Modelul EuroHPC merge mai departe. Statul și Uniunea devin cumpărători, reduc riscul investiției și intră astfel în însăși arhitectura comercială a proiectului. Nu îi spun operatorului numai ce legi trebuie să respecte, ci stabilesc contractual ce servicii trebuie să ofere, la ce nivel, pe ce durată, cui poate permite accesul și ce transformări corporative necesită aprobare publică.

Nu este planificare centralizată în sens sovietic. Consorțiul trebuie să fie profitabil, să atragă capital privat și să concureze cu alte proiecte. Dar nici capitalism liber nu mai este. Este o economie dirijată prin contract public, în care Bruxelles-ul nu deține neapărat mijloacele de producție, dar cumpără suficientă influență pentru a orienta modul în care acestea sunt utilizate.

Comisia nu ia fabrica cu forța. O face dependentă de comanda publică, o introduce într-un sistem european de selecție și supraveghere și îi oferă proprietarului un calcul foarte simplu, adică mai puțin risc financiar în schimbul unei autonomii mai mici.

Aceasta este adevărata mecanică a viitoarelor gigafabrici AI. Capitalul, clădirile, energia și riscul vin în principal din partea statelor și a investitorilor. EuroHPC vine cu un contract de client-ancoră și cu un dosar de condiții. Iar odată semnat contractul, Bruxelles-ul nu devine proprietarul uzinei, dar capătă o cheie pentru aproape toate încăperile sale strategice.

„Soft takeover” sau simplă coordonare? Cum cumpără Bruxelles-ul influență fără să cumpere proprietatea

Comisia Europeană nu va veni cu un decret de expropriere, nu va trimite funcționari să ocupe camerele serverelor și nu va înscrie pe frontispiciul gigafabricilor formula „proprietatea Uniunii Europene”. Metoda este mult mai rafinată. Proprietarii rămân formal proprietari, investitorii continuă să suporte grosul costurilor, iar consorțiul păstrează administrarea curentă. În jurul activului privat este construit însă un dispozitiv public de selecție, contractare, supraveghere, filtrare a clienților și aprobare a deciziilor strategice.

Acesta este punctul în care disputa semantică devine relevantă. Comisia numește mecanismul „coordonare”, „guvernanță publică” și protejare a „autonomiei strategice”. Criticul eurosceptic îl poate descrie drept soft takeover, adică o preluare parțială a puterii de decizie fără preluarea acțiunilor companiei.

Din punct de vedere juridic, termenul „preluare” ar fi excesiv dacă ar sugera că EuroHPC devine proprietarul sau administratorul deplin al gigafabricii. Din punct de vedere politic și economic, însă, noțiunea descrie o realitate greu de negat. Instituția publică obține pârghii care depășesc relația obișnuită dintre un client și furnizorul său. Nu cumpără fabrica, dar participă la selectarea ei, impune cadrul contractual, administrează accesul public, controlează anumite categorii de utilizatori privați, cere raportări și audituri și poate bloca modificări de proprietate, restructurări sau schimbări de orientare strategică.

Proprietatea rămâne privată. Libertatea proprietarului devine condiționată.

Prima pârghie. Comisia nu construiește proiectele, dar participă decisiv la selecția lor

Într-o piață obișnuită, investitorul identifică oportunitatea, cumpără terenul, găsește finanțare, construiește infrastructura și încearcă să atragă clienți. Autoritatea publică verifică legalitatea, autorizează construcția și aplică regulile generale. Nu selectează politic care centru de date merită să existe și care nu.

În mecanismul EuroHPC, o gigafabrică poate fi construită în afara programului, dar pentru a primi statutul, contractele publice și avantajele sistemului european trebuie să treacă prin filtrul instituțional al întreprinderii comune.

EuroHPC organizează procedura, desemnează evaluarea tehnică și financiară, iar directorul său executiv înaintează clasamentul final către Consiliul de conducere. Acesta din urmă face selecția definitivă a consorțiilor care vor fi invitate să încheie contractele-cadru. Criteriile nu se limitează la performanța tehnică și soliditatea financiară. Regulamentul cere să fie analizate și contribuția proiectului la „autonomia strategică”, „suveranitatea tehnologică” și valoarea adăugată pentru Uniune.

Aceste criterii sunt suficient de largi pentru ca alegerea să nu fie una exclusiv inginerească. Două proiecte pot avea capacitate, finanțare și eficiență energetică comparabile, dar unul poate fi apreciat drept mai apropiat de prioritățile strategice ale Uniunii. Astfel, selecția nu răspunde numai întrebării „care ofertă este cea mai bună?”, ci și întrebării „care ofertă servește cel mai bine politica industrială definită la Bruxelles?”.

Comisia nu decide singură. Consiliul EuroHPC include și statele participante. Dar Uniunea deține 50% din drepturile de vot, exercitate ca bloc indivizibil. Pentru aprobarea selecției consorțiilor este necesară o majoritate care să includă votul Uniunii și o majoritate calificată a statelor membre participante. În termeni practici, statele nu pot selecta un proiect împotriva Comisiei, iar Comisia nu poate selecta singură unul împotriva unui bloc suficient de state. Este un sistem de control reciproc, însă Comisia are un drept structural de blocaj pe care niciun investitor privat nu îl are.

Companiile pot pune capitalul, pot deține tehnologia și pot demonstra că proiectul este bancabil. Nu au însă vot în organismul care decide intrarea lor în sistem. Membrii privați ai EuroHPC participă la deliberări numai ca observatori. Pot argumenta, informa și face lobby. Nu pot adopta decizia.

Acesta este primul nivel al controlului – controlul porții de intrare. Bruxelles-ul nu îi interzice investitorului să construiască singur, dar decide dacă acesta primește acces la contractul public, la rețeaua EuroHPC și la eticheta de infrastructură strategică europeană.

Selecția nu este o simplă competiție pentru cel mai mic preț

Într-o achiziție clasică, autoritatea cumpără un produs bine definit și compară prețurile și calitatea. Aici, EuroHPC selectează în realitate o construcție industrială care va funcționa ani întregi și va deveni o piesă a politicii europene în materie de AI.

Evaluarea verifică arhitectura tehnică, capacitatea de extindere, consumul energetic, securitatea, experiența consorțiului, sustenabilitatea financiară, strategia comercială și impactul asupra ecosistemului european. Proiectul trebuie să fie o întreprindere orientată către piață, dar simultan să răspundă obiectivelor publice privind autonomia, accesul cercetării, securitatea și dezvoltarea companiilor europene.

În acest fel, capitalul privat este invitat să concureze nu doar pentru clienți, ci pentru aprobarea unui planificator public care definește ce tip de infrastructură dorește să vadă construită. Nu este economie de comandă în forma ei dură. Nicio companie nu este obligată să participe. Este însă o piață dirijată prin stimulente, unde finanțarea și comenzile publice sunt oferite proiectelor care se conformează arhitecturii strategice europene.

Comisia nu ordonă fabricii ce să producă. Selectează fabrica care promite dinainte că va produce în parametrii doriți de Comisie.

A doua pârghie. Contractul public nu cumpără numai servicii, ci disciplină instituțională

După selecție, influența nu mai este una politică sau reputațională. Devine contractuală.

EuroHPC publică procedura, organizează evaluarea, atribuie contractele și apoi semnează și gestionează contractele-cadru și contractele specifice, inclusiv modificările acestora, în numele său și al tuturor autorităților publice participante. Statele contribuie financiar și primesc capacitate de calcul, dar au mandatat organismul european să devină administratorul central al relației cu operatorii.

Ofertantul nu intră în competiție pentru a negocia ulterior de la zero regulile jocului. Prin depunerea ofertei, el confirmă acceptarea prealabilă a modelului de contract-cadru, a contractului specific și a acordului privind nivelul serviciilor. Documentele ulterioare vor stabili volumul de capacitate, serviciile, bugetul și indicatorii concreți, dar scheletul juridic este deja fixat de cumpărătorul public.

Formal, acesta este un contract voluntar. Consorțiul poate spune nu. Dar odată intrat în sistem, acceptă o relație asimetrică. Practic, autoritatea stabilește condițiile generale, supraveghează executarea și poate utiliza instrumentele juridice ale achiziției publice pentru a cere remedierea încălcărilor, a suspenda plăți sau, în cazurile prevăzute, a înceta relația contractuală.

Această asimetrie nu este în sine abuzivă. Orice cumpărător care comandă servicii de miliarde de euro trebuie să se protejeze. Diferența constă în întinderea efectelor. EuroHPC nu cumpără un lot de servere livrate într-o zi, ci intră într-o relație de cel puțin cinci ani cu o infrastructură considerată strategică. Contractul devine astfel nu doar un instrument comercial, ci și un vehicul de politică industrială.

În vocabularul oficial, este un „framework contract”. În vocabular politic, este lesa contractuală cu care Bruxelles-ul leagă proiectul de strategia sa pe termen lung.

Contractul face investiția bancabilă și produce dependență

Avantajul oferit consorțiului este important. EuroHPC și statele devin clienți-ancoră și cumpără anticipat capacitate de calcul. Investitorul poate prezenta băncilor o bază de venituri publice contractate. Riscul comercial scade, costul finanțării poate deveni mai suportabil, iar proiectul are șanse mai mari să ajungă la închiderea financiară.

Dar exact ceea ce face contractul atractiv îl transformă și într-o pârghie de influență.

Cu cât proiectul depinde mai mult de veniturile publice garantate pentru a-și plăti creditele și a-și justifica investiția, cu atât libertatea sa reală de a respinge cerințele autorității scade. Puterea nu provine numai din clauza juridică, ci și din dependența economică. Proprietarul ar putea denunța contractul sau refuza o modificare, dar riscă să piardă clientul-ancoră, să-și destabilizeze planul de afaceri și să alarmeze finanțatorii.

Aceasta este o formă clasică de control prin finanțare. Nu trebuie să deții o companie pentru a o influența profund. Este suficient ca viabilitatea sa financiară să depindă de comenzile tale.

În economia privată, un client care asigură o parte substanțială din venituri ajunge frecvent să influențeze produsul, termenele și politica furnizorului. În schema EuroHPC, același fenomen este instituționalizat, iar clientul nu este o companie care urmărește profitul, ci un organism public care urmărește obiective politice, industriale și de securitate.

A treia pârghie. Cine controlează accesul controlează direcția dezvoltării AI

Puterea de calcul este materia primă a inteligenței artificiale. Fără acces la zeci de mii de acceleratoare, modelele de frontieră nu pot fi antrenate indiferent de talentul cercetătorilor sau calitatea datelor.

De aceea, dreptul EuroHPC de a administra cota publică de compute nu este o chestiune tehnică minoră. Consiliul de conducere stabilește condițiile în care este folosit timpul de calcul al Uniunii și poate adopta reguli speciale pentru proiectele și activitățile considerate strategice.

În mod oficial, această capacitate trebuie să fie pusă la dispoziția cercetării, startupurilor, IMM-urilor, industriei și administrațiilor europene. Este un argument public solid. Dacă contribuabilul cumpără acces, acesta nu trebuie monopolizat de cele mai bogate corporații.

Dar alocarea nu este neutră. Cine decide ce proiect este „strategic” decide, implicit, ce domenii primesc combustibilul necesar dezvoltării. O instituție poate accelera modelele medicale, industriale, climatice sau administrative și poate lăsa alte proiecte la coada accesului. Poate privilegia inițiativele open-source, consorțiile universitare ori întreprinderile care se încadrează în prioritățile politice ale momentului.

Nu este cenzură în sensul clasic. Nimeni nu interzice unui operator privat să cumpere capacitate în altă parte. Este însă politică industrială prin repartizarea unei resurse rare.

În secolul trecut, statul orienta economia prin repartizarea creditului, energiei sau materiilor prime. În economia AI, poate orienta dezvoltarea prin alocarea puterii de calcul.

Controlul accesului nu se limitează la partea cumpărată cu bani publici

Aici se află cea mai puternică dovadă că mecanismul depășește o simplă relație client–furnizor.

Caietul de sarcini obligă gigafabrica să instituie un mecanism robust de verificare a cererilor de acces aplicabil întregii sale capacități de calcul. Documentul precizează că supravegherea și filtrarea utilizatorilor finali se aplică infrastructurii în ansamblu, fără excepție. Nu doar orelor rezervate de EuroHPC și state, ci inclusiv capacității vândute comercial altor clienți.

Aceasta este o extindere substanțială a razei de control.

Dacă Uniunea cumpără o treime din serviciile unei fabrici, este firesc să stabilească utilizatorii acelei treimi. Este mult mai discutabil ca, în virtutea participării la program, filtrarea cerută de instituțiile publice să acopere și celelalte două treimi comercializate pe piață.

Mai mult, orice acord de acces cu entități din țări terțe care ar putea ridica probleme privind activele strategice, autonomia sau securitatea Uniunii necesită aprobarea prealabilă a organismului public de guvernanță al gigafabricii.

Formularea „ar putea ridica probleme” lasă un spațiu semnificativ de apreciere. Nu este vorba doar despre accesul unei entități sancționate sau al unui serviciu militar ostil, cazuri în care restricția ar fi evidentă. Organismul public poate analiza dacă un contract comercial afectează „interesele”, „autonomia” sau „activele strategice” ale Uniunii, concepte inevitabil politice și elastice.

În acest moment, Comisia nu mai acționează doar ca utilizator al serviciului cumpărat. Devine copaznic al clientelei private.

Organismul public de guvernanță este cheia discretă a mecanismului

Fiecare gigafabrică integrată în sistem trebuie să aibă un Public Governance Body, alcătuit din reprezentanți ai Comisiei și ai statelor participante care finanțează proiectul.

Regulamentul afirmă că autonomia managerială și operațională a consorțiului este păstrată. Imediat după această garanție, enumeră însă deciziile care necesită aprobarea explicită și prealabilă a organismului public.

Sunt vizate acordurile sensibile de acces cu entități din țări terțe, schimbările substanțiale ale structurii juridice și financiare sau ale controlului asupra gigafabricii, modificarea proprietarului final, mutarea activelor critice în afara Uniunii, restructurările financiare majore și schimbarea semnificativă a scopului strategic al instalației.

Această listă nu îi permite Comisiei să stabilească salariile, să angajeze personalul ori să aprobe fiecare contract comercial. Dar îi oferă un loc obligatoriu în camera în care se iau deciziile existențiale ale companiei.

Proprietarul poate administra fabrica, dar nu poate schimba liber cine o controlează. Poate opera infrastructura, dar nu poate transfera liber activele critice.

Poate urmări profitul, dar nu îi poate schimba radical destinația strategică fără aprobarea organismului public. Poate atrage finanțare, dar o restructurare majoră intră în zona de supraveghere.

În dreptul societar, puterea de veto asupra vânzării, restructurării și schimbării obiectului strategic este caracteristică unui acționar care deține drepturi speciale. EuroHPC nu primește neapărat acțiuni, dar cadrul juridic îi oferă ceva asemănător unei golden share fără share, mai precis drepturi speciale de intervenție în momentele decisive, fără obligația de a cumpăra o participație echivalentă.

Aici expresia „guvernanță fără proprietate” încetează să mai fie o metaforă și devine o descriere instituțională.

A patra pârghie. Auditul transformă promisiunile în obligații verificabile

Orice control fără informație este iluzoriu. De aceea, arhitectura EuroHPC include mecanisme de raportare, monitorizare și audit.

