Arhivele Securității au fost deschise pentru ca trecutul să poată fi cercetat, nu pentru ca documentele poliției politice să fie transformate în sentințe automate. Cu toate acestea, în spațiul public românesc, o semnătură poate ajunge să țină locul unei biografii, o notă de dosar poate deveni probă absolută, iar contextul este tratat uneori ca un inconvenient care strică un kompromat bine construit.
Publicăm integral un fragment din volumul în curs de apariție al istoricului german Armin Heinen, „Dosarele Securității în dezbatere academică. Importanța cercetării istoriei contemporane a României”, tradus și prefațat de Victor Neumann. Studiul discută cazurile Victor Neumann și Sorin Antohi, dar miza sa depășește biografiile celor doi. Mai exact, cum se citesc documentele produse de o poliție secretă, cât adevăr conțin, ce distorsiuni poartă și cât de legitim este să fie folosite, rupte din împrejurările în care au fost create, pentru stigmatizarea unor persoane.
Reputatul istoric Armin Heinen propune ceea ce orice cercetare serioasă ar trebui să considere, obligatoriu, critica surselor, confruntarea documentelor, reconstituirea constrângerilor și diferențierea dintre colaborare, adaptare, frică, negociere și rezistență. Adică tocmai acea muncă lentă și incomodă care lipsește atunci când arhiva CNSAS este folosită nu pentru înțelegerea trecutului, ci pentru compromiterea rapidă a unui adversar din prezent.
ARMIN HEINEN
DOCUMENTELE SECURITĂȚII ȘI INFLUENȚA LOR ÎN VIAȚA SOCIETĂȚII ROMÂNEȘTI
Una dintre trăsăturile definitorii ale transformării democratice constă în faptul că procesul de reconstrucție politică și instituțională se realizează împreună cu indivizii formați în anii dictaturii. Unii dintre aceștia sunt chemați să răspundă juridic pentru faptele lor, alții sunt îndepărtați din funcțiile deținute, în timp ce majoritatea reușește să își păstreze poziția socială sau chiar să și-o consolideze. Există, de asemenea, persoane care, fiind în mod evident dezavantajate de vechiul regim, ajung în noile structuri de conducere, fiind percepute drept purtătoare ale speranței de reînnoire democratică. Până aici, procesul pare relativ clar și transparent. Problema apare însă în cazul acelora care nu pot fi încadrați fără echivoc în categoriile colaborării interesate, ale distanțării sau rezistenței, ale oportunismului, pasivității, rezilienței ori opoziției deschise, și a căror relație cu vechiul sistem a fost marcată de ambiguitate, negociere permanentă și adaptare cotidiană de ambele părți implicate.
Numai retrospectiv poate fi evaluată în mod adecvat aparenta „colaborare” a unor „informatori”, așa cum aceasta reiese din documentele care au rămas inaccesibile până la deschiderea arhivelor. În acest sens, o interpretare pertinentă presupune competențe solide de analiză istorică și utilizarea unor grile de lectură adecvate contextului epocii. Totuși, întrucât aceste documente suscită un interes public major, sunt puternic încărcate politic și aduc în discuție problema comportamentului moral în condiții de constrângere, în timp ce numeroase intervenții publice propun interpretări divergente. Ca urmare, lectura fondului arhivistic rămâne un teren disputat. Astfel, absența transparenței caracteristice dictaturii comuniste continuă să afecteze ordinea democratică postcomunistă, îngreunând consolidarea încrederii sociale după ruptura radicală produsă prin schimbarea de regim, alimentând și permanentizând o stare de insecuritate simbolică la nivel societal.
Aceste constatări caracterizează și cultura politică din România după 1989, adică perioada inaugurată prin prăbușirea regimului Nicolae Ceaușescu. În cazul multor personalități influente, opinia publică recunoaște existența unei forme de participare la funcționarea vechiului sistem, inclusiv prin asumarea continuității propriului capital de putere. În privința altora, această implicare este doar presupusă, în condițiile în care segmente importante ale populației au făcut parte din structurile partidului. În același timp, există și susținători ai democratizării care s-au implicat vizibil în procesul schimbării sistemului, dar în dosarele cărora se regăsesc totuși angajamente semnate față de Securitate.
