Scrisoarea DG JUST nu este finalul poveștii. Pentru noi este începutul alteia, mai incomode. Cum a ajuns exact „amendamentul Fritz” pe masa Comisiei Europene și cine a alimentat Bruxelles-ul cu argumentele care s-au întors apoi la București, impecabil ambalate pe antet european?
Avem, în acest moment, trei piste distincte. Nu spunem că vreuna este demonstrată. Nu spunem că a existat coordonare. Dar toate trei au un defect comun pentru cei care ar prefera povestea simplă cu „Bruxelles-ul s-a sesizat”. Ele duc, direct sau prin foarte puține verigi, spre ecosistemul lui Dominic Fritz.
Pista 1. Filiera germană. Fritz, jurnalistul german și drumul spre FAZ
Prima pistă este și cea mai spectaculoasă, pentru că nu începe la Bruxelles, ci mai aproape de casă și continuă peste graniță. Urmărim relația dintre Dominic Fritz, contacte jurnalistice germane și apariția unor teme despre România și Timișoara în presa germană, inclusiv în Frankfurter Allgemeine Zeitung – FAZ.
FAZ nu intră în această investigație pentru simplul fapt că a scris despre România. Ne interesează cum ajunge informația acolo, cine oferă contextul, cine deschide ușile și cine vorbește cu jurnaliștii germani înainte ca anumite teme să capete prestigiul unei publicații occidentale și să se întoarcă apoi în presa românească drept „presa germană scrie că…”.
Avem deja în lucru un jurnalist german și legăturile sale cu Dominic Fritz, iar cronologia acestor contacte trebuie pusă lângă apariția articolelor, reacțiile din România și momentul în care povestea „amendamentului Fritz” începe să circule european. Nu afirmăm că FAZ a participat la vreo operațiune și nici că jurnalistul respectiv a transmis ceva Comisiei Europene. Ar fi o concluzie pentru care, astăzi, nu avem proba. Investigăm însă dacă aceeași filieră germană de comunicare care a funcționat anterior în jurul lui Fritz a fost activată și în această criză.
Pe 3 septembrie, Siebenbürgische Zeitung publică deja în Germania articolul lui Dr. Maik Großekathöfer despre riscul pierderii mandatului lui Fritz, legea integrității și cele 770 de milioane de euro. În paralel verificăm contactele din zona germană și FDGR, inclusiv Ovidiu Ganț, jurnaliști locali din siajul comunității germane dar și alte noduri ale unei rețele în care informația poate traversa foarte repede distanța Timișoara–Germania–Bruxelles.
Și aici apare întrebarea care ne interesează cu adevărat. Este vorba despre mai mulți jurnaliști germani care descoperă independent aceeași poveste sau despre o sursă românească foarte eficientă care știe cui să o spună?
Pista 2. Prietenul-consilier de taină și drumul instituțional
A doua pistă este mai puțin spectaculoasă public și tocmai de aceea mai interesantă. Reconstruim rețeaua de contacte a unui prieten foarte devotat al lui Dominic Fritz, consilier de taină și vector de lobby în culisele capitalelor europene, relațiile sale instituționale și eventualele punți către zona europeană. O minte sclipitoare, lucru pentru care îl admirăm și salutăm, modești, cu căciulile în mâini.
Patrulaterul e simplu: Timișoara – Viena – Bruxelles – Madrid. Nu suntem genul să căutăm prin codrii de aramă și nici prin tunelurile dacice.
Aici nu căutăm postări pe Facebook. Căutăm, în afară de ce știm deja, cine cunoaște pe cine, cine poate ajunge la cine și când au început discuțiile. În capătul european al poveștii se află DG JUST și directorul general Ana Gallego. Între Timișoara și acel birou există niște verigi. Noi încercăm să le punem în ordine.
Dacă această pistă produce documente, mesaje sau o cronologie coerentă, vom putea afla dacă Bruxelles-ul a descoperit singur problema ori dacă cineva i-a făcut prezentarea înainte.
Pista 3. Curierii de proximitate: politica, dreptul și administrația
A treia pistă este cea mai fragmentată și poate deveni cea mai fertilă. Verificăm intermediari locali politici, juridici și administrativi, oameni care nu apar neapărat în prim-plan, dar care se află la una sau două relații distanță de Dominic Fritz și au exact combinația necesară de acces la informație, contacte instituționale și capacitatea de a transforma o problemă politică românească într-un argument european prezentabil.
Aici urmărim mai ales cronologia și limbajul. Cine vorbea despre proporționalitate, retroactivitate, ne bis in idem, pierderea mandatului și riscul PNRR înainte ca aceleași teme să apară în solicitarea DG JUST? Cine știa că trebuie apăsat exact pe aceste butoane?
Deocamdată, acestea sunt piste. Nu sentințe.
Dar dacă măcar una se confirmă, legenda romantică în care niște funcționari de la Bruxelles deschid din proprie inițiativă Monitorul Oficial al României, descoperă brusc drama lui Dominic Fritz și intră simultan în alertă va avea nevoie de o serioasă rescriere.
Pentru că atunci circuitul ar putea arăta mult mai banal dar și mult mai interesant, pe axa Timișoara → Bruxelles → antet DG JUST → București → panică națională.
Iar noi nu mai investigăm doar ce a scris Comisia Europeană.
Investigăm cine i-a șoptit primul ce să citească.