Regulamentul cere entității care găzduiește gigafabrica să transmită până la 31 ianuarie în fiecare an un raport de audit și date privind utilizarea cotei de acces a Uniunii în anul precedent. Acordul de găzduire trebuie să prevadă calitatea serviciilor, condițiile de acces, contabilizarea timpului de calcul și obligațiile de raportare. Litigiile privind acest acord pot intra sub jurisdicția Curții de Justiție a Uniunii Europene prin clauza de arbitraj prevăzută de regulament.

Documentația achiziției prevede și controalele obișnuite aplicabile contractelor finanțate din bugetul european. Refuzul accesului necesar la sedii, ascunderea informațiilor ori împiedicarea controalelor efectuate de instituțiile competente poate constitui abatere gravă. Sunt menționate verificările desfășurate sub responsabilitatea ordonatorilor de credite europeni, precum și competențele Curții de Conturi, OLAF sau ale altor organisme abilitate.

Trebuie evitată exagerarea. Aceste drepturi nu îi permit unui funcționar european să scotocească arbitrar în orice document al companiei fără legătură cu contractul. Auditul trebuie să aibă temei în acordurile aplicabile și în regulile financiare ale Uniunii.

Dar efectul organizațional este profund. Consorțiul trebuie să-și proiecteze din start sistemele tehnice, contabile și comerciale astfel încât să poată demonstra permanent conformitatea. Deciziile nu mai sunt evaluate numai după criteriul profitului sau al eficienței, ci și după capacitatea de a trece verificarea publică.

Auditul nu conduce fabrica. O obligă însă să funcționeze într-o formă permanent lizibilă pentru supraveghetor.

Organismul public monitorizează și utilizatorii, nu doar facturile

Public Governance Body nu primește numai rapoarte financiare. Potrivit caietului de sarcini, el monitorizează periodic tipurile de utilizatori care accesează infrastructura și mecanismele de verificare aplicate de operator. Poate sugera măsuri suplimentare pentru respectarea criteriilor de eligibilitate.

Aceasta mută auditul din domeniul contabil în cel strategic.

Autoritatea nu verifică doar dacă operatorul a livrat numărul promis de ore sau dacă factura este corectă. Urmărește cine utilizează infrastructura și cum este verificat acel utilizator. Într-o economie în care centrele de calcul pot servi cercetării civile, industriei, securității, apărării sau supravegherii, lista clienților devine o chestiune geopolitică.

Argumentul securității este real. O infrastructură capabilă să antreneze modele de frontieră nu este echivalentă cu un server de găzduire web. Există riscuri de utilizare duală, atacuri cibernetice, acces extraterritorial și transfer de know-how către puteri rivale.

Întrebarea critică nu este dacă trebuie să existe securitate. Evident că trebuie. Întrebarea este cine o administrează și dacă regulile speciale ale contractului european trebuie să se extindă asupra întregii activități comerciale a proprietarului, inclusiv acolo unde capacitatea nu este cumpărată din bani publici.

A cincea pârghie. Standardele tehnice devin instrumente de orientare economică

Regulamentul impune respectarea standardelor europene de interoperabilitate, securitate cibernetică și protecție a datelor. Documentația cere reziliență față de interferențe extraterritoriale, păstrarea datelor operaționale esențiale și a metadatelor în Uniune, supunerea activităților de bază jurisdicției unui stat membru și interzicerea subcontractării operațiunilor tehnice esențiale sau a procesării datelor către entități stabilite în țări terțe din afara UE.

Pentru sarcinile sensibile sau cu utilizare duală sunt cerute măsuri sporite, inclusiv alinierea la NIS2, securitate fizică robustă, izolare a datelor și mecanisme pentru protejarea mediilor critice. În evaluare sunt avute în vedere și conformitatea cu AI Act și Cyber Resilience Act.

O parte dintre aceste cerințe ar trebui respectate oricum prin legislația generală. NIS2, protecția datelor sau regulile de securitate nu apar din contractul EuroHPC. Altele sunt însă condiții suplimentare sau interpretări specifice ale programului, concepute pentru a asigura ceea ce Comisia numește „suveranitate”.

Standardele au două funcții.

Prima este legitimă și defensivă, căci protejează datele, continuitatea serviciului, infrastructura și investiția publică.

A doua este industrială și determină ce furnizori, arhitecturi și parteneriate sunt acceptabile. O obligație privind jurisdicția, controlul lanțului de aprovizionare sau lipsa influenței extrateritoriale poate exclude anumite firme și favoriza altele. Astfel, standardul devine și barieră de acces.

Bruxelles-ul nu comandă explicit consorțiului ce marcă de echipament să cumpere. Definește însă condițiile pe care furnizorul și tehnologia trebuie să le îndeplinească, iar aceste condiții pot restrânge dramatic lista opțiunilor.

Reglementarea stabilește terenul de joc. Standardizarea decide cine mai poate intra pe teren.

Controlul prin noțiuni elastice: „autonomie”, „interese strategice”, „scop public”

O problemă specială apare din limbajul utilizat. „Securitate” poate fi definită relativ precis. „Autonomie strategică”, „interesele Uniunii” sau „schimbare semnificativă a scopului strategic” sunt concepte mult mai largi.

Ele nu sunt lipsite de conținut. În dreptul și politicile europene există criterii, precedente și proceduri. Totuși, lasă inevitabil o marjă de interpretare instituției care le aplică.

Ce înseamnă că un client dintr-o țară terță „ar putea ridica probleme” pentru autonomia Uniunii? Este suficient să fie controlat de o companie americană? Este necesară o legătură cu un guvern ostil? Poate un contract economic prea mare să creeze dependență și, prin urmare, să devină problematic? Unde se termină securitatea și unde începe protecționismul?

Caietul de sarcini analizează controlul nu doar prin acțiuni și voturi, ci și prin contracte comerciale de lungă durată, credite, dependențe financiare și alte legături capabile să confere influență asupra conducerii și resurselor.

Este o abordare sofisticată și justificabilă în domeniul infrastructurilor critice. Dar îi oferă supraveghetorului o rază largă de investigație asupra relațiilor economice ale consorțiului. Un creditor, un furnizor strategic ori un client major poate fi analizat nu doar ca partener comercial, ci ca posibilă sursă de control străin.

Din perspectiva Comisiei, aceasta este vigilență. Din perspectiva investitorului, este introducerea unei autorități politice în anatomia profundă a companiei.

Ce rămâne, totuși, în mâna proprietarului

O analiză credibilă trebuie să delimiteze și limitele controlului european.

Consorțiul păstrează autonomia managerială și operațională, recunoscută expres de regulament. El finanțează construcția, angajează personalul, administrează centrul, negociază majoritatea relațiilor comerciale, suportă costurile de funcționare și urmărește profitul. Public Governance Body nu este consiliul de administrație al companiei și nu aprobă fiecare investiție sau client.

Comisia nu primește automat acțiuni. EuroHPC nu poate distribui dividende, nu numește conducerea companiei și nu controlează zilnic programarea serverelor. Drepturile de intervenție sunt legate de contract, de contribuția publică și de domeniile strategice enumerate de regulament.

Participarea este voluntară. O companie care nu dorește acest regim poate construi un centru de date sau chiar o infrastructură de dimensiuni foarte mari în afara programului, cu condiția să respecte legislația europeană generală și normele statului în care operează.

Prin urmare, nu avem o naționalizare mascată în sens juridic. Avem o ofertă tip „momeală”, ce include predictibilitate financiară, acces la bani și clienți publici, în schimbul integrării într-un regim de guvernanță supranațională.

Caracterul voluntar nu elimină însă asimetria. Dacă EuroHPC ajunge să concentreze cea mai mare parte a comenzilor publice, accesului academic și sprijinului financiar european, opțiunea de a rămâne în afara sistemului poate deveni formal liberă, dar economic costisitoare.

Statul nu trebuie să oblige compania să intre în țarc. Este suficient să pună în țarc apa, hrana și cei mai siguri clienți.

Coordonare legitimă acolo unde sunt cheltuiți bani publici

Argumentul în favoarea modelului este puternic până la un punct.

Dacă Uniunea și statele angajează miliarde de euro și garantează achiziții pe termen lung, trebuie să controleze calitatea serviciului, să auditeze cheltuirea banilor, să se asigure că infrastructura nu este vândută unui actor ostil și să decidă cui îi este distribuită capacitatea cumpărată public.

Niciun contribuabil rezonabil nu ar accepta ca sectorul public să finanțeze o instalație, iar proprietarul să o mute ulterior în afara Uniunii, să-i schimbe complet destinația sau să vândă accesul prioritar unei puteri rivale.

În această zonă, supravegherea nu este „takeover”. Este administrarea normală și necesară a unui contract strategic.

Problema începe la granița dintre protecția investiției publice și extinderea controlului asupra întregului activ privat.

Atunci când filtrarea utilizatorilor acoperă întreaga capacitate, aprobarea publică afectează și contractele private, iar modificarea proprietății sau restructurarea majoră necesită acordul unui organism în care Comisia este reprezentată, nu mai vorbim exclusiv despre verificarea modului în care sunt cheltuiți banii contribuabilului.

Vorbim despre guvernanța infrastructurii în ansamblu.

„Soft takeover”. Verdictul critic

Termenul „soft takeover” nu apare în regulament și nu descrie un transfer juridic al proprietății. Este o concluzie politică extrasă din cumulul pârghiilor.

Privite separat, fiecare măsură poate fi justificată. Selecția protejează calitatea proiectului. Contractul protejează cumpărătorul. Auditul protejează bugetul. Standardele protejează datele. Filtrarea utilizatorilor protejează securitatea. Aprobarea schimbării proprietarului protejează autonomia strategică.

Privite împreună, ele produc o infrastructură privată înconjurată de un sistem public care poate decide dacă intră în program, în ce condiții primește veniturile garantate, ce servicii trebuie să furnizeze, cine poate folosi capacitatea, cum sunt verificați clienții, ce date trebuie raportate și dacă proprietarul o poate vinde, restructura ori redirecționa strategic.

Niciuna dintre pârghii nu îi oferă Comisiei control total. Combinația lor îi oferă însă influență structurală.

Este un model de public steering without public ownership, ce implică orientare publică fără proprietate publică. Sau, spus mai puțin elegant, capitalul și riscul rămân în mare parte la state și investitori, iar Bruxelles-ul își instalează mâna pe schimbătorul de viteze.

De ce metafora „kolhozului AI” nu este pur decorativă

Gigafabrica nu devine un kolhoz în sens istoric. Investitorii nu sunt deposedați, profitul nu este abolit, iar proprietatea privată continuă să existe. Comparația este polemică și trebuie înțeleasă ca atare.

Dar există o asemănare de filosofie instituțională. Neîncrederea față de decizia autonomă a proprietarului și convingerea că infrastructura strategică trebuie integrate într-un plan superior, coordonat de o autoritate publică.

Consorțiul poate deține tractoarele digitale, poate plăti energia, poate angaja specialiștii și poate suporta pierderea dacă proiectul eșuează. EuroHPC stabilește însă cine intră în schemă, ce servicii sunt cumpărate, cine primește accesul public, cum sunt verificați utilizatorii și ce schimbări strategice necesită aprobarea autorității.

Nu este colectivizarea proprietății. Este colectivizarea unei părți a deciziei.

Iar aceasta este ambiția adevărată a Comisiei Eruopene. Nu să devină proprietarul tuturor gigafabricilor, ci să se asigure că nicio gigafabrică intrată în program nu mai poate funcționa ca un activ privat complet autonom.

Bruxelles-ul nu confiscă cheia. Îl convinge pe proprietar să-i facă un duplicat și apoi scrie în contract în ce împrejurări îl poate folosi.

EuroHPC. Cine conduce, cine votează și cine decide

În arhitectura viitoarelor gigafabrici de inteligență artificială, EuroHPC este piesa pe care comunicarea Comisiei Europene o prezintă, de regulă, sub forma unei denumiri tehnice și aparent neutre. Pare un administrator de programe, un fel de secretariat continental însărcinat să coordoneze supercalculatoarele Europei. În realitate, EuroHPC este cabina de comandă instituțională în care se întâlnesc banii Uniunii, contribuțiile statelor, interesele industriei și ambiția Comisiei de a conduce politica europeană în domeniul capacității de calcul.

Pentru a înțelege cine va putea influența viitoarele gigafabrici, nu este suficient să vedem cine pune banii sau cine apare în consorțiile care le construiesc. Trebuie urmărite drepturile de vot, competențele organismelor de conducere, procedura de numire a directorului executiv și locul rezervat companiilor private.

Acolo se vede diferența dintre retorica „parteneriatului” și distribuția reală a puterii.

EuroHPC nu este o companie privată, nu este o asociație voluntară a statelor și nici o simplă direcție administrativă a Comisiei. Este o persoană juridică a Uniunii, creată special pentru a concentra într-o singură structură investițiile, achizițiile, strategiile și accesul la infrastructura europeană de supercalcul.

Comisia nu conduce singură EuroHPC. Dar nici toate statele participante împreună nu pot conduce fără Comisie.

Aceasta este cheia întregii construcții.

De la supercalculatoare la controlul infrastructurii AI

EuroHPC – denumirea completă fiind European High Performance Computing Joint Undertaking – a fost înființată inițial în 2018. Forma instituțională actuală este reglementată prin Regulamentul Consiliului UE 2021/1173, modificat în 2024 și din nou, substanțial, în ianuarie 2026, când mandatul organizației a fost extins în mod expres asupra gigafabricilor AI și tehnologiilor cuantice. Organismul este constituit în temeiul articolului 187 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și trebuie să funcționeze, potrivit actualului regulament, până la 31 decembrie 2033.

EuroHPC are sediul la Luxemburg și personalitate juridică proprie. Poate încheia contracte, poate cumpăra sau vinde bunuri mobile și imobile, poate deține active, poate acorda finanțări și se poate prezenta în instanță ca orice altă persoană juridică. Nu este, așadar, o masă rotundă unde statele schimbă opinii și apoi fiecare pleacă acasă să facă ce dorește. Este un organism operațional, cu patrimoniu, buget, salariați, conducere și capacitatea de a produce obligații juridice.

Scopul inițial al EuroHPC era dezvoltarea unei infrastructuri europene de supercalcul, prin achiziționarea și exploatarea unor calculatoare de mare performanță, finanțarea cercetării, dezvoltarea procesoarelor și a software-ului european și distribuirea timpului de calcul către cercetare și industrie. Odată cu extinderile din 2024 și 2026, aceeași structură a primit competențe asupra fabricilor AI și a gigafabricilor capabile să antreneze și să ruleze modele foarte mari.

Prin urmare, EuroHPC nu a fost creat de la zero pentru licitația celor șapte gigafabrici. Comisia a luat un organism care acumulase deja experiență în achiziționarea supercomputerelor și i-a adăugat un nou pilon. Vehiculul era construit; Bruxelles-ul i-a schimbat încărcătura și i-a mărit puterea.

Ce înseamnă, juridic, „Joint Undertaking”

Traducerea literală ar fi „întreprindere comună”, însă termenul poate induce în eroare. Nu este o societate comercială în care acționarii dețin procente de capital și primesc dividende. Este o formă instituțională specifică Uniunii, creată pentru punerea în comun a finanțărilor europene, naționale și private în jurul unor programe strategice.