Astfel se prezintă situația în cazul lui Victor Neumann (n. 1953)(1) și al lui Sorin Antohi (n. 1957)(2). Pe amândoi îi cunosc ca istorici și colegi de generație cu profil inovator, care au supus analizei critice mitologiile național-comunismului prin intermediul cercetării istorice și al altor discipline umaniste. Victor Neumann și-a concentrat cercetările asupra istoriei evreilor din Banat și din România, a manifestat un interes constant pentru problematica iluminismului, a publicat studii referitoare la fundamentele filozofice ale istoriei și a inițiat investigații privind integrarea multiculturală a Banatului în istoria Europei Centrale și de Sud-Est. La rândul său, Sorin Antohi a articulat studiile literare cu filozofia politică și istoria, a stimulat numeroase dezbateri intelectuale și și-a orientat studenții către noi direcții de cercetare. Cu toate acestea, în cazul ambilor există, în mod documentat, „angajamente de informator” în arhivele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS).
Victor Neumann s-a născut la Lugoj, în Banat. Acolo a traversat o copilărie protejată, dar în același timp marcată de constrângerile dictaturii comuniste. Formația sa identitară este profund multietnică, provenind dintr-un mediu de factură burgheză clasică. Tatăl său era evreu de limbă maghiară(3), iar mama sa, creștină de limbă română. Încă din tinerețe a rămas orfan de ambii părinți (4). După absolvirea studiilor liceale și-a căutat un nou cadru de apartenență în mediul universitar, alegând Cluj-Napoca drept centru de formare întrucât viața intelectuală de aici oferea un grad relativ mai mare de libertate decât cea din București și, totodată, permitea utilizarea firească atât a limbii române, cât și a limbii maghiare. După finalizarea studiilor, a obținut un post de muzeograf la muzeul din Timișoara (1977), unde a intrat rapid în conflict cu conducerea instituției și, în calitate de fiu al unor părinți vorbitori de română și maghiară, a fost contactat de Securitate la scurt timp după angajare. Victor Neumann se căsătorise de curând, purta responsabilitatea pentru fiul său în vârstă de numai câteva luni și nu îndrăznea să se opună (5). A fost interogat de ofițeri cu privire la situația din muzeu, iar el a răspuns – așa cum învățase la Cluj – oferind informații despre exponate, despre modalitățile de prezentare și despre tururile ghidate. Într-un anumit sens și conform logicii sistemului, el prelua și argumenta în mod „științific” toposurile național-comunismului. Trebuie spus însă că acestea reprezentau condițiile-cadru ale istoriografiei românești din acea perioadă. Nu întâmplător, unul dintre directorii muzeului i-a reproșat lui Victor Neumann faptul că rămânea în muzeu și după închiderea programului și desfășura o cercetare în mod independent (sic !). În ceea ce privește conduita personală a colegilor săi (ascultarea postului Radio Europa Liberă, spunerea de bancuri despre Ceaușescu, eventuale planuri de emigrare etc.), Victor Neumann a păstrat în mod demonstrabil tăcerea (6).
Atunci când Victor Neumann a propus o reorganizare a expoziției permanente și o mai amplă evidențiere a istoriei multiculturale a Banatului, a fost concediat. Etapele ulterioare ale parcursului său profesional i-au adus acestui evident outsider al sistemului comunist contracte didactice temporare și slab remunerate în școli, un mic proiect de cercetare pentru comunitatea evreiască din Timișoara și chiar șomaj într-un stat comunist prezentat drept model. Era perioada intensificării controlului ideologic exercitat de partid, a reducerilor de personal din domeniul istoriei și a conflictelor generate de acestea în interiorul disciplinei (7). Victor Neumann a folosit timpul liber pentru a studia izvoarele istorice și literatura accesibile dincolo de canonul dorit de partid, pentru publicații și pentru stabilirea unor contacte științifice care i-au oferit șansa de a fi invitat la conferințe în străinătate. Ocazional, Securitatea își dădea acordul, sperând că acesta va rămâne în afara țării și solicitând, în rest, rapoarte detaliate de călătorie așa cum se cerea în general pentru deplasările externe. După revoluția din 1989, Victor Neumann a refuzat orice contact ulterior cu serviciul secret și a putut, în sfârșit, să-și depună teza de doctorat consacrată istoriei intelectuale europene. Ulterior, a devenit profesor la universitatea din Timișoara și director al Muzeului de Artă de acolo (8). Istoria conceptuală de inspirație koselleckiană și o istorie regională reînnoită, multidisciplinară și explicit transnațională au devenit, de atunci, mărci distinctive ale universității timișorene. Victor Neumann a avut un rol decisiv în desemnarea Timișoarei drept Capitală Culturală Europeană (2016). Toate acestea au trezit însă și invidii. Atunci când cei interesați au aflat că, la vârsta de 24 de ani (1977), semnase un angajament de informator cu Securitatea, au făcut imediat public acest fapt și au cerut, cu succes, retragerea sa din spațiul public.
