Există în cetatea noastră un cavaler fără armură, fără cal și fără îndoieli. Îi zice Băsail. Nu pentru că așa îl cheamă, ci pentru că orice personaj mare are nevoie de o poreclă. Caragiale l-ar fi botezat într-o clipă. Regretatul Bebe Costinaș i-a făcut deja serviciul, „englezindu-l” somptuos cu al său bomfaier, imediat după 1990.
Băsail este singurul om care a reușit performanța de a transforma trecutul într-o profesie și morala într-o funcție publică neoficială. Nu mai există arhive, procurori, istorici sau tribunale. Există Băsail. El privește, oftează, face spume și pronunță sentința. Dacă ridică o sprânceană, ești suspect. Dacă ridică două, ești deja condamnat în republica virtuții.
Sigur, Băsail nu e un cavaler singuratic, căci în jurul lui s-a strâns armie de deontologi, ‘telectuali, militanți anticomuniști, vajnici zețari și rabotnice scriitoare la gazete, precum și vânători de dosare și securiști, mai mult sau mai puțin imaginari. Martorii lui Băsail sunt maimultcaperfecți, sunt puri și fără de prihană. Asta dacă le citești CV-ul și biografia doar din 1990 încoace, cum ar zice bancul despre istoricul sârb care se întâlnește cu profesorul evreu și încurcă toată impostorimea universitară plus Soțietatea Cișmișoara, cea care își premiază idolii azi, pentru a descoperi mâine că au…colaborat. Și atunci tac mâlc. Așa au făcut cu Mona Muscă, cu Doru Braia și cu alții. E plin podul.
Se spune că istoria este complicată. Numai pentru oamenii obișnuiți. Pentru Băsail, istoria este foarte simplă. Există păcătoșii și există… Băsail.
Îl vezi cum pornește la vânătoare cu plasa de fluturi morali. Nu prinde securiști, că aceia au murit, s-au pensionat ori s-au evaporat în ceața tranziției. Prinde biografii. Le întinde pe masă, le luminează cu reflectorul virtuții și începe anatomia sufletului altuia. Al lui nu necesită niciodată radiografie. Mai prinde și dosare, căci de aia au Nazgûlii și Nagâțele lor infiltrate la CeNeSeASe, unde germinatece note apar, dispar, se încurcă. Istoria se rescrie după cum vor puii bătrâni de azi ai dinozaurilor din Epoca de Aur.
Când Băsail vorbește despre comunism, ai impresia că s-a născut direct în balconul Operei din Timișoara, într-o dimineață de martie 1990, cu Proclamația în mână și cu îngerii lustrației cântând în fundal. Biografia începe exact acolo unde pornește și legenda. Tot ce a fost înainte intră într-o ceață literară, numai bună pentru memorii. Anii ’70 – ’80 și alte cantafabulații.
Dar viața are prostul obicei să fie mai ironică decât pamfletul.
Așa se face că însuși Băsail povestește, cu talent și satisfacție, cum destinul l-a dus să organizeze impecabil vizita în Franța a omului pe care îl transformase în simbolul răului politic. Iar după ce protocolul și-a făcut datoria, povestea culminează într-o scenă demnă de cinematografia absurdului. Președintele îi mulțumește, iar cei doi coboară scările Hotelului Meurice împreună, lăsând cu gura căscată pleiadă de jenerali SIE și ambasadori.
„Măi dragă” și Băsail…
La braț.
Nu noi spunem asta.
Băsail.
Și atunci, bietul Caragiale își scoate carnetul de notițe și renunță. Pentru că nici el n-ar fi îndrăznit să inventeze o imagine atât de generoasă. Moralistul absolut și fostul președinte pe care îl descrie drept adversar istoric, coborând împreună, protocolar, sub privirile diplomaților și ale ofițerilor. Ce dialog trebuie să fi fost pe trepte!
— Măi, dragă…
— Morala, domnule președinte…
— Măi, dragă…
— Principiile…
— Măi, dragă…
— Protocolul…
Iar scările, discret, își vedeau de coborâre.
Unii oameni își schimbă convingerile după funcții. Alții își schimbă funcțiile după convingeri. Băsail a descoperit formula superioară. Funcția este funcție, iar morala începe după program.
De aceea, când îl auzi împărțind din nou certificate de puritate civică, nu te grăbi să-l contrazici. Admiră-l. Este probabil ultimul aristocrat al unei monarhii imaginare. Un marchiz al indignării permanente. Un duce al superiorității morale. Un conte al memoriei selective.
În lipsa unui Versailles autentic, și-a construit unul simbolic.
Un Vărsail.
Acolo domnește netulburat Băsail de Vărsail, mare inchizitor al biografiilor altora, păzitor al oglinzii în care se reflectă întotdeauna impecabil…aceeași persoană.
Iar dacă vreun muritor îndrăznește să întrebe cine judecă judecătorul, răspunsul vine prompt, solemn și aproape regal:
— Nimeni, măi, dragă. La Vărsail nu există apel.
Va urma…
* genul programului: pamflet. nu se recomandă celor slabi de înger, cardiacilor, celor fără simțul ridicolului și nici celor ce nu simt briza mediteraneeană de Marsilia în creierul reptilian.
grafica: DALL-E 3