Membrii EuroHPC sunt Uniunea Europeană, reprezentată de Comisia Europeană, statele participante și două organizații private europene, European Technology Platform for High Performance Computing – ETP4HPC și Data, AI and Robotics – DAIRO. Regulamentul enumeră atât state membre ale UE, inclusiv România, cât și țări asociate programelor europene de cercetare și digitalizare.

Formula oficială este, deci, aceea a unui parteneriat public-privat. Însă simpla calitate de membru nu spune nimic despre puterea de vot. Companiile și organizațiile industriale pot fi membre, pot contribui la definirea agendei de cercetare și pot participa la consultări. Ele nu controlează însă organismul care ia deciziile financiare și strategice.

EuroHPC este public-privat la nivelul contribuțiilor și consultării, dar preponderent public la nivelul deciziei.

Cele trei organisme ale EuroHPC

Regulamentul stabilește trei organisme principale.

Governing Board, Consiliul de conducere, reprezintă centrul decizional. El aprobă strategia, bugetele, programele anuale, achizițiile, proiectele finanțate și selecția infrastructurilor.

Executive Director, directorul executiv, conduce activitatea zilnică, implementează bugetul, organizează procedurile, semnează contractele și monitorizează proiectele.

Industrial and Scientific Advisory Board, Consiliul consultativ industrial și științific, oferă expertiză și propuneri, dar nu adoptă deciziile finale. El cuprinde grupul pentru cercetare și inovare, grupul pentru infrastructură și grupul pentru tehnologii cuantice.

Această separare este importantă. Industria și cercetătorii pot influența direcția tehnologică. Directorul poate pregăti și administra procedurile. Puterea de a aproba sau respinge rămâne însă la Governing Board.

Governing Board, locul în care se află puterea reală

Consiliul de conducere este alcătuit din reprezentantul Comisiei, în numele Uniunii, și câte un reprezentant al fiecărui stat participant. Privită superficial, structura pare una interguvernamentală, cu un reprezentant european și câteva zeci de reprezentanți naționali.

Numărul scaunelor nu corespunde însă cu numărul voturilor.

Regulamentul spune explicit că Uniunea deține 50% din totalul drepturilor de vot, iar această cotă este indivizibilă. Ea este exercitată de reprezentantul Comisiei. Celelalte 50 de procente sunt împărțite între toate statele participante, după formule care diferă în funcție de tipul deciziei.

Reprezentantul Comisiei nu este, așadar, „un membru din treizeci și ceva”. El intră în sală reprezentând din start jumătate din puterea juridică a organismului.

Statele vin fiecare cu un reprezentant, dar împart între ele cealaltă jumătate.

Diferența este enormă. Comisia nu trebuie să construiască o alianță internă pentru a-și unifica voturile, căci cei 50% ai Uniunii sunt deja un bloc compact. Statele trebuie să negocieze, să formeze majorități și, în anumite situații, să își împartă voturile în funcție de populație sau de contribuția financiară.

Regulamentul cere mai întâi încercarea de a se ajunge la consens. Când consensul nu există, intră în funcțiune această aritmetică a puterii.

Comisia nu poate decide singură. Dar poate împiedica orice decizie

Faptul că Uniunea deține 50% nu înseamnă că reprezentantul Comisiei poate adopta singur hotărâri. Pragurile de aprobare sunt construite astfel încât Comisia să aibă nevoie de sprijinul unei părți dintre state.

Pentru sarcinile administrative generale, decizia necesită votul Uniunii și cel puțin jumătate din voturile statelor participante. Pentru multe dintre deciziile strategice și financiare este necesară o majoritate calificată care să cuprindă Uniunea, cel puțin 55% dintre statele membre participante și cel puțin 65% din populația lor cumulată.

Din această formulă rezultă un sistem de dublă blocare.

Comisia nu poate trece singură o decizie, pentru că cei 50% ai săi nu ating pragul necesar. Dar nici toate statele la un loc nu o pot adopta împotriva Comisiei, deoarece cota lor cumulată este tot de 50%, iar regulile cer participarea votului Uniunii.

Comisia are, practic, un veto structural. Statele au, colectiv, propriul drept de blocare. Nu este un guvern unilateral al Comisiei. Este un sistem în care nimic important nu poate trece fără Comisie.

Această diferență este esențială. Într-o organizație pur interguvernamentală, statele ar putea forma o majoritate și decide fără executivul de la Bruxelles. În EuroHPC, regulamentul a construit deliberat Comisia în interiorul fiecărei majorități relevante.

Cum se votează exact în cazul gigafabricilor

Pentru gigafabricile AI, Consiliul de conducere are competențe explicite. Adoptă partea relevantă din strategia multianuală, aprobă programul anual, lansează procedurile, selectează consorțiile, stabilește condițiile de acces ale Uniunii, decide asupra organismelor publice de guvernanță și aprobă contractele-cadru pentru componentele esențiale.

Selecția consorțiilor, regulile de acces și adoptarea programelor aferente gigafabricilor intră în categoria deciziilor care necesită votul Uniunii și o majoritate calificată a statelor membre participante: cel puțin 55% dintre acestea, reprezentând minimum 65% din populația lor. Comisia nu poate alege singură un câștigător, dar nici statele nu pot impune un consorțiu pe care Comisia îl respinge.

Pentru deciziile privind organismul public de guvernanță al unei anumite gigafabrici, formula este și mai interesantă. Uniunea își păstrează blocul de 50%, iar jumătatea rezervată statelor este împărțită în funcție de contribuțiile financiare asumate pentru proiectul respectiv. Hotărârea necesită cel puțin 75% din totalul voturilor.

Consecința matematică este simplă.

Comisia are nevoie de cel puțin 25 de puncte procentuale din voturile statelor pentru a ajunge la 75%. Dar statele, chiar dacă ar vota toate împreună, dețin numai 50% și nu pot ajunge la prag fără blocul Uniunii.

Niciuna dintre părți nu poate decide singură. Dar Comisia este singurul actor individual care intră în negociere cu 50% gata consolidat.

Un stat mic intră cu o fracțiune. Un stat mare sau un stat care contribuie masiv la proiect intră cu o pondere mai consistentă. Comisia intră cu jumătate din întreaga putere de vot, indiferent de țara în care se construiește gigafabrica.

Aceasta nu este neutralitate administrativă. Este putere instituțională proiectată prin regulament.

Statele mari pot conta mai mult, dar numai într-o alianță cu Comisia

Influența statelor nu este identică în toate deciziile.

Pentru problemele generale, voturile lor pot fi distribuite egal. Pentru anumite hotărâri se folosește mecanismul populației. Pentru deciziile legate de fiecare gigafabrică și de organismul său public de guvernanță, ponderea statelor este distribuită în funcție de contribuția financiară pe care au promis-o proiectului.

Aceasta înseamnă că Germania, Franța, Italia, Spania sau un alt stat care participă cu o sumă mare poate dobândi o influență mult mai serioasă decât un stat cu o contribuție marginală. Dar ponderea sporită operează numai în jumătatea de voturi rezervată statelor.

Formula reală nu este „Comisia împotriva statelor”. În practică, centrul de putere poate deveni Comisia plus o coaliție de state mari, contributoare sau direct interesate de proiect.

Statele mici au reprezentare, acces la documente și drept de vot, dar capacitatea lor individuală de a determina rezultatul este redusă. Ele pot conta într-o coaliție, nu ca actori autonomi.

În același timp, nici cel mai mare stat membru nu poate ocoli blocul Comisiei.

Acesta este caracterul supranațional al sistemului: puterea statelor nu dispare, dar este obligată să treacă printr-un mecanism în care Comisia este partener indispensabil.

Cine conduce în prezent Consiliul

În august 2026, președintele Governing Board este polonezul Rafał Duczmal, reales în octombrie 2025 pentru un nou mandat de doi ani. Rolul său este de a organiza și prezida ședințele, de a modera discuțiile și de a reprezenta Consiliul în relațiile externe.

Vicepreședintele este Thomas Skordas, reprezentantul Comisiei Europene. Dincolo de persoana care ocupă momentan funcția, regulamentul stabilește chiar că reprezentantul Comisiei este vicepreședintele Consiliului și îl înlocuiește pe președinte când este necesar.

Președinția exercitată de reprezentantul unui stat nu trebuie confundată cu controlul voturilor. Președintele conduce ședința; blocul de 50% al Uniunii rămâne la Comisie.

Poți deține ciocănelul cu care deschizi reuniunea fără să deții cheia majorității.

Parlamentul European nu stă la masa de comandă

În Governing Board sunt reprezentate Comisia și statele participante. Parlamentul European nu are reprezentant și nu votează selecția gigafabricilor, condițiile de acces, contractele sau deciziile organismelor publice de guvernanță. Aceste competențe sunt exercitate de Comisie și de guvernele naționale prin EuroHPC.

Parlamentul participă la procesul politic și legislativ european în limitele prevăzute de tratate, poate controla politic Comisia și poate adopta poziții asupra cadrului general. Dar nu se află în structura operațională care aprobă proiectele și contractele.

Din punctul de vedere al controlului democratic, aceasta este o observație importantă. Organismul care va gestiona accesul la o infrastructură strategică de zeci de miliarde nu funcționează ca un parlament miniatural. Este o structură executivă și tehnocratică formată din Comisie și reprezentanții guvernelor.

Directorul executiv, omul care transformă voturile în contracte

Governing Board stabilește direcția și aprobă deciziile. Activitatea zilnică este condusă de directorul executiv, care este și reprezentantul legal al EuroHPC.

În prezent, funcția este deținută de Anders Dam Jensen, aflat la conducerea executivă a organizației din septembrie 2020.

Directorul implementează bugetul, pregătește proiectul programului multianual, întocmește programul anual de lucru, organizează procedurile, semnează contractele de achiziție și granturile, conduce personalul și monitorizează infrastructurile finanțate. În cazul supercomputerelor, regulamentul îi atribuie expres supravegherea operațiunilor, a distribuirii cotei de acces a Uniunii și a calității serviciilor.

El nu este doar un secretar care redactează procese-verbale. Este persoana care traduce strategia aprobată de Consiliu în licitații, contracte, plăți, audituri și proceduri administrative.

Regulamentul declară că directorul trebuie să își exercite atribuțiile independent, în limitele competențelor sale, și că răspunde în fața Governing Board. Independența funcțională nu elimină însă modul în care ajunge în funcție.

Comisia controlează filtrul de recrutare al directorului

Directorul executiv este numit de Consiliul de conducere, dar nu dintre orice candidați pe care statele i-ar putea propune.

Comisia întocmește lista candidaților în urma unei proceduri deschise și o transmite Governing Board. Consiliul poate alege numai dintre persoanele incluse pe lista Comisiei. Mandatul este de patru ani și poate fi prelungit o singură dată, tot în urma unei propuneri a Comisiei. Revocarea poate fi decisă de Consiliu numai acționând asupra unei propuneri venite din partea Comisiei. Dacă postul rămâne vacant, Comisia poate desemna un funcționar propriu drept director interimar.

Statele votează persoana, dar Comisia controlează lista din care aceasta poate fi aleasă.

Consiliul poate refuza candidații propuși. Nu poate însă inventa un candidat propriu și să-l numească în afara filtrului Comisiei.

Acesta este unul dintre cele mai clare mecanisme prin care Bruxelles-ul își păstrează influența asupra aparatului executiv fără să îl numească unilateral. Puterea este împărțită, dar inițiativa instituțională aparține Comisiei.

Industria redactează agende, dar nu adoptă deciziile

Prezența organizațiilor private ETP4HPC și DAIRO permite Comisiei să descrie EuroHPC drept parteneriat cu industria. Afirmația este corectă, dar incompletă.

Membrii privați au un rol relevant în definirea priorităților de cercetare. Ei redactează Strategic Research and Innovation Agenda, iar în Research and Innovation Advisory Group pot numi până la șase dintre cei doisprezece membri. Consiliul consultativ industrial și științific consolidează programul strategic și îl transmite directorului executiv, care îl folosește la pregătirea programului anual.

Industria poate astfel să spună ce tehnologii lipsesc, ce tip de cercetare trebuie finanțat, ce arhitecturi au potențial și ce competențe sunt necesare. Este o influență reală și nu trebuie minimalizată.

Dar recomandarea nu este vot.

Președinții membrilor privați pot participa la ședințele Governing Board în calitate de observatori și pot lua parte la deliberări. Nu au drept de vot. Nici președinții grupurilor consultative științifice și de infrastructură nu votează.

Sectorul privat poate scrie schița tehnologică. Directorul o poate transforma într-un program administrativ. Comisia și statele decid dacă o aprobă, cât finanțează și ce achiziții lansează.

Este consultare industrială într-un sistem public, nu guvernanță comună între investitori și autorități.

Membrii privați ai EuroHPC nu sunt același lucru cu investitorii unei gigafabrici

Aici trebuie evitată o confuzie.

ETP4HPC și DAIRO sunt membrii privați instituționali ai EuroHPC. Ele sunt asociații care reprezintă ecosisteme de companii și organizații tehnologice.

Consorțiul unei gigafabrici este altceva: grupul concret de entități care depune oferta, atrage finanțarea, construiește și exploatează infrastructura.

O companie care participă la un consorțiu nu dobândește automat drept de vot în Governing Board. Iar un membru al unei asociații reprezentate în EuroHPC nu devine automat participant la o anumită gigafabrică.

Regulamentul din 2026 definește consorțiul gigafabricii în două forme posibile. Poate fi o asociere de entități juridice legate printr-un acord de consorțiu, în care sunt prevăzute rolurile și răspunderile fiecăruia, sau poate fi o persoană juridică nouă, înființată special pentru construirea și operarea proiectului. Structura trebuie stabilită în Uniune pentru cel puțin cinci ani.

Prin urmare, afirmația simplificată potrivit căreia „un consorțiu nu este o companie nouă” nu este întotdeauna corectă. Poate rămâne o asociere contractuală sau poate deveni un vehicul juridic nou creat pentru proiect.

Consorțiul trebuie să aibă un coordonator cu sediul în Uniune, controlat direct sau indirect de persoane sau entități stabilite în UE și autorizat să semneze acordul de găzduire cu EuroHPC.

Un producător străin de cipuri poate apărea ca furnizor de tehnologie, însă acest lucru nu înseamnă automat că poate controla coordonatorul sau consorțiul. Regulamentul separă furnizorul de componente de entitatea europeană care reprezintă juridic proiectul.

De ce este necesar un consorțiu

Gigafabrica trebuie să reunească simultan capital de miliarde, teren, conectare energetică, răcire, acceleratoare AI, stocare, rețelistică, cloud securizat, software, personal tehnic, acces la cercetători și clienți suficienți pentru a susține activitatea.

Foarte puține companii europene pot pune singure pe masă toate aceste elemente. De aceea, un proiect ipotetic poate reuni un operator de centre de date, o companie energetică, un integrator tehnologic, o instituție de cercetare, investitori financiari și o entitate publică din statul-gazdă.

Fiecare aduce alt tip de activ, fie că e vorba despre bani, teren, energie, echipamente, contracte, personal sau acces la piață.

Consorțiul este soluția logică pentru împărțirea riscului. Este însă și forma prin care EuroHPC obține un interlocutor juridic unic. Coordonatorul reprezintă întregul grup, semnează acordul și răspunde pentru obligațiile asumate.