Cel de-al doilea caz are o configurație diferită. Sorin Antohi își are rădăcinile familiale în boierimea moldovenească din estul României (fostă mare aristocrație funciară) (9). El miza pe cooperarea cu persoane de aceeași orientare și era atras de provocarea reprezentată de slujitorii sistemului. Era inteligent, abil și credea că poate juca un joc cu adversarii săi. Fără îndoială, îl fascina jocul confuz de tip caragialesc (10). Această atitudine i-a fost însă fatală încă de la 18 ani, când Securitatea l-a identificat drept responsabil pentru un ziar samizdat redactat de mână. A fost amenințat cu muncă forțată într-o unitate militară disciplinară, urmată de detenție, și intimidat prin amenințarea că i se vor zădărnici planurile de studii. Faptul că Securitatea fusese în trecut dispusă să depășească orice limită a comportamentului uman e demonstrat chiar de istoria familiei sale, întrucât bunicul lui Sorin Antohi, fratele acestuia și un unchi experimentaseră direct cruzimile regimului în calitate de deținuți politici (11).
Securitatea îl supraveghea de mai mult timp pe adolescentul recalcitrant, colectând materiale despre el încă de la vârsta de 16 ani. Totuși, a intervenit decisiv abia după ce a devenit major. Astfel, Sorin Antohi a semnat. El le relata ofițerilor despre activitățile sale și despre studiile sale, fără însă a denunța alte persoane și fără vreun zel deosebit. Contactele cu lectori străini de limbi străine îl făceau suspect, la fel ca și cercul său studențesc din Iași, precum și introducerea ingenioasă în țară a unor cărți științifice interzise. Publica în reviste culturale în mod regulat eseuri marcate de un spirit intelectual occidental. Împreună cu colegi de facultate a scris în secret un roman în care ironiza guvernarea. Aceasta i-a adus percheziții domiciliare, interdicții de călătorie și numeroase alte neplăceri. Radio Europa Liberă a relatat prompt despre acest spirit atât de liber.
După 1989, Victor Neumann și Sorin Antohi au gestionat în mod diferit propriul trecut, inclusiv pentru că au urmat trasee distincte în contextul deschiderii democratice. Sorin Antohi a studiat istoria în Franța, s-a implicat politic și a primit invitația pentru o profesură în Statele Unite. În 2006 a publicat o autoincriminare în care a relatat și a reflectat asupra „activității sale de informator”. Deoarece la scurt timp a devenit cunoscut faptul că ocupase postul de profesor la CEU (Central European University) din Budapesta și ajunsese prorector fără a avea doctoratul și fără a corecta utilizarea apelativului „Dr.”, inițiativa sa și-a pierdut impactul și i-a avertizat pe mulți alții să nu își ascundă pe viitor trecutul complicat. Victor Neumann s-a concentrat exclusiv asupra activității sale științifice și asupra promovării contactelor culturale cu provinciile învecinate ale Banatului românesc, cu scena artistică româno-europeană și cu personalități intelectuale din Europa Occidentală. După ce CNSAS a confirmat „activitatea de informator” în cazul lui Sorin Antohi și a lui Victor Neumann pe baza angajamentelor existente și a altor puține documente, ambii istorici au acționat în justiție. Sorin Antohi a obținut în cele din urmă câștig de cauză după nouă ani de procese, în care a câștigat în toate instanțele. Acuzația de activitate informativă care ar fi încălcat drepturile omului nu mai poate fi formulată în viitor împotriva sa. Recursul lui Victor Neumann a fost respins cu motivarea existenței unor documente „suficiente” din partea CNSAS, și în pofida insistenței privind evaluarea probelor suplimentare depuse la dosar.