În loc ca Bruxelles-ul să negocieze separat cu șapte sau zece companii, consorțiul le disciplinează într-o structură comună înainte de intrarea în program.

Unde începe „soft takeover”-ul instituțional

Să presupunem că un consorțiu ipotetic format dintr-un operator european de cloud, o companie energetică, un integrator de hardware, o universitate și un fond de infrastructură dorește să construiască o gigafabrică de cinci miliarde de euro.

EuroHPC nu devine automat acționar. Nu numește directorul companiei și nu îi preia contabilitatea comercială.

Dar pentru intrarea în schemă, consorțiul acceptă că Governing Board aprobă selecția sa; EuroHPC semnează acordul de găzduire și contractele; directorul executiv administrează relația contractuală; Consiliul stabilește condițiile de acces ale Uniunii; organismul public de guvernanță primește competențe asupra unor decizii strategice; auditurile și standardele EuroHPC devin obligatorii.

Aceste atribuții nu decurg din proprietatea asupra acțiunilor. Decurg din regulament, contract și accesul la banii și comenzile publice.

Proprietatea poate rămâne privată sau mixtă. Guvernanța devine parțial europeană.

Aceasta este formula „governance without ownership”, mai simplu, influență asupra direcției unui activ fără cumpărarea pachetului de control.

Cine încearcă, de fapt, să preia controlul

Ar fi simplist să afirmăm că „Bruxelles-ul” este un actor unic care smulge proiectele din mâna statelor. EuroHPC este mai degrabă mecanismul prin care Comisia și o coaliție de guverne își împart controlul asupra infrastructurii.

Comisia este actorul cu cea mai puternică poziție structurală. Are blocul indivizibil de 50%, participă obligatoriu la majoritățile relevante, controlează lista candidaților pentru directorul executiv, poate propune prelungirea sau revocarea acestuia și coordonează activitatea EuroHPC cu programele europene de finanțare.

Statele sunt indispensabile. Ele dețin cealaltă jumătate din voturi, contribuie financiar, pot bloca deciziile și, pentru fiecare gigafabrică, primesc ponderi legate de sumele angajate. Statele mari și cele care plătesc mai mult pot deveni partenerii privilegiați ai Comisiei.

Industria are influență tehnică, capacitate de lobby, capital și, mai ales, dreptul de a refuza participarea. Nu are însă vot formal în Governing Board.

Parlamentul European nu are loc la masa operațională.

Schema puterii poate fi rezumată simplu. Comisia Europeană deține veto-ul structural. Statele dețin veto-ul colectiv. Industria deține tehnologia, capitalul și opțiunea de a nu intra.

De ce ar accepta un investitor

Un consorțiu suficient de puternic pentru a construi singur, care are finanțare, cipuri, energie și suficienți clienți, poate considera că nu are nevoie de EuroHPC.

Nu există o obligație generală ca orice centru privat de calcul construit în UE să intre în program. În afara schemei, operatorul va rămâne supus legislației europene și naționale, dar nu va accepta automat acordul special de găzduire, distribuirea publică a capacității și mecanismele de guvernanță EuroHPC. Aceasta este o concluzie care rezultă din caracterul competitiv și voluntar al procedurii, nu o derogare expresă acordată investitorilor.

Investitorul intră dacă avantajul economic este suficient, ceea ce presupune un client public pe termen lung; reducerea riscului comercial; o bază de venituri care facilitează obținerea creditelor; acces la finanțări publice; integrarea în rețeaua europeană de cercetare și administrație.

Prestigiul sau eticheta de „infrastructură strategică europeană” pot conta, dar nu justifică singure cedarea unei părți din autonomie. Factorul decisiv este clientul garantat și efectul său asupra bancabilității proiectului.

Dacă venitul public este prea mic, iar condițiile sunt prea împovărătoare, un consorțiu rațional poate refuza.

Aceasta rămâne principala limită a puterii Comisiei, care poate controla foarte puternic intrarea în EuroHPC, dar nu poate obliga investitorii cu adevărat independenți să intre.

Nu este control unilateral, ci centralizare condiționată

O analiză serioasă nu poate afirma că EuroHPC este „compania Comisiei”. Statele au putere reală, contribuie la bugete și pot bloca decizii. Consiliul de conducere nu este o anexă fără voință proprie, iar directorul executiv este formal răspunzător în fața întregului Consiliu.

Dar ar fi la fel de fals să prezentăm Comisia drept unul dintre numeroșii participanți egali.

Un singur reprezentant exercită 50% din drepturile de vot. Prezența votului Uniunii este obligatorie în majoritățile relevante. Lista directorilor este filtrată de Comisie. Reprezentantul său este vicepreședintele statutar al Consiliului. Industria este consultată, dar nu votează. Parlamentul European nu participă la conducerea operațională.

EuroHPC este construit pentru a produce compromisuri între Comisie și state, nu pentru a permite pieței să decidă.

Aceasta este instituția prin care proprietatea privată asupra viitoarelor gigafabrici poate fi suprapusă cu orientarea publică supranațională.

Verdictul. Cine decide în EuroHPC

Decizia formală aparține Governing Board.

Execuția aparține directorului.

Expertiza vine de la industrie și comunitatea științifică.

Banii provin din bugetul Uniunii, din state și din capitalul privat.

Dar centrul de greutate este construit în jurul Comisiei și al statelor care reușesc să formeze împreună majoritățile necesare.

Nu există un dictator unic al EuroHPC. Există un mecanism în care Comisia nu poate ordona singură, dar poate împiedica. Statele nu pot fi ignorate, dar nu pot acționa fără Bruxelles. Companiile pot sugera, investi și construi, dar nu votează decizia politică finală.

Aceasta este esența structurii. Sectorul privat furnizează o mare parte din capital, tehnologie și risc; statele furnizează banii publici și amplasamentele; Comisia își asigură prin EuroHPC poziția fără de care nicio decizie strategică nu poate fi adoptată.

Nu este o confiscare și nu este o naționalizare. Este o centralizare prin design instituțional.

Bruxelles-ul nu trebuie să dețină serverele pentru a conta. Este suficient să dețină jumătate din voturile organismului care decide cine intră în sistem, ce contracte primește, cine folosește capacitatea și în ce condiții poate funcționa infrastructura.

În viitorul „kolhoz AI”, companiile pot rămâne proprietarele tractoarelor digitale. Comisia își rezervă însă jumătate din voturile comitetului care stabilește unde, cum și pentru cine vor ara.

Modelul american. Privații construiesc, statul reglementează dar și facilitează, cumpără și păzește frontiera strategică

Comparația dintre Uniunea Europeană și Statele Unite riscă să cadă într-o caricatură comodă. America ar reprezenta piața liberă pură, în timp ce Europa ar practica dirijismul tehnocratic. Realitatea este mai complicată. Guvernul federal american nu stă pe margine, cu mâinile în buzunare, așteptând ca Microsoft, Amazon, Google, Meta, Oracle, OpenAI sau xAI să construiască singure infrastructura viitorului. Washingtonul acordă stimulente, pune la dispoziție terenuri federale, simplifică autorizarea, susține producția de semiconductori, intervine în dezvoltarea infrastructurii energetice, cumpără servicii cloud și controlează sever exportul cipurilor avansate.

Diferența esențială nu este, așadar, între un stat american absent și un Bruxelles intervenționist. Diferența este locul în care se oprește intervenția publică și cine rămâne la volan după ce proiectul a fost construit.

În modelul american dominant, compania sau asocierea privată găsește capitalul, alege tehnologia, contractează constructorii, dezvoltă centrul de date, îl exploatează și decide cum își comercializează capacitatea. Statul poate grăbi proiectul, îl poate sprijini fiscal, îi poate închiria teren, îi poate cumpăra servicii și îi poate bloca accesul la adversari strategici. Dar nu introduce în mod obișnuit infrastructura într-un organism public permanent care selectează proiectul, distribuie o parte din capacitate, verifică întreaga clientelă și trebuie consultat înaintea schimbărilor majore de proprietate sau de orientare comercială.

În modelul EuroHPC, proprietarul privat este păstrat, dar peste el este instalat un strat de guvernanță publică supranațională.

În modelul american, statul trasează în principal gardul din jurul proprietății.

În modelul european, Comisia încearcă să primească și o cheie de la poartă.

America nu construiește un „EuroHPC federal”

Statele Unite nu au creat pentru marile centre private de inteligență artificială un organism echivalent EuroHPC, în care guvernul federal să dețină jumătate din voturi și prin care să selecteze infrastructurile comerciale ce vor fi recunoscute drept „gigafabrici americane”.

Această precizare trebuie formulată exact. Cei 50% deținuți de Comisia Europeană nu sunt voturi în consiliul de administrație al companiei private care construiește gigafabrica. Sunt voturi în Governing Board al EuroHPC, organismul public care selectează proiectele, administrează achiziția comună și stabilește o serie de reguli privind accesul și guvernanța. În plus, pentru fiecare proiect european apare un organism public distinct, cu drepturi asupra unor decizii strategice.

Modelul american nu reproduce această arhitectură. Washingtonul poate selecta o companie pentru un contract public sau pentru închirierea unui teren federal, însă aceasta nu înseamnă că firma intră automat într-o structură națională în care guvernul dobândește o poziție permanentă asupra întregii sale strategii comerciale.

În Statele Unite, selecția publică este legată, de regulă, de un avantaj public precis: un teren, o subvenție, un contract, un împrumut, o autorizație sau accesul la o facilitate federală. În EuroHPC, selecția este poarta de intrare într-un sistem mai larg, care combină comanda publică, accesul la capacitate, standardele, auditul, filtrarea utilizatorilor și guvernanța strategică.

America intervine asupra tranzacției.

Bruxelles-ul încearcă să instituționalizeze relația.

Stargate. Compania privată înaintea comitetului public

Proiectul care simbolizează cel mai bine filosofia americană este Stargate. În ianuarie 2025, OpenAI și SoftBank au anunțat constituirea unei companii noi care intenționează să investească până la 500 de miliarde de dolari în patru ani în infrastructură AI construită în Statele Unite, dintre care 100 de miliarde urmau să fie mobilizate în etapa inițială. Finanțatorii inițiali anunțați au fost SoftBank, OpenAI, Oracle și MGX, iar partenerii tehnologici au inclus Arm, Microsoft și NVIDIA. SoftBank a primit responsabilitatea financiară, OpenAI responsabilitatea operațională, iar președinția societății i-a revenit lui Masayoshi Son.

Trebuie păstrată prudența. Anunțarea unei investiții de 500 de miliarde nu înseamnă că întreaga sumă se află deja într-un cont sau că a fost cheltuită. Este un angajament programatic, dependent de finanțare, amplasamente, energie și dezvoltarea succesivă a proiectelor. Dar arhitectura de proprietate este limpede. Stargate este o companie creată și condusă de investitorii săi, nu un organism federal în care Departamentul Comerțului sau Casa Albă deține jumătate din voturi.

Președintele american poate prezenta proiectul la Casa Albă, administrația poate facilita autorizarea și poate trata investiția drept un obiectiv de securitate națională. Guvernul nu devine însă, numai prin această susținere politică, coproprietar al centrelor, administrator al capacității comerciale sau membru permanent al conducerii Stargate.

Aici este diferența de instinct instituțional. În America, apar mai întâi investitorii, compania, proiectul și responsabilitatea operațională. Statul încearcă apoi să creeze condițiile în care acestea să se dezvolte rapid.

În Europa, Comisia creează mai întâi schema, organismul, procedura, loturile, criteriile, contractul-cadru și guvernanța. După aceea îi invită pe investitori să intre în mecanism.

America pornește de la întrebarea cine poate construi?

Bruxelles-ul pornește de la întrebarea cine acceptă condițiile impuse de noi pentru a construi?

Proprietatea privată nu înseamnă obligatoriu o singură corporație

Nici modelul american nu presupune că fiecare centru de date trebuie deținut integral de Microsoft, Meta sau Google. Costurile sunt atât de mari încât firmele recurg tot mai frecvent la societăți mixte, fonduri de infrastructură, datorie și contracte de închiriere pe termen lung.

În 2025, Meta și fondurile administrate de Blue Owl Capital au creat o societate care dezvoltă și deține campusul Hyperion din Louisiana, evaluat la aproximativ 27 de miliarde de dolari pentru clădiri și infrastructura de energie, răcire și conectivitate. Fondurile Blue Owl au primit 80% din asociere, iar Meta a păstrat 20%, contribuțiile urmând să fie suportate proporțional. Meta a rămas managerul construcției și al proprietății și a încheiat contracte pentru utilizarea facilităților. O parte a capitalului Blue Owl urma să provină și din datorie plasată către investitori privați.

Acesta este un exemplu foarte relevant deoarece arată că alternativa la EuroHPC nu este neapărat gigantul tehnologic care achită singur factura. Capitalul poate fi împărțit, proprietatea poate fi fragmentată, iar utilizatorul principal poate să nu fie proprietarul majoritar.

Diferența este că structura rezultă din negocierea comercială a investitorilor. Ei stabilesc procentele, răspunderile, garanțiile, durata contractelor și mecanismele de ieșire. Guvernul aplică legislația fiscală, de concurență, mediu, securitate și investiții străine, dar nu primește automat o „acțiune de aur” instituțională doar pentru că proiectul este important pentru strategia națională.

În modelul american, consorțiul este, înainte de toate, o soluție de capital.

În modelul european, consorțiul devine și punctul de conectare la guvernanța supranațională.

Terenul poate fi federal, dar fabrica rămâne proiectul operatorului

Cea mai apropiată paralelă americană cu EuroHPC este programul Departamentului Energiei prin care terenuri federale sunt puse la dispoziția proiectelor private de centre AI și producție energetică.

În 2025, DOE a selectat mai multe amplasamente federale, printre care Idaho National Laboratory, Oak Ridge, Paducah și Savannah River Site, pentru dezvoltarea rapidă a infrastructurii AI și energetice. Statul federal oferă acces la teren, proximitate față de laboratoare și infrastructură, posibilitatea unor contracte de închiriere pe termen lung și un proces coordonat de autorizare.

La Idaho și Oak Ridge, documentația publică precizează însă două lucruri care delimitează modelul. Proiectele trebuie finanțate integral de aplicanți, iar companiile sunt responsabile pentru construirea, operarea și dezafectarea infrastructurii, precum și pentru obținerea acordurilor de conectare la rețelele de utilități. DOE evaluează maturitatea tehnologică, viabilitatea financiară și planurile de autorizare, dar nu anunță că va deveni coproprietar al centrului sau că va administra accesul tuturor clienților săi comerciali.

În iulie 2026, NNSA a selectat Amentum pentru negocieri privind un contract de închiriere în etape la Savannah River Site. Proiectul propus include un centru de date de un gigawatt și aproximativ două gigawați de producție energetică proprie. Selecția nu reprezenta încă atribuirea finală, fiind necesare negocieri, autorizări și evaluări de securitate.

Guvernul american este aici proprietarul terenului, organizatorul competiției și gardianul unei instalații federale sensibile. Are, firesc, puterea de a selecta chiriașul, de a impune condițiile contractului și de a proteja misiunile de securitate națională ale amplasamentului.

Dar relația rămâne recognoscibilă. Statul este proprietar de teren, autoritate de securitate și locator; compania este investitorul, constructorul și operatorul.

În EuroHPC, rolul public nu pornește doar din proprietatea unui teren sau dintr-un contract local de închiriere. Este o guvernanță construită la nivel european asupra infrastructurii selectate, chiar dacă amplasamentul, clădirile și capitalul aparțin în principal altora.

Washingtonul nu este spectator: el curăță pista pentru capital

Administrația americană din 2025–2026 a tratat explicit infrastructura AI drept o prioritate națională. Planul federal urmărește accelerarea autorizării centrelor de date, a producției energetice, a liniilor de înaltă tensiune și a echipamentelor necesare. Ordinul prezidențial din iulie 2025 cere reducerea barierelor federale și facilitarea construirii rapide a infrastructurii.

În domeniul energiei nucleare, Casa Albă a cerut utilizarea autorităților federale pentru amplasarea, autorizarea și exploatarea reactoarelor avansate finanțate privat pe terenuri controlate de DOE, inclusiv pentru alimentarea infrastructurii AI. Statul poate furniza teren, reglementare, expertiză și chiar acces la anumite resurse strategice, dar ordinul vorbește explicit despre tehnologii nucleare finanțate privat.

În martie 2026, cadrul legislativ propus de administrație a formulat chiar principiul că utilizatorii obișnuiți ai rețelei nu ar trebui să suporte costurile centrelor de date și a cerut facilitarea producției energetice proprii a acestora.

Acesta nu este laissez-faire. Este o politică industrială agresivă, prin care statul îndepărtează obstacole, pune active publice la dispoziție și încearcă să rezolve problema critică a energiei.

Dar statul american își folosește puterea în primul rând pentru a face investiția privată posibilă și rapidă. Nu condiționează în mod general această facilitare de acceptarea unui comitet federal care să participe permanent la guvernanța comercială a centrului.

Statul american spune, în esență: „construiește, finanțează, asigură-ți energia, respectă regulile și nu pune tehnologia strategică în mâna adversarilor”.

Comisia Europeană spune: „construiește, găsește finanțarea și energia, apoi intră în procedura noastră, acceptă selecția, contractul, repartizarea accesului, auditul și organismul de guvernanță”.

Ambele modele sunt intervenționiste.

Numai că unul intervine mai ales în jurul proprietarului, iar celălalt încearcă să intervină și în interiorul arhitecturii decizionale.

CHIPS Act este subvenție industrială, nu coproprietate asupra centrelor AI

Comparația este adesea distorsionată prin invocarea CHIPS and Science Act. Entuziaștii apărători ai Europei depășite de realitate susțin că dacă Statele Unite acordă zeci de miliarde industriei semiconductorilor, atunci modelul american ar fi la fel de etatist ca cel european.

Legea CHIPS oferă Departamentului Comerțului aproximativ 50 de miliarde de dolari pentru revitalizarea producției americane de semiconductori și pentru cercetare. Până la începutul anului 2025 fuseseră anunțate sau atribuite stimulente de peste 33 de miliarde, asociate unor investiții private mult mai mari.

Dar CHIPS Act finanțează în principal producția de cipuri și lanțul industrial aferent, nu constituirea unei rețele federale care să administreze centrele private de inteligență artificială. O fabrică TSMC, Intel sau Micron poate primi granturi, credite și avantaje fiscale, însoțite de condiții privind investiția, securitatea și realizarea jaloanelor. Guvernul nu primește automat 50% din voturile companiei și nici dreptul general de a decide cui îi vinde aceasta fiecare lot de producție.

Beneficiarul unei subvenții trebuie, firesc, să respecte contractul public. Dar respectarea unui acord de finanțare nu este același lucru cu integrarea permanentă a întreprinderii într-un organism supranațional care stabilește strategia unei rețele continentale.

Mai important, CHIPS Act acționează în amonte. El încearcă să readucă în Statele Unite producția componentelor fără de care centrele AI nu pot exista. Nu transformă automat utilizatorii acelor cipuri – Microsoft, Meta, Google, Oracle sau OpenAI – în membri ai unei structuri federale comune de exploatare.

Statul american subvenționează fabrica de lopeți. Nu cere, pentru aceasta, să conducă toate minele care vor folosi lopețile.

Guvernul cumpără servicii, dar nu preia furnizorul

Administrația federală este și un client uriaș pentru cloud și inteligență artificială. General Services Administration pune la dispoziția agențiilor contracte și acorduri prin care acestea pot cumpăra servicii cloud, modele AI și aplicații de la furnizori privați. Platforma „Buy AI” și diferitele acorduri OneGov urmăresc standardizarea achiziției, reducerea prețurilor și accesul rapid al instituțiilor la produse comerciale.

GSA a negociat, de exemplu, acorduri cu AWS și xAI și a lansat USAi, o platformă securizată prin care instituțiile federale pot testa și utiliza modele de la mai mulți furnizori.

Aceste contracte oferă guvernului putere comercială. Poate cere standarde de securitate, niveluri de servicii, condiții privind datele, audit și prețuri. Dacă un furnizor dorește contractul federal, trebuie să respecte cerințele cumpărătorului.

Dar, în mod obișnuit, controlul se limitează la serviciul cumpărat și la obligațiile necesare protejării datelor și misiunilor publice. Guvernul nu transformă fiecare centru AWS, Oracle sau Microsoft care furnizează servicii unei agenții într-o infrastructură federală asupra căreia primește drept de veto comercial general.

Aici se află o diferență fină, dar fundamentală. Orice client mare influențează furnizorul. Acest lucru este valabil atât în America, cât și în EuroHPC.

EuroHPC merge însă mai departe atunci când regulile privind filtrarea utilizatorilor, accesul entităților din țări terțe și schimbările structurale se extind asupra gigafabricii în ansamblu, nu numai asupra cotei cumpărate public. Caietul de sarcini european definește autoritățile drept client-ancoră, limitează contribuția Uniunii la maximum 17% din CAPEX-ul informatic eligibil și lasă consorțiului întreaga investiție de instalare și costurile operaționale; în același timp, proiectul intră într-un regim mai larg de supraveghere și guvernanță.

Guvernul american cumpără de la Amazon.

Comisia încearcă să cumpere de la consorțiu și, simultan, să-l introducă într-o arhitectură publică europeană.

America reglementează dur, dar de la frontieră

Modelul american nu trebuie idealizat. Statul federal poate interveni brutal atunci când consideră că sunt afectate securitatea națională, tehnologia militară sau competiția cu China.

Bureau of Industry and Security controlează exportul acceleratoarelor și serverelor avansate. În mai 2026, BIS a reiterat că exportul anumitor echipamente de calcul către entități legate de state considerate sensibile necesită licență chiar dacă entitatea respectivă este stabilită într-o altă jurisdicție. Planul național pentru AI cere intensificarea verificării locației cipurilor și a utilizării lor finale pentru a împiedica redirecționarea către adversari.

CFIUS poate examina investițiile străine în companii americane și anumite tranzacții imobiliare pentru a identifica riscuri de securitate națională. Poate impune măsuri de diminuare a riscului sau poate contribui la blocarea unor tranzacții.

Statele Unite controlează și anumite investiții externe ale persoanelor americane în semiconductori, inteligență artificială și tehnologii cuantice din țări desemnate drept surse de risc.

Așadar, Washingtonul poate spune unei companii:

• nu ai voie să vinzi anumite cipuri unui client;
• ai nevoie de licență pentru export;
• nu poți accepta un anumit investitor străin;
• tranzacția ta trebuie modificată sau abandonată;
• anumite date și tehnologii trebuie protejate.

Aceasta este putere de stat autentică, nu o piață complet liberă.

Diferența constă în forma controlului. CFIUS intervine atunci când apare o tranzacție care ridică un risc de securitate. BIS intervine asupra exporturilor și utilizatorilor restricționați. Regulatorul stabilește limite generale aplicabile pieței sau unor categorii de operațiuni.

EuroHPC introduce controlul prin aderarea la un program. Pentru operatorul selectat, supravegherea nu este numai o reacție punctuală la o tranzacție suspectă, ci o componentă continuă a relației instituționale.

Modelul american poate fi foarte dur la graniță.

Modelul EuroHPC încearcă să instaleze un post de control și în curtea fabricii.

Reglementare generală versus guvernanță incorporată

Aceasta este distincția centrală.

În Statele Unite, regulile privind exportul, investițiile străine, securitatea cibernetică, mediul sau concurența se aplică în virtutea legii. Statul nu trebuie să devină partener al companiei pentru a le impune. Proprietarul rămâne liber în interiorul spațiului permis de lege.

În schema europeană, pe lângă legislația generală, apare un al doilea strat, mai exact contractul EuroHPC și guvernanța specifică gigafabricii. Operatorul nu este doar reglementat asemenea oricărei companii din UE. Acceptă obligații suplimentare deoarece intră în program și primește un client public garantat.

Diferența poate fi formulată după cum urmează.

Reglementarea stabilește ce nu ai voie să faci. Achiziția publică stabilește ce trebuie să livrezi clientului public. Guvernanța incorporată permite autorității să participe la controlarea unor decizii care depășesc serviciul cumpărat.

Statele Unite folosesc masiv primele două instrumente. EuroHPC încearcă să le combine și cu al treilea.

Statul american poate fi proprietar, dar în alte proiecte

America are, evident, infrastructură publică de supercalcul. Departamentul Energiei deține laboratoare naționale, finanțează supercomputere și dezvoltă programe de cercetare în care guvernul controlează direct resursele. Genesis Mission, lansată în noiembrie 2025, urmărește coordonarea resurselor federale de date, calcul și cercetare pentru accelerarea descoperirilor științifice.

În aceste cazuri, nu există ambiguitate. Guvernul plătește, infrastructura servește misiuni publice, iar accesul este administrat public.

Același lucru este valabil pentru sistemele militare, centrele de calcul ale agențiilor și supercomputerele laboratoarelor federale.

Diferența față de EuroHPC este că Statele Unite păstrează, în linii mari, separarea dintre două categorii:

• infrastructura guvernamentală, pe care guvernul o finanțează și o controlează;
• infrastructura comercială, pe care sectorul privat o finanțează și o conduce, sub rezerva legilor și contractelor publice specifice.

Modelul european încearcă să creeze o categorie hibridă mult mai largă, cu o infrastructură privată sau mixtă, finanțată majoritar de consorțiu și state, dar integrată strategic într-un sistem european de acces și control.

Bruxelles-ul nu dorește doar supercomputere publice și centre private reglementate.

Dorește infrastructuri private cu reflexe de serviciu public european.

Cine suportă riscul în modelul american

În proiectele corporative americane, riscul de capital rămâne în principal la investitori. Dacă Stargate nu atrage finanțarea promisă, dacă un centru Meta devine prea scump sau dacă un campus Google este subutilizat, pierderile se reflectă asupra acționarilor, creditorilor și partenerilor contractuali.

Microsoft anunțase aproximativ 80 de miliarde de dolari pentru centre AI în anul fiscal 2025. Google a anunțat investiții de miliarde în mai multe state, inclusiv 40 de miliarde în Texas până în 2027, iar Meta a anunțat angajamente de sute de miliarde pentru infrastructură și locuri de muncă în Statele Unite. Acestea sunt promisiuni corporative și programe de investiții, nu cheltuieli federale.

Statul poate reduce riscul prin autorizare rapidă, terenuri, facilități fiscale sau sprijin pentru energie. Unele state și autorități locale oferă stimulente importante. Dar proiectul trebuie să-și găsească utilizatorii sau să deservească propriile produse ale companiei.

În EuroHPC, cumpărarea anticipată a capacității transferă deliberat o parte a riscului de cerere către sectorul public. Documentația spune deschis că autoritățile devin un client-ancoră strategic și că achiziția pe termen lung are un efect de reducere a riscului investiției.

Nu este neapărat greșit. Europa poate avea nevoie de această garanție pentru a compensa piața sa mai fragmentată, costurile energetice și deficitul de capital tehnologic.

Dar mecanismul explică și pretenția de control: Comisia nu își justifică pârghiile prin faptul că deține fabrica, ci prin faptul că ajută proiectul să devină finanțabil.

Cu cât investitorul are mai multă nevoie de clientul public, cu atât acceptă mai ușor guvernanța lui.

Cele două modele, puse față în față

În Statele Unite, inițiativa pornește de regulă de la corporație, investitori sau societatea mixtă. În EuroHPC, inițiativa poate veni tot din industrie, dar proiectul trebuie format și adaptat pentru a intra într-o procedură europeană predefinită.

În Statele Unite, finanțarea centrelor comerciale provine în principal din capital corporativ, fonduri, împrumuturi și contracte private. În EuroHPC, consorțiul asigură tot cea mai mare parte a investiției, dar Uniunea și statele promit achiziționarea unei cote din capacitate pentru a reduce riscul.

În Statele Unite, proprietatea poate aparține unei corporații sau unui joint venture privat. Guvernul poate rămâne proprietarul terenului în proiectele DOE, dar operatorul finanțează, construiește, exploatează și dezafectează infrastructura. În EuroHPC, proprietatea poate rămâne privată sau mixtă, însă proiectul intră într-un sistem public de guvernanță.

În Statele Unite, proprietarul decide accesul comercial, în limitele legii, sancțiunilor, controalelor la export și contractelor publice. În schema EuroHPC, autoritățile decid accesul la cota publică, iar mecanismele de verificare și unele aprobări privind utilizatorii din state terțe se pot extinde asupra întregii instalații.

În Statele Unite, schimbarea proprietarului este o decizie corporativă, cu posibilitatea controlului CFIUS dacă intervine capital străin sau apare un risc de securitate. În EuroHPC, schimbările majore de proprietate, control, structură financiară sau scop strategic pot necesita aprobarea organismului public prevăzut pentru proiect.

În Statele Unite, guvernul cumpără servicii de la furnizori și impune condiții asupra contractului. În EuroHPC, cumpără servicii și folosește contractul drept punct de intrare într-o guvernanță mai largă.

Pe scurt, modelul american păstrează managementul în companie și puterea coercitivă la stat. Modelul EuroHPC introduce statul și Comisia în relația de guvernanță a infrastructurii selectate.

Nici modelul american nu este liberalism inocent

Ar fi greșit să transformăm Statele Unite într-un paradis al capitalismului fără stat. Washingtonul folosește tarife, subvenții, controale la export, verificarea investițiilor, contracte militare, legislație de securitate și presiune diplomatică. AI Action Plan afirmă explicit intenția de a extinde peste hotare întregul „stack” tehnologic american – cipuri, centre de date, modele și standarde – și de a consolida controlul asupra tehnologiilor care ar putea ajunge la adversari.

Este un capitalism național-strategic, nu o piață inocentă.

Diferența față de Bruxelles este că intervenția americană urmărește să întărească actorii corporativi americani și să-i proiecteze în exterior. Statul îi disciplinează în probleme de securitate, dar le păstrează puterea de expansiune și decizie comercială.

Modelul european pornește de la neîncrederea că piața și companiile vor produce singure rezultatul politic dorit. De aceea, încearcă să creeze infrastructura printr-o combinație de bani publici, achiziții garantate, consorții și organisme de guvernanță.

Washingtonul își folosește statul pentru a elibera forța corporațiilor americane.

Bruxelles-ul încearcă să folosească firmele și banii statelor pentru a consolida o capacitate europeană administrată supranațional.

De ce Statele Unite pot lăsa piața să conducă

Există și o explicație structurală, nu doar ideologică.