Eu însumi am aflat prin internet despre posibila legătură a lui Sorin Antohi și Victor Neumann cu Securitatea. Ambii m-au asigurat că nu au fost informatori în sens real, că au fost constrânși să „colaboreze cu Securitatea”, că au făcut tot posibilul pentru a-și proteja apropiații. Au afirmat că doar aparent au adoptat limbajul serviciului secret și că, de fapt, au fost victime ale Securității. A început astfel un schimb de idei care a arătat cât de dificilă era și rămâne interpretarea dosarelor Securității. În acel moment am realizat că, în calitate de istoric al epocii contemporane, eram direct provocat profesional. Căci nu doar România s-a confruntat și se confruntă cu sarcina de a evalua valoarea documentară și „gradul de adevăr” al arhivelor unei poliții secrete orientată ideologic. Germania are aici propriile sale experiențe, iar cercetările în acest domeniu au început timpuriu. În cele ce urmează voi prezenta mai întâi istoria „justiției tranziționale” din România, adică procesul de confruntare cu trecutul desfășurat pe parcursul a peste treizeci de ani și eșecul său în mare măsură, așa cum a fost evidențiat de cercetarea internațională. Deschiderea arhivelor Securității, precum și consecințele acesteia fac parte din această perspectivă. Istoriografia cercetează într-un cadru politic definit, reacționează la acesta și indică liniile de conflict ale societății. În ultimă instanță, ea negociază ceea ce poate fi spus și gândit într-o anumită epocă, aspect ce trebuie integrat în argumentație.
În continuare voi problematiza modul în care au fost înțelese denunțurile în Al Treilea Reich și în Zona de ocupație sovietică din Germania, întrebând ce se poate învăța din critica surselor aplicată documentelor poliției secrete germane și din studiile asociate acestora după 1980/1989. Reprezintă aceste documente o probă pentru existența unei „dictaturi participative” (în sensul formulat de Mary Fulbrook în raport cu RDG)? Care e posibilitatea de a analiza documentele și de unde începe limita studierii acestora? Urmează discuția despre dosarele Ministerului Siguranței (Ministerium für Staatssicherheit). Va deveni evident că o abordare strict istorico-științifică este sortită eșecului și că doar analiza prin prisma a numeroase alte discipline de specialitate va putea face dreptate surselor. În fine, mă voi îndrepta spre dosarele Securității române și voi arăta că există deja o cercetare extrem de complexă a temei, demonstrând că generalizările sunt inadmisibile. Este necesară contextualizarea istorică exactă, evaluarea fiecărei surse în parte, integrarea situațională a documentelor utilizate, consultarea diverselor izvoare și, în cele din urmă, aplicarea unor procedee subtile de analiză textuală. De exemplu, abordările sociologiei cunoașterii ajută la clarificarea contextului relevant pentru acțiunea relevată de surse. Studiile literare și lingvistice permit diferențierea tipologiei textelor și enunțurilor care diferă din punct de vedere mediatic. În ultimă instanță, întrebarea este cum trebuie citite dosarele polițiilor secrete? Critica clasică a surselor nu răspunde suficient obiectului de studiu, iar cercetările recente au demonstrat acest lucru.
Dincolo de istoriografia evenimențială și națională, istoria contemporană românească (extinsă și la cea marxistă), nu dispune de o tradiție îndelungată. Numai ocazional privește dincolo de orizontul metodologic restrâns. Prinsă în lupte culturale politice, ea este vizibil depășită (12). Dacă ne întrebăm asupra motivelor, acestea pot fi repede invocate. Ele nu sunt în niciun caz specific românești: în faza de tranziție, istoria recentă și contemporană este în general supusă unor multiple provocări. În primul rând, istoriografia trebuie să se desprindă de întrebările și abordările moștenite din anii dictaturii și să experimenteze ceva nou. În al doilea rând, cercetarea istoriei contemporane se află sub presiunea așteptărilor mass-mediei. Acestea solicită afirmații despre „adevărul” istoric al anilor dictaturii, în timp ce știința istorică poate oferi, în timp, doar aproximări tot mai bine fundamentate ale complexității trecutului. În al treilea rând, istoria contemporană are obligații față de concetățenii săi, astfel încât în cazul afirmațiilor referitoare la persoane trebuie manifestată o mare prudență. Din acest motiv, istoria recentă și contemporană în această fază de tranziție conține atât pericolul unor speculații slab fundamentate, cât și al unei rețineri excesive față de cei încă în viață. În aceste condiții, pentru Romania, mai ales cercetătorii proveniți din afara domeniului sau cei cu experiențe și contacte de studiu în străinătate, au adus contribuții substanțiale la analiza surselor din dosarele Securității. Aceste studii merită atenție.
Note
1.Victor Neumann, născut în 1953 la Lugoj, în Banat. A studiat istoria la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (Klausenburg). În 1992 și-a obținut doctoratul la București cu o lucrare despre geneza ideilor moderne în Europa Centrală și de Sud-Est, 1750–1850 (Geneza ideilor moderne în Europa Centrală și de Sud-Est (1750–1850)). A fost consilier în Ministerul Culturii (1990–1992), cercetător științific la Institutul de Teorie Socială al Academiei Române (1992–1994), director al Institutului Intercultural Timișoara (1994–1996), cercetător științific la Institutul de Științe ale Educației din București (1996–1998). În 1998 a devenit conferențiar la Universitatea de Vest din Timișoara, iar între 2001–2018 profesor universitar. În același timp a fost director al Muzeul Național de Artă Timișoara (2013–2021) și cercetător la Institutul de Studii de Istorie și Cultură a Banatului (2008–2023). Pe pagina sa de pe Wikipedia se găsește și o listă a principalelor sale lucrări.
2. Sorin Antohi, născut în 1957 la Târgu Ocna, în Moldova. A studiat la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași (engleză și franceză), unde s-a implicat în opoziția universitară față de sistem (Grupul de la Iași). La 31 decembrie 1989 a fost membru fondator al Grupul pentru Dialog Social. A urmat studii de istorie la École des hautes études en sciences sociales, Paris. A lucrat ca angajat și consilier al Ministerului Educației din România, la București; în 1993/1994 a fost profesor invitat la University of Michigan, iar ulterior profesor de istorie la Central European University, Budapesta. Pentru o perioadă a fost coeditor al revistei East European Politics and Societies. Este eseist, traducător și editor. Pe paginile indicate se găsesc și liste ale lucrărilor sale.
3. În același timp vorbea fluent și româna, precum și germana.
4. Vezi în acest sens autobiografia lui Victor Neumann: Străinul din interior. „Dosarul“ versus biografia personală, Timișoara, 2024.
5. În dialogul său autobiografic cu Angelika Klammer, Herta Müller a caracterizat Securitatea prin expresia „centru de comandă al fricii, cu specialiști în frică instruiți psihologic și metodele lor de inducere a fricii”. “Mein Vaterland war ein Apfelkern“ (Patria mea era un sâmbure de măr), Münich, 2014, p. 123.
6.Gabriel Andreescu, „Cazul Victor Neumann”. De ce ofițerii de securitate care au făcut poliție politică rămân mereu în umbra informatorilor?“, 11.03.2023.
7. Ionuț Mircea Marcu, “Peisajul instituțional al istoriografiei din România în anii ’70–’80“, în: Alexandru-Florin Platon / Bogdan Murgescu (ed.), Istoriografia română recentă. Curente, tendințe, aspecte instituționale, București, 2024, pp. 15–44.
8. Coordonatorul de doctorat al lui Victor Neumann a fost Emil Răzvan Theodorescu (1939–2023), istoric român de artă și cultură, manager cultural, precum și om politic, membru al Partidului Social Democrat.
9. Sorin Antohi și Gabriel Andreescu, “Cum a creat CNSAS un <caz Sorin Antohi>. Hărțuirea morală a intelectualului ieșean“, 27.3.2024, (1.5.2024).
10. Ion Luca Caragiale (1852–1912), profesor, redactor de ziar, scriitor, director de teatru, dar mai ales autor a numeroaselor comedii (politice).
11. E-mail de la Sorin Antohi către mine, 3.1.2025.
12. Relevantă / edificatoare în această privință este, de exemplu, pagina de internet a Centrului de Studii în Istorie Contemporană: https://istoriecontemporana.ro/despre-noi/istoric (12.6.2025).