Statele Unite au deja hyperscaleri globali, piețe financiare profunde, producători dominanți de acceleratoare, dezvoltatori de modele de frontieră, companii energetice mari, capital de risc și clienți capabili să cumpere capacitate la scară enormă. Microsoft, Amazon, Google, Meta, Oracle, NVIDIA, OpenAI și xAI fac parte din același ecosistem național.

Europa nu are un echivalent complet al acestui lanț. Are firme de telecomunicații, energie, cercetare, producători industriali și operatori cloud, dar nu are la aceeași scară corporațiile care să integreze singure capitalul, cipurile, modelele, cloudul și distribuția globală.

De aceea, Comisia încearcă să substituie prin coordonare instituțională ceea ce America obține prin concentrarea capitalului privat.

Aceasta este explicația benignă a EuroHPC.

Explicația critică este că Bruxelles-ul folosește slăbiciunea industrială europeană pentru a-și extinde propriul rol. În loc să creeze condiții în care să apară companii europene suficient de puternice, construiește o rețea în care firmele rămân dependente de finanțare, clienți și aprobări publice.

America produce campioni și apoi îi reglementează. Europa riscă să producă beneficiari de programe și apoi să-i administreze.

Problema eficienței – viteza capitalului versus viteza comitetului

În AI, timpul este aproape la fel de important ca banii. Un centru livrat cu doi ani întârziere poate intra în funcțiune cu o generație de acceleratoare deja depășită. Contractele energetice, lanțurile de aprovizionare și tehnologiile de răcire se schimbă rapid.

Modelul american poate lua decizii greșite și poate produce investiții speculative. Dar o corporație sau un joint venture își poate modifica repede finanțarea, furnizorii și arhitectura tehnică, dacă acordurile comerciale îi permit.

Modelul EuroHPC trebuie să treacă prin state, contribuții naționale, evaluatori, directorul executiv, Governing Board, contracte-cadru și organisme publice de guvernanță. Fiecare etapă are o justificare juridică și financiară. Împreună, ele produc riscul clasic al Europei, acela de a construi un aparat impecabil pentru administrarea unei tehnologii care s-a schimbat până când aparatul a început să funcționeze.

America poate risipi miliarde prin exuberanță corporativă.

Europa poate pierde cursa prin precauție administrativă.

Prima greșește repede și pe banii investitorilor.

A doua riscă să întârzie metodic și cu avizul tuturor comitetelor.

Adevărata miză politică

Disputa nu este dacă infrastructura AI trebuie reglementată. Trebuie. Centrele gigantice consumă energie, apă și teren, afectează rețelele electrice și au implicații directe asupra securității naționale. Niciun stat serios nu le-ar lăsa complet în afara controlului public.

Întrebarea este dacă protecția interesului public necesită ca autoritatea să intre în guvernanța proiectului sau dacă este suficient să stabilească reguli ferme, să controleze investițiile străine, să interzică accesul adversarilor și să cumpere serviciile de care are nevoie.

Modelul american răspunde, în general. Proprietatea și strategia comercială rămân la investitor. Statul intervine când sunt atinse legea, securitatea, infrastructura publică sau contractul său.

Modelul EuroHPC răspunde. Infrastructura este prea importantă pentru ca statul și Comisia să rămână numai autorități externe. Dacă participă financiar și garantează cererea, trebuie să dobândească un rol în orientarea ei strategică.

Primul model își asumă riscul concentrării unei puteri enorme în mâna corporațiilor.

Al doilea își asumă riscul transformării inovației într-un parteneriat permanent între corporații, guverne și tehnocrația supranațională.

Verdictul comparativ

Nu este exact să spunem că în Statele Unite privații construiesc, iar statul „doar reglementează”. Statul american face mai mult, căci facilitează terenul și energia, accelerează autorizarea, subvenționează industria cipurilor, cumpără masiv servicii, controlează exporturile și blochează investițiile străine considerate periculoase.

Dar centrul de proprietate și decizie comercială rămâne, în modelul dominant, la companie sau la asocierea investitorilor.

Guvernul nu finanțează câteva procente dintr-un centru privat și apoi cere, ca regulă generală, un organism federal permanent care să urmărească întreaga clientelă, să împartă accesul, să supravegheze schimbarea proprietarului și să decidă orientarea strategică.

Aceasta este particularitatea EuroHPC.

Formula americană poate fi rezumată astfel: capital privat, proprietate privată, decizie privată – în interiorul unui perimetru strict stabilit de stat.

Formula europeană presupune că va exista capital predominant privat și național, proprietate privată sau mixtă – dar decizie strategică parțial supranaționalizată prin contract și guvernanță.

Comisia Europeană nu urmărește neapărat să naționalizeze gigafabricile. O naționalizare ar presupune să le cumpere, să le plătească și să suporte riscul integral.

Ținta este mai eficientă instituțional. Transformarea unor infrastructuri private autonome în infrastructuri private dependente contractual, conectate la comenzile publice și integrate într-un sistem în care Bruxelles-ul nu conduce activitatea zilnică, dar participă la deciziile care contează.

În Statele Unite, statul construiește gardul, păzește poarta și uneori închiriază terenul.

În modelul EuroHPC, Comisia dorește să stea și în comitetul care hotărăște cine intră, cine cumpără, cine primește cheia și dacă proprietarul poate vinde clădirea.

Aceasta este deosebirea dintre reglementarea unei proprietăți private și integrarea proprietății private într-o guvernanță publică.

Și tot aici se află linia de separație dintre capitalismul strategic american și ceea ce poate deveni, în varianta sa birocratică europeană, „kolhozul AI”, pe al cărui ogor fizic și virtual privații ridică infrastructura, statele plătesc o parte a facturii, iar Comisia se instalează în centrul de comandă fără să fie obligată să cumpere fabrica.

Uniunea Europeană, la ani-lumină în urma cursei AI. SUA au capitalul și platformele, China are scara și industria, Bruxelles-ul are comitetul

Expresia „la ani-lumină” este polemică, nu o unitate de măsură economică. Datele arată însă că Uniunea Europeană nu suferă doar de un mic decalaj care poate fi recuperat prin construirea câtorva centre de date. Europa este în urmă simultan în aproape toate verigile care transformă cercetarea în putere tehnologică, de la capital privat, modele de frontieră, cipuri AI, cloud, infrastructură de calcul, până la distribuție comercială și capacitate de integrare rapidă în economie.

Statele Unite conduc prin corporații care dispun de capital, platforme globale și acces prioritar la procesoare. China recuperează printr-o combinație de cercetare masivă, finanțare publică, companii naționale, modele competitive și integrare industrială. Uniunea Europeană încearcă să compenseze absența acestui ecosistem printr-o arhitectură administrativă, în care statele și companiile aduc banii, iar Comisia își rezervă, prin EuroHPC, o poziție centrală în selecție, contractare și guvernanță.

Nu este adevărat că Europa, ca economie, „nu are bani”. Uniunea Europeană este una dintre cele mai bogate regiuni ale lumii. Problema este că, în contextul ultimului deceniu, Comisia nu dispune de o Trezorerie europeană comparabilă cu bugetul federal american, nici de mecanismele de autoritate pentru mobilizarea capitalului folosite de Beijing și nici de piețe financiare capabile să concentreze rapid sute de miliarde în câteva corporații tehnologice. De aceea, Bruxelles-ul nu finanțează direct gigafabricile, ci încearcă să adune într-un singur mecanism contribuțiile bugetului UE, ale statelor și ale investitorilor privați.

Iar pentru că nu aduce singur banii, își construiește puterea prin regulamente și voturi.

Cursa modelelor. 59 pentru Statele Unite, 35 pentru China, 2 pentru Europa

Cea mai brutală fotografie a decalajului nu vine de la un editorial eurosceptic, ci din raportul Stanford AI Index 2026.

Pe baza catalogului Epoch AI, raportul a identificat pentru anul 2025:

• 59 de modele AI „notabile” atribuite Statelor Unite;
• 35 atribuite Chinei;
• 8 Coreei de Sud;
• 2 Europei.

Metodologia nu inventariază orice model publicat, ci selectează sistemele considerate importante prin performanță, influență științifică sau semnificație istorică. Nu este, așadar, recensământul tuturor programelor de inteligență artificială, ci o imagine a zonei avansate a industriei. Tocmai de aceea, diferența este relevantă, pentru că în locul în care se dezvoltă tehnologia de frontieră, Europa aproape că dispare din statistică.

Defalcarea pe țări indică un model atribuit Franței și unul Regatului Unit. Dacă aplicăm strict granițele Uniunii Europene, înseamnă că dintre cele două modele europene notabile, numai unul provenea din UE-27. Este o inferență din datele geografice Stanford, nu o categorie separată publicată de raport, dar dimensiunea decalajului rămâne greu de cosmetizat. Statele Unite au produs aproape de 60 de ori mai multe modele notabile decât statele Uniunii luate strict în sens instituțional.

Europa are cercetători, universități și câteva companii serioase. Franța are Mistral AI, care continuă să lanseze modele comerciale și deschise, servicii cloud și infrastructură proprie de calcul. Există Aleph Alpha în Germania, institutele Fraunhofer, CEA, imec și numeroase laboratoare universitare. Dar un Mistral nu formează un ecosistem comparabil cu rețeaua americană OpenAI–Microsoft–Google–Anthropic–Amazon–Meta–xAI–Oracle–NVIDIA și nici cu grupul chinez DeepSeek–Alibaba–Baidu–Tencent–ByteDance–Moonshot–Zhipu. Mistral este excepția europeană care confirmă slăbiciunea sistemului, nu dovada că sistemul ar fi ajuns din urmă Statele Unite.

Cifra cea mai neplăcută pentru Bruxelles? În timp ce Comisia proiectează până la șapte gigafabrici care ar putea începe să funcționeze după 2027, companiile americane și chineze au produs împreună 94 de modele AI notabile numai în 2025.

Europa pregătește infrastructura cu care speră să intre în cursă. Ceilalți aleargă deja.

America încă este prima, dar China i-a ajuns aproape la performanță

Statele Unite păstrează avantajul prin numărul laboratoarelor de frontieră, accesul la capital și capacitatea de a transforma modelele în produse globale. Dar competiția tehnică nu mai este una în care China privește de la mare distanță.

Stanford AI Index 2026 constată că diferența de performanță dintre cele mai bune modele americane și chineze s-a închis aproape complet. Modelele celor două țări au schimbat între ele poziția de lider de mai multe ori după începutul anului 2025. DeepSeek-R1 a egalat temporar cel mai performant model american în februarie 2025, iar în martie 2026 cel mai bun model Anthropic mai avea un avantaj de numai 2,7% față de liderul chinez.

Această apropiere este cu atât mai relevantă cu cât China operează sub restricții americane privind accesul la acceleratoare avansate. În loc să dispară din cursă, laboratoarele chineze au răspuns prin arhitecturi mai eficiente, modele open-weight, reducerea costurilor de inferență și integrarea rapidă a sistemelor în produsele marilor platforme naționale.

DeepSeek a lansat în aprilie 2026 generația V4, disponibilă prin aplicație și API. Baidu a lansat ERNIE 5.1, iar Tencent a introdus Hy3 în serviciile sale, în cloud și în produse precum Yuanbao, CodeBuddy și alte platforme ale grupului. Acestea nu mai sunt demonstrații universitare ținute într-un laborator, ci modele livrate dezvoltatorilor și introduse în ecosisteme comerciale cu sute de milioane de utilizatori potențiali.

Europa nu este al treilea participant egal într-o cursă în trei. Competiția modelelor de frontieră a devenit în principal un duel americano-chinez, cu participări punctuale din Franța, Coreea de Sud, Canada, Singapore sau alte state.

În timp ce Washingtonul și Beijingul se întreabă cine are modelul mai performant, Bruxelles-ul încă se întreabă cine ar trebui să formeze consorțiul care va cumpăra acceleratoarele.

Capitalul privat este de 285,9 miliarde în SUA și numai 20,9 miliarde în Europa

Diferența de capital este și mai dramatică decât diferența de modele.

În 2025, investițiile private în inteligență artificială au ajuns la:

• 285,88 miliarde de dolari în Statele Unite;
• 20,92 miliarde în Europa;
• 12,41 miliarde în China;
• 5,9 miliarde în Regatul Unit;
• 4,36 miliarde în Franța;
• 3,89 miliarde în Germania.

Statele Unite au atras astfel aproape de 14 ori mai mult capital privat AI decât întreaga Europă. Numai investiția americană în inteligența artificială generativă a fost de 163,6 miliarde de dolari. China și Europa, însumate, au atras pentru această categorie doar 4,7 miliarde – de aproape 35 de ori mai puțin.

Comparația cu China trebuie totuși nuanțată. Statistica investițiilor private subestimează finanțarea totală chineză deoarece Beijingul canalizează capital prin fonduri de orientare guvernamentală, companii de stat, bănci și administrații locale. Stanford estimează că asemenea fonduri au direcționat aproximativ 184 de miliarde de dolari către companii AI între 2000 și 2023. În martie 2025, China a anunțat și un fond de capital de risc de aproximativ 138 de miliarde de dolari pentru inteligență artificială și alte tehnologii avansate.

Prin urmare, Statele Unite au o superioritate zdrobitoare în capital privat, iar China adaugă peste capitalul privat un aparat financiar de stat greu de cuantificat complet.

Ce are Comisia Europeană?

Are promisiunea de a „mobiliza” 200 de miliarde de euro pentru AI. Verbul este decisiv. Nu înseamnă că Bruxelles-ul deține un fond lichid de 200 de miliarde pe care îl poate cheltui. Înseamnă că speră să atragă, combine și orienteze bani publici și privați prin InvestAI, BEI, bugetele statelor, garanții, credite și diferite programe europene. Pentru gigafabrici, prezentarea inițială vorbea despre 20 de miliarde; procedura din 2026 a extins proiectul la șapte instalații și la o țintă totală de peste 30 de miliarde.

America are capitalul deja ridicat de companii și piețe. China are capital privat plus comanda statului. Comisia are o promisiune de mobilizare.

Aici se află adevărata diferență dintre bani și PowerPoint.

Cei 50% ai Comisiei nu sunt capital. Sunt putere instituțională

Trebuie făcută o precizare pentru a păstra analiza corectă. Comisia Europeană nu primește 50% din acțiunile viitoarelor gigafabrici și nici 50% din profitul lor.

Cei 50% reprezintă drepturile de vot ale Uniunii în Governing Board-ul EuroHPC, nu proprietatea asupra companiilor private. Regulamentul stabilește că voturile Uniunii sunt indivizibile, iar celelalte 50 de procente sunt împărțite între statele participante. Pentru gigafabrici, drepturile statelor pot fi ponderate în funcție de contribuția financiară, dar deciziile relevante nu pot fi adoptate fără participarea blocului Uniunii.

Tocmai aici apare paradoxul european.

Comisia nu are capitalul privat american și nici puterea bugetară centralizată a Chinei. Nu poate ordona pur și simplu construirea fabricilor și nu poate plăti singură pentru ele. În schimb, creează o structură în care statele și companiile trebuie să aducă cea mai mare parte a banilor, iar Comisia capătă o poziție de blocaj și orientare în organismul care selectează proiectele, încheie contractele și administrează accesul public.

Lipsa capitalului este compensată prin concentrarea procedurii.

Bruxelles-ul nu poate veni cu 30 de miliarde. Vine cu regulamentul, contractul și jumătatea sa indivizibilă de voturi.

Infrastructura – 5.427 de centre în Statele Unite

Diferența nu se oprește la capital și modele. Ea continuă în infrastructura fizică.

În 2025, Statele Unite găzduiau 5.427 de centre de date. Următoarele țări din clasament erau Germania, cu 529, Regatul Unit, cu 523, China, cu 449, Canada, cu 337 și Franța, cu 322. Stanford avertizează corect că numărul de centre nu măsoară dimensiunea, puterea de calcul sau gradul de utilizare. Un campus american de mai mulți gigawați poate valora mai mult decât zeci de centre mici. Chiar și cu această rezervă, diferența de scară este evidentă. SUA aveau de peste zece ori mai multe centre decât orice altă țară.

Europa are un număr important de centre dacă sunt însumate toate statele, dar infrastructura este fragmentată între jurisdicții, operatori, rețele energetice și piețe naționale. Mai important, un centru de date obișnuit nu este automat un centru de antrenare a modelelor de frontieră. Sunt necesare sute de mii de acceleratoare legate prin rețele de mare viteză, surse masive și stabile de energie, sisteme sofisticate de răcire și software capabil să coordoneze ansamblul.

Comisia însăși recunoaște problema. Pe pagina oficială dedicată gigafabricilor afirmă că Europa se confruntă cu un „deficit critic” de infrastructură de calcul la scară mare. Planul AI Continent propune cel puțin triplarea capacității europene de centre de date în următorii cinci până la șapte ani.

Nu triplezi în cinci sau șapte ani o capacitate despre care consideri că este deja suficientă.

Obiectivul este, în sine, recunoașterea decalajului.

Europa are JUPITER. America are profunzime. China și-a construit propriul sistem

Clasamentul TOP500 din iunie 2026 oferă o altă imagine relevantă.

Primul supercomputer al lumii este LineShine, instalat în China, cu o performanță de 2,198 exaflop/s în testul HPL. Următoarele trei poziții sunt ocupate de sisteme americane, anume El Capitan, Frontier și Aurora. Abia pe locul cinci apare JUPITER Booster, instalat în Germania și administrat prin EuroHPC, primul și singurul sistem european care depășește pragul exascale în clasamentul respectiv.

Clasamentul trebuie interpretat cu atenție. LineShine folosește o arhitectură bazată pe procesoare, fără acceleratoare specializate de joasă precizie. Pe benchmark-ul HPL-MxP, mai apropiat de anumite sarcini AI, sistemele americane El Capitan, Aurora și Frontier rămân înaintea sa. China are, deci, supercomputerul numărul unu în calculul HPL, dar nu rezultă de aici că deține automat și cea mai puternică infrastructură AI din lume.

Totuși, apariția LineShine este strategic importantă. China a construit un sistem exascale pe procesoare proprii, cu interconectare proprie și sistem de operare propriu, în condițiile restricțiilor americane. Statele Unite păstrează o profunzime evidentă, cu trei sisteme în primele patru poziții și cu o infrastructură comercială AI care nici măcar nu este reflectată complet de TOP500.

Europa are o realizare tehnică autentică prin JUPITER. Dar are una.

Diferența dintre un sistem european important și o întreagă economie a calculului rămâne enormă.

Europa nu controlează „stiva” tehnologică

Inteligența artificială modernă depinde de o succesiune de straturi, de la litografie, fabricarea cipurilor, acceleratoare, servere, interconectare, centre de date, cloud, modele până la aplicații și distribuție.

Europa are câteva active extraordinare. ASML este singura companie care produce echipamente litografice EUV, fără de care nu pot fi fabricate cele mai avansate cipuri. Imec este unul dintre cele mai performante centre mondiale de cercetare în nanoelectronică. Europa are industrie energetică, telecomunicații, automatizări, automobile și cercetare avansată.

Dar ASML produce mașina cu care TSMC, Samsung și Intel fabrică cipurile. Nu produce acceleratoare comparabile cu NVIDIA sau AMD. Imec dezvoltă tehnologii și linii-pilot, dar nu operează o capacitate industrială comparabilă cu fabricile asiatice. Europa nu are un hyperscaler de dimensiunea AWS, Microsoft Azure sau Google Cloud și nici un producător de acceleratoare AI care să controleze piața mondială.

Stanford estimează că puterea globală de calcul AI ajunsese în 2025 la echivalentul a 17,1 milioane de acceleratoare H100, după o creștere medie de 3,3 ori pe an începând cu 2022. NVIDIA reprezenta peste 60% din această capacitate, Google și Amazon furnizau o mare parte din rest, iar Huawei avea o pondere încă redusă, dar în creștere. Aproape toate cipurile AI de vârf erau fabricate de TSMC.

În acest tablou, Europa este indispensabilă la un punct al lanțului – litografia – dar dependentă de actori americani și asiatici în aproape toate celelalte puncte.

Are cheia atelierului care fabrică utilajul pentru cipuri. Nu deține cipul, cloudul, modelul și platforma care îl livrează utilizatorului.

Cercetarea europeană există. Conversia în produse este problema

A afirma că Europa nu mai contează în cercetare ar fi fals.

În 2024, China a reprezentat 17,8% din publicațiile AI atribuite geografic, Europa 11,1%, iar India 7,6%. La nivelul citărilor, China a avut 20,6%, Europa 19,5%, iar Statele Unite 12,6%. Datele sunt afectate de o proporție mare de publicații cu afiliere geografică necunoscută, dar confirmă că Europa păstrează o bază științifică puternică.

Problema apare atunci când privim etapa următoare.

În 2024, China a reprezentat 74,2% din brevetele AI acordate la nivel global, Statele Unite 12,1%, iar Europa numai 3%. Raportul Stanford menționează că brevetele americane au, în medie, un impact mai ridicat, dar volumul chinez arată capacitatea enormă de transformare a cercetării în proprietate intelectuală aplicată.

Europa are aproape 20% din citările AI, dar numai aproximativ 3% din brevetele acordate și două modele notabile în 2025.

Această prăpastie explică mai bine decât orice discurs problema europeană. Nu lipsește inteligența academică. Lipsește conducta care leagă laboratorul de capital, capitalul de infrastructură, infrastructura de produs și produsul de piața mondială.

Cercetătorul european publică.

Compania americană transformă rezultatul într-un model global.

Compania chineză îl transformă într-un model, într-un brevet și într-o aplicație integrată în industrie.

Comisia Europeană îl transformă într-un apel pentru proiecte.

Statele Unite livrează global, nu doar dezvoltă modele

Superioritatea americană nu constă doar în benchmark-uri. Modelele sunt distribuite printr-o infrastructură comercială pe care Europa nu o poate reproduce în prezent.

OpenAI oferă ChatGPT și API-uri la scară globală. Microsoft integrează AI în Azure, Windows, Microsoft 365 și instrumentele pentru dezvoltatori. Google distribuie Gemini prin cloud, motorul de căutare, Workspace și Android. Anthropic oferă Claude direct și prin AWS, Google Cloud și Microsoft. Meta distribuie modelele Llama și le integrează în propriile platforme. xAI beneficiază de distribuția prin ecosistemul X și infrastructura proprie de calcul.

Anthropic sublinia în 2026 că Claude era disponibil prin toate cele trei mari platforme cloud – AWS, Google Cloud și Microsoft. Această capacitate de distribuție înseamnă că un model american performant poate ajunge imediat în mii de corporații, instituții și produse software, fără ca laboratorul care l-a creat să construiască de la zero fiecare canal comercial.

Aceasta este diferența dintre invenție și dominație economică.

Nu este suficient să ai un model bun. Trebuie să ai cloudul care îl rulează, suita software în care este introdus, canalele prin care este vândut și capitalul necesar pentru a-l opera la scară globală.

America are întregul lanț.

China nu doar cercetează. Industrializează

Modelul chinez este diferit de cel american, dar rezultatul este la fel de incomod pentru Europa.

China conduce la numărul publicațiilor și brevetelor, se apropie de Statele Unite la performanța modelelor și își distribuie sistemele prin conglomerate care controlează comerț electronic, plăți, social media, cloud, jocuri, automobile și servicii publice.

Tencent nu a lansat Hy3 doar ca raport de cercetare, ci l-a integrat în propriile aplicații și în Tencent Cloud. Baidu leagă ERNIE de motorul său de căutare, de cloud și de platformele pentru dezvoltatori. Alibaba poate distribui Qwen prin Alibaba Cloud și ecosistemul său comercial. DeepSeek și-a câștigat influența prin modele accesibile, prețuri reduse și publicarea greutăților.

China mai dispune și de un avantaj pe care discuția europeană îl ignoră frecvent, mai exact o uriașă bază industrială în care AI poate fi testată și introdusă imediat. În 2024, China a instalat 54% dintre roboții industriali montați la nivel mondial – mai mult decât restul lumii la un loc.

Aici AI nu este doar chatbot sau instrument de birou. Devine logistică, control al calității, fabricație, vehicul inteligent, supraveghere, telecomunicații și automatizare fizică.

America conduce modelul și platforma. China leagă modelul de fabrică. Europa riscă să rămână clientul amândurora.

Comisia recunoaște indirect slăbiciunea adoptării

Planul AI Continent nu pornește de la o Europă care domină deja tehnologia, ci de la o Europă care încearcă să evite marginalizarea.

Comisia își justifică propriul program arătând că numai 13,5% dintre companiile europene folosesc AI. Raportul privind Deceniul Digital din 2026 admite că obiectivele privind semiconductorii, capacitatea de calcul și fibra optică sunt încă în urmă, iar numeroase IMM-uri întâmpină dificultăți în adoptarea tehnologiilor avansate.

Există o diferență între utilizarea ocazională a unui chatbot de către un angajat și integrarea AI în procesele productive ale companiei. Tocmai aici se vede slăbiciunea structurală. Firmele europene pot cumpăra acces la ChatGPT, Claude sau Gemini, dar acest lucru nu construiește automat un sector european de modele, cloud și cipuri.

Adoptarea unui produs american nu reprezintă suveranitate europeană.

Este consum tehnologic.

Cele șapte gigafabrici vor apărea într-o cursă care nu stă pe loc

Comisia urmărește anunțarea proiectelor câștigătoare la începutul anului 2027. Instalațiile ar trebui să devină operaționale în aproximativ 18 luni de la încheierea contractelor. În scenariul optimist, primele gigafabrici ar putea începe să livreze capacitate semnificativă în jurul jumătății anului 2028.

Problema este că adversarii nu vor rămâne înghețați la nivelul din 2026.

Capacitatea globală de calcul AI a crescut, potrivit Stanford, de aproximativ 3,3 ori pe an începând din 2022. Nu este o prognoză că aceeași rată se va menține, dar arată viteza sectorului. Într-un asemenea domeniu, 18 sau 24 de luni nu reprezintă un simplu interval administrativ. Pot însemna o generație completă de acceleratoare, o schimbare de arhitectură și o multiplicare masivă a capacității concurenților.

Gigafabrica europeană selectată în 2027 riscă să fie dimensionată după nevoile din 2026, construită cu cipurile disponibile în 2027 și inaugurată într-o piață din 2028 în care liderii americani și chinezi au avansat deja cu două sau trei cicluri.

Aceasta este boala tradițională a politicii industriale europene. Bruxelles-ul elaborează instituția necesară administrării tehnologiei în același timp în care tehnologia se mută în altă parte.

Două sisteme care funcționează și un al treilea care încearcă să le imite fără instrumentele lor

Statele Unite și China nu folosesc același model.

America se bazează pe piețe financiare, proprietate privată, companii globale și achiziții publice. Statul facilitează energia și autorizarea, controlează exporturile și apără avantajul tehnologic.

China folosește corporații private, companii de stat, fonduri de orientare, universități, planificare industrială, piață internă și control politic centralizat. Nu lasă sectorul strategic complet liber, dar nici nu așteaptă ca 27 de guverne să negocieze contribuțiile înainte de a construi infrastructura.

Uniunea Europeană nu are nici piața americană, nici statul chinez.

Are o structură supranațională care nu colectează suficiente venituri proprii pentru a finanța singură cursa, nu controlează direct politicile energetice și fiscale ale statelor și nu poate obliga investitorii să participe. Soluția găsită este asocierea, un mix încă neclar de bani europeni, bani naționali, capital privat, credite BEI, consorții industriale și o guvernanță comună în care Comisia păstrează 50% din voturile EuroHPC.

Bruxelles-ul încearcă să înlocuiască lipsa unui campion industrial cu un comitet.

Europa nu este condamnată, dar planul nu recuperează automat decalajul

Europa are încă avantaje importante dar dispersate și prost cordonate. Este vorba despre cercetători, universități, ASML, imec, industrie auto, automatizări, energie, telecomunicații, sisteme medicale și acces la o piață de aproape 450 de milioane de oameni. JUPITER demonstrează că Europa poate construi infrastructură exascale, iar Mistral arată că un laborator european poate dezvolta modele competitive.

Dar aceste active nu sunt conectate într-un lanț comparabil cu cel american sau chinez.

Europa are litografie, dar nu acceleratorul dominant. Are cercetarea, dar puține modele de frontieră. Are industrie, dar adoptare AI redusă. Are economii naționale bogate, dar capitalul tehnologic este fragmentat. Are legislație comună, dar infrastructura energetică și fiscalitatea rămân în mare măsură naționale. Are Comisia, dar nu are un buget federal capabil să plaseze direct sute de miliarde.

Gigafabricile pot reduce deficitul de compute. Nu rezolvă automat lipsa modelelor, a cloudului, a platformelor de distribuție, a cipurilor proprii și a capitalului de risc.

Un hangar plin de acceleratoare americane nu devine „suveranitate europeană” doar pentru că accesul este repartizat de EuroHPC.

Verdictul: SUA și China produc viitorul, UE proiectează guvernanța lui

Faptele trebuie despărțite de concluzia politică.

Faptul este că Statele Unite au produs 59 de modele AI notabile în 2025, China 35, iar Europa două. Statele Unite au atras aproape 286 de miliarde de dolari în investiții private AI, față de aproximativ 21 de miliarde în Europa. China domină numeric publicațiile și brevetele, a ajuns aproape de SUA la performanța modelelor și a instalat peste jumătate dintre roboții industriali ai lumii. America deține cel mai amplu ecosistem de centre de date, capital, cloud și produse AI globale.

Analiza arată că Uniunea Europeană nu are doar un deficit de infrastructură. Are un deficit de integrare industrială. Cercetarea, finanțarea, energia, cloudul, modelele și piața nu funcționează ca un singur ecosistem.

Lectura critică este că Bruxelles-ul încearcă să compenseze această slăbiciune nu prin apariția unor campioni autonomi, ci prin centralizarea controlului asupra proiectelor care au nevoie de sprijin public.

Comisia nu poate pune pe masă capitalul american. Nu poate mobiliza societatea precum statul chinez.

Poate însă scrie regulile, selecta consorțiile și păstra jumătate din voturile EuroHPC.

În Statele Unite, corporațiile construiesc infrastructura și statul le păzește frontierele strategice.

În China, statul și companiile construiesc împreună o putere tehnologică națională.

În Uniunea Europeană, statele și companiile sunt chemate să finanțeze infrastructura, iar Comisia încearcă să transforme participarea financiară limitată într-o poziție permanentă de guvernanță.

America antrenează modelele.

China le industrializează.

Europa pregătește regulamentul prin care va administra fabricile care încă nu există.

Aceasta este situația reală din 2026. Înainte de a deveni „continentul AI”, Uniunea Europeană trebuie mai întâi să recupereze continentul pierdut între cercetare și piață. Iar cele șapte gigafabrici nu vor acoperi această distanță doar pentru că Bruxelles-ul își rezervă jumătate din voturile comitetului care le selectează.

Cine plătește, cine riscă și cine decide. Câtă coordonare supranațională poate fi justificată?

Disputa nu este dacă viitoarele gigafabrici AI trebuie supuse unor reguli. Evident că trebuie. Vorbim despre infrastructuri care pot consuma sute de megawați, pot găzdui date sensibile, pot susține cercetare cu utilizare duală și pot deveni la fel de importante strategic precum rețelele energetice, industria semiconductorilor sau comunicațiile. Niciun stat responsabil nu ar lăsa asemenea instalații într-un vid legislativ, fără verificarea investitorilor, fără norme de securitate și fără control asupra accesului unor actori ostili.

Întrebarea politică este alta. Câtă putere poate revendica o instituție supranațională asupra unei infrastructuri pe care nu o finanțează majoritar, nu o construiește, nu o operează și ale cărei pierderi nu le suportă integral?

Documentația oficială oferă chiar punctul de plecare al răspunsului. Programul este descris drept unul „predominant industrial și orientat de piață”. Autorităților publice li se atribuie rolul limitat de „client-ancoră strategic”, menit să reducă riscul investiției prin cumpărarea garantată de capacitate de calcul. Contribuția Uniunii este plafonată la maximum 17% din capitalul eligibil investit în infrastructura informatică, trebuie cel puțin egalată de statele participante, iar consorțiul suportă investiția necesară înființării gigafabricii, costurile clădirilor și amplasamentului, utilitățile generale și cheltuielile operaționale.

Schema nu este, așadar, aceea a Comisiei care plătește fabrica și cere firesc să o conducă. Este schema în care sectorul public cumpără anticipat o parte din serviciile viitoare, iar consorțiul trebuie să găsească terenul, energia, procesoarele, capitalul, creditele, personalul și clienții necesari pentru ca proiectul să supraviețuiască.

Chiar și cifra de peste 30 de miliarde de euro este prezentată oficial ca o combinație între „până la 10 miliarde” din surse europene și naționale și „cel puțin 20 de miliarde” pe care programul se așteaptă să le atragă din investiții private. Nu este vorba despre 30 de miliarde existente într-un cont al Comisiei, ci despre o țintă de mobilizare financiară, dependentă de state, bugete viitoare, credite și disponibilitatea investitorilor.

Această diferență dintre cine finanțează și cine își rezervă dreptul de a decide este centrul întregii probleme.

Coordonarea este justificată acolo unde există bani publici și obligații publice

Există un domeniu în care intervenția EuroHPC nu numai că este justificată, ci este obligatorie.

Uniunea și statele cumpără timp de calcul pe termen lung. Ele trebuie să poată verifica dacă primesc puterea de calcul promisă, dacă serviciile funcționează, dacă infrastructura îndeplinește standardele de securitate și dacă banii publici nu sunt transformați într-o subvenție fără contraprestație. Trebuie să poată impune niveluri de servicii, audituri, protecția datelor și sancțiuni contractuale.

Dacă o treime dintr-o infrastructură informatică eligibilă este sprijinită prin achiziții europene și naționale, este firesc ca autoritățile să controleze acea cotă, să decidă cui îi este repartizată și să urmărească respectarea scopului public pentru care au fost angajați banii.

Este la fel de legitim ca UE și statele să se asigure că proiectul nu ajunge imediat sub controlul unei puteri ostile, că activele critice nu sunt mutate în afara Uniunii și că serviciile cumpărate nu sunt suspendate printr-o restructurare decisă unilateral de proprietari. Regulamentul prevede tocmai un organism public format din reprezentanții Comisiei și ai statelor finanțatoare, căruia îi acordă drept de aprobare prealabilă asupra unor acorduri sensibile cu entități din țări terțe, asupra modificării proprietarului sau controlului, relocării activelor critice, restructurărilor financiare majore și schimbării scopului strategic.

Până aici există un argument rezonabil. Cine plătește pentru o capacitate publică trebuie să poată proteja acea capacitate și continuitatea ei.

Dar documentele nu se opresc aici.

Linia este depășită atunci când controlul se extinde asupra întregii instalații

Caietul de sarcini spune explicit că supravegherea și verificarea utilizatorilor finali trebuie aplicate gigafabricii „în totalitatea sa, fără excepție”. Regula acoperă inclusiv capacitatea gestionată, separată sau comercializată de clienți-ancoră privați, hyperscaleri și furnizori globali, indiferent de contractele comerciale prin care aceștia folosesc infrastructura. Organismul public trebuie să aprobe accesul entităților din state terțe atunci când apreciază că ar putea fi afectate activele, interesele, autonomia sau securitatea Uniunii.

Aici relația încetează să mai fie una simplă între cumpărător și furnizor.

Dacă EuroHPC achiziționează 17% din capitalul informatic eligibil sub forma unor servicii viitoare, iar statele contribuie cu o valoare cel puțin egală, este legitim ca partea publică să controleze capacitatea pe care a cumpărat-o. Nu rezultă automat că autoritatea trebuie să monitorizeze întreaga clientelă comercială a proprietarului, inclusiv pentru capacitatea finanțată și vândută separat.

La fel, protejarea contractului public poate justifica o clauză împotriva vânzării activului unui adversar strategic. Este mult mai discutabil ca noțiuni elastice precum „interesele Uniunii”, „autonomia” sau „schimbarea scopului strategic” să ofere unei structuri publice un drept general de intervenție asupra restructurărilor unei companii private.

În acel moment, contribuția publică nu mai cumpără doar servicii. Cumpără influență asupra întregului activ.

Comisia nu devine proprietar, dar obține un loc la masa la care se discută cine poate utiliza fabrica, cine o poate cumpăra, cum poate fi refinanțată și ce destinație poate avea pe termen lung.

Aceasta este limita la care „coordonarea” începe să semene cu o preluare funcțională.

Cei 50% din EuroHPC nu sunt proprietate, dar sunt un veto instituțional

Trebuie evitată o confuzie importantă. Comisia nu va deține 50% din acțiunile gigafabricilor. Cele 50 de procente reprezintă drepturile de vot ale Uniunii în Governing Board-ul EuroHPC, organismul care aprobă programele, selectează proiectele și administrează arhitectura publică a sistemului.

Dar tocmai această distincție face mecanismul mai sofisticat.

Uniunea deține 50% din drepturile de vot în EuroHPC, iar acestea sunt indivizibile. Celelalte 50 de procente sunt împărțite între statele participante. Pentru deciziile privind gigafabricile, regulamentul cere majorități care includ votul Uniunii; în anumite situații, voturile statelor sunt ponderate după contribuțiile lor financiare, însă nici toate statele împreună nu pot adopta singure o decizie care necesită pragul de 75%.

Comisia nu poate decide singură, dar poate bloca. Statele pot bloca, dar nu pot decide fără Comisie. Industria investește, construiește și operează, dar nu votează în centrul public de comandă.

Aceasta este formula instituțională reală, în care riscul este descentralizat, iar dreptul de veto este centralizat.

Comisia nu trebuie să aducă jumătate din capitalul unei gigafabrici pentru a ocupa o poziție indispensabilă în sistem. Îi este suficient să reprezinte Uniunea în EuroHPC și să controleze blocul indivizibil de 50% al organismului care selectează și contractează proiectele.

Este o „performanță” birocratică remarcabilă – mai puțină proprietate, mai puțin capital, dar suficientă putere pentru ca nicio hotărâre strategică să nu poată fi luată fără Bruxelles.

Drepturile publice ar trebui să fie proporționale cu banii publici, cu riscul și cu durata contractului

Principiul sănătos ar fi simplu.

Dreptul EuroHPC de a controla accesul trebuie să fie proporțional cu capacitatea cumpărată public. Dreptul de audit trebuie să privească banii, serviciile, securitatea și obligațiile asumate prin contract.

Drepturile speciale asupra proprietății trebuie limitate la prevenirea unei preluări ostile, a relocării activelor esențiale sau a golirii proiectului de conținut înainte de îndeplinirea obligațiilor publice.

Iar toate aceste prerogative ar trebui să expire odată cu finalizarea contractului, rambursarea eventualelor finanțări și încetarea angajamentelor publice.

Nu există un principiu democratic sau economic potrivit căruia o contribuție minoritară și temporară oferă automat drepturi permanente asupra întregii afaceri. Un client important poate cere garanții. Nu devine pentru aceasta coproprietar fără acțiuni și coadministrator fără răspundere pentru pierderi.

Dacă Bruxelles-ul dorește control pe termen lung asupra întregii infrastructuri, există o soluție cinstită. Aceea să cumpere o participație corespunzătoare, să investească proporțional, să participe la pierderi și să răspundă în fața contribuabililor pentru performanța activului.

Varianta actuală este mai comodă. Consorțiul suportă construcția și funcționarea, iar Comisia își rezervă pârghii de control prin regulament și contract.

Capitalism pentru costuri. Dirijism pentru decizie.

Argumentul securității nu trebuie transformat într-un permis pentru control nelimitat

Susținătorii schemei vor invoca, pe bună dreptate, securitatea. O gigafabrică poate servi modele militare, simulări strategice, infrastructuri energetice sau sisteme de supraveghere. Nu poate fi tratată precum o hală care produce șuruburi.

Dar tocmai pentru că securitatea este un argument puternic, ea poate deveni foarte ușor justificarea universală a oricărei extinderi instituționale.

„Interesul strategic”, „autonomia europeană” și „ordinea publică” sunt concepte suficient de largi pentru a acoperi de la blocarea unui investitor controlat de un stat ostil până la respingerea unui partener comercial incomod din punct de vedere politic.

Fără criterii precise, termene, obligații de motivare și căi reale de contestare, protejarea securității poate aluneca spre administrarea politică a relațiilor comerciale.

Un stat trebuie să poată împiedica predarea unei infrastructuri critice unui adversar. Nu trebuie să poată decide orice, oricând, doar pentru că a folosit cuvântul „strategic”.

Participarea este voluntară, dar dependența poate transforma voluntariatul într-o formalitate

În prezent, un investitor poate refuza schema EuroHPC. Poate construi în afara programului, poate găsi clienți comerciali și poate păstra o autonomie mai mare, rămânând desigur supus legislației europene generale.

Aceasta este cea mai importantă limită a puterii Comisiei.

Dar caracterul voluntar trebuie analizat și economic, nu numai juridic. EuroHPC își propune să devină un client-ancoră, să distribuie accesul public, să conecteze cercetarea, administrațiile, universitățile și companiile europene și să reducă riscul finanțării. Documentația recunoaște explicit rolul de reducere a riscului și caracterul pe termen lung al achiziției de capacitate.

Dacă această rețea va concentra suficientă cerere publică, suficiente finanțări și suficient acces la cercetarea europeană, rămânerea în afara ei poate deveni posibilă juridic, dar costisitoare comercial.

Nu mai este nevoie ca Bruxelles-ul să oblige investitorul să intre.

Este suficient ca în interiorul schemei să se afle clientul garantat, finanțarea mai ieftină, universitățile, proiectele publice și accesul preferențial la ecosistem.

Consorțiul va semna „voluntar”, după ce i se va explica faptul că afară rămâne piața, iar înăuntru se află o parte importantă a banilor publici și a cererii instituționale.

Acesta este mecanismul clasic al soft power-ului administrativ: nu interzici alternativa, ci o faci progresiv mai puțin atractivă.

Cine ar trebui să aibă ultimul cuvânt

Statul-gazdă suportă consecințele fizice ale proiectului, respectiv conectarea la rețea, infrastructura energetică, consumul de apă, terenul, autorizarea, securitatea și eventualele stimulente fiscale. Companiile și creditorii suportă riscul investiției. Uniunea cumpără o parte din servicii și urmărește un interes strategic comun.

Într-un sistem echilibrat, niciunul dintre acești actori nu ar trebui să poată conduce singur.

Dar nici nu există o justificare evidentă pentru ca instituția care nu deține amplasamentul, nu răspunde de rețeaua energetică și nu suportă majoritatea capitalului să primească un veto instituțional fix de 50%, indiferent de mărimea propriei expuneri economice.

Puterea ar trebui legată de contribuția reală, de riscul asumat și de obiectul precis al contractului.

Comisia poate coordona proiectele transfrontaliere, poate asigura interoperabilitatea, poate reprezenta interesul comun și poate gestiona cota europeană.

Statele trebuie să păstreze controlul asupra deciziilor care afectează propriile bugete, energia și securitatea națională.

Proprietarii trebuie să păstreze libertatea comercială asupra părții pe care au finanțat-o, în limitele legii.

Iar Parlamentul European și parlamentele naționale ar trebui să poată verifica public modul în care aceste drepturi sunt exercitate. O infrastructură prezentată drept strategică pentru întregul continent nu poate fi administrată numai prin consilii executive, contracte dificil de urmărit și formule de vot pe care publicul le descoperă după lansarea programului.

Verdictul politic

O anumită coordonare supranațională este justificată. Șapte instalații gigantice nu trebuie construite fără standarde comune, fără cooperare în securitate și fără o strategie privind accesul public.

Dar coordonarea legitimă are o limită clară. Autoritatea trebuie să controleze ceea ce finanțează, ceea ce cumpără și riscurile publice pe care le asumă.

Când începe să controleze clientela întregii fabrici, modificarea proprietarului, restructurarea financiară și destinația strategică a activului, deși nu deține compania și nu suportă majoritatea investiției, nu mai discutăm doar despre coordonare.

Discutăm despre transferul unei părți din atributul proprietății către o structură publică supranațională.

Nu este naționalizare, pentru că investitorul nu este deposedat. Nu este piață liberă, pentru că proprietarul nu mai decide singur asupra activului său.

Este o formă hibridă în care compania păstrează titlul de proprietate, iar Comisia și statele primesc cheile deciziilor sensibile.

Bruxelles-ul numește aceasta „suveranitate tehnologică”.

Traducerea mai exactă este: proprietate privată, risc predominant privat, comandă publică și control strategic împărțit cu o instituție care nu a cumpărat fabrica.

Aici se află miza politică a întregului proiect. Nu dacă Europa are nevoie de putere de calcul. Are nevoie disperată. Nu dacă banii publici trebuie protejați. Trebuie.

Întrebarea este dacă slăbiciunea tehnologică a Europei trebuie remediată prin eliberarea capitalului și apariția unor companii puternice sau prin introducerea fiecărui proiect important într-un sistem în care Comisia devine partenerul obligatoriu al deciziei.

Modelul EuroHPC alege a doua variantă. Statele aduc banii publici. Companiile aduc cea mai mare parte a capitalului, tehnologia și riscul. Comisia aduce procedura și blocul său de 50% din voturile structurii care decide. Acesta nu este încă un kolhoz în sensul istoric al cuvântului. Proprietarii nu sunt expropriați, iar profitul nu este desființat.

Este însă un kolhoz al deciziei: utilajele rămân private, facturile sunt împărțite între investitori și contribuabili, dar planul de cultură trebuie avizat de comitet.

Comisia nu cumpără ferma. Cumpără o parte din recoltă și cere, în schimb, cheia porții, lista clienților și dreptul de a aproba viitorul proprietar.