În administrația Timișoarei s-a născut o nouă disciplină: economia de ședință. Durează puțin, sună sigur pe sine și are marele avantaj că nu trebuie să se potrivească neapărat nici cu legea, nici cu documentele propriei instituții. În această specializare de frontieră, viceprimarul Ruben Lațcău, prezentat oficial pe site-ul Primăriei Timișoara ca viceprimar, a livrat un mic recital bugetar în care a explicat că „primăriile nu au voie să aibă deficit, prin lege, niciodată” și că, prin urmare, „tot timpul la sfârșit de an vor închide pe excedent bugetar”.
Sună ferm. Sună tehnic. Sună ca o sentință. Problema este că Legea 273/2006 privind finanțele publice locale are prostul obicei să existe. Și, în acea lege, nu doar că apare noțiunea de deficit bugetar, dar ea este definită explicit ca partea cheltuielilor bugetare care depășește veniturile bugetare într-un an bugetar. Mai mult, aceeași lege definește separat deficitul secțiunii de funcționare și deficitul secțiunii de dezvoltare, adică exact acele mecanisme pe care viceprimarul le împachetează în formula memorabilă „nu au voie, prin lege, niciodată”.
Dacă legea ar fi fost scrisă de departamentul de metafizică administrativă al Primăriei Timișoara, probabil articolul s-ar fi numit „Despre imposibilitatea deficitului”. Numai că articolul 58 din Legea 273/2006 se numește mult mai plictisitor și mult mai periculos pentru declarația viceprimarului: „Excedentul sau deficitul bugetar”. Acolo scrie că excedentul anual al bugetului local se reportează și poate fi folosit, prin hotărârea autorității deliberative, inclusiv pentru acoperirea definitivă a eventualelor deficite ale secțiunilor de funcționare și dezvoltare.
Tradus din româna juridică în româna de ședință, legea nu spune că deficitul nu poate exista. Legea spune ce se întâmplă când există. Deci nu avem o interdicție absolută, avem o procedură de gestionare. Diferența este esențială. Una este să spui că bugetul local trebuie construit pe principiul echilibrului, adică cheltuielile se acoperă din venituri, inclusiv din excedentul anilor precedenți, și alta este să spui că primăriile nu pot avea deficit „niciodată”. Prima propoziție e lege. A doua este economie de microfon.
Iar ironia devine completă când coborâm din manualul improvizat al viceprimarului în arhiva propriei primării. Pe 12 ianuarie 2026, Consiliul Local Timișoara a adoptat HCL 1/2026, intitulată chiar „privind acoperirea definitivă a deficitului secțiunii de dezvoltare a bugetului local al Municipiului Timișoara aferent anului 2025 din excedentul bugetului local al anilor precedenți”. Articolul 1 aprobă acoperirea definitivă a deficitului secțiunii de dezvoltare, sursa A, în sumă de 73.448.776,24 lei, din excedentul bugetului local al anilor precedenți.
Cu alte cuvinte, Primăria Timișoara a făcut, prin hotărâre, exact operațiunea despre care viceprimarul spune că nu ar avea voie să existe prin lege. Nu ilegal, atenție. Nu aceasta este problema. Problema este mai ridicolă și, tocmai de aceea, mai gravă politic, căci operațiunea este legală, fiindcă legea o prevede, dar viceprimarul o explică public invers, ca și cum legea ar interzice-o.
Documentul Direcției Economice este și mai nemilos cu „minutul de economie”. Pentru anul 2025, Primăria Timișoara consemnează un deficit al bugetului local pe sursa A în sumă de 22.193.917,64 lei, compus din excedent al secțiunii de funcționare de 51.254.858,60 lei și deficit al secțiunii de dezvoltare de 73.448.776,24 lei. În același pasaj, documentul arată că totalul excedentului bugetar pe sursa A, la 31.12.2025, conform extrasului de cont 82.A.98, era 95.888.043,65 lei, deficitul fiind acoperit din excedentul bugetar al anilor precedenți.
Aici se vede exact confuzia pe care Lațcău o vinde drept clarificare. Da, o primărie poate avea excedent reportat. Da, poate avea deficit pe secțiunea de dezvoltare. Da, poate acoperi deficitul din excedentul anilor precedenți. Și da, toate acestea pot fi adevărate în același timp. Pentru asta nu trebuie inventată o nouă economie, trebuie doar citită legea până la capăt.
A doua enormitate este afirmația că excedentul bugetar „nu înseamnă că Primăria Timișoara are acei bani efectiv în cont pe toți. Poate o parte are, poate o parte nu are”. Aici formularea intră într-o ceață frumoasă, ca pe Bega dimineața, când nu mai știi dacă vorbești despre cash, despre credite bugetare, despre venituri încasate, despre sume cu destinație specială sau despre o metaforă administrativă. Legea definește excedentul bugetar ca partea veniturilor bugetare care depășește cheltuielile bugetare într-un an bugetar, iar execuția bugetară este activitatea de încasare a veniturilor și efectuare a plăților aprobate prin buget.
Corect este – poate învață și jeniul financiar Lațcău – excedentul nu este automat bani liberi, buni de pus într-o traistă politică și plimbați de la un capitol la altul după inspirație. Excedentul poate avea destinații, poate fi afectat unor proiecte, poate proveni din sume cu regim special, poate fi folosit pentru dezvoltare, pentru goluri temporare de casă sau pentru acoperirea definitivă a deficitelor. Dar a spune că „poate o parte are, poate o parte nu are” este o formulare periculoasă, pentru că sugerează că excedentul ar fi o himeră contabilă. Or, chiar documentul Primăriei Timișoara vorbește despre excedent „în conformitate cu extrasul de cont 82.A.98”.
Nu, excedentul nu este portofelul viceprimarului. Dar nici prietenul imaginar al bugetului local nu este.
A treia confuzie este între deficit și gol temporar de casă. Lațcău spune că din aceste sume „se acoperă golurile de casă, adică deficiențele efective de lichiditate”. Termenul tehnic este într-adevăr „goluri temporare de casă”, dar acestea nu sunt același lucru cu deficitul bugetar. Golul de casă este o problemă de calendar al lichidității, atunci când cheltuielile apar înainte ca veniturile să intre efectiv. Deficitul bugetar este raportul dintre venituri și cheltuieli în execuția bugetară. Legea face distincția. Articolul 58 vorbește despre folosirea excedentului pentru acoperirea temporară a golurilor de casă, iar articolul 65 vorbește despre goluri temporare de casă apărute din decalajul dintre venituri și cheltuieli, care pot fi acoperite prin împrumuturi de la Trezorerie numai după utilizarea excedentului din anii precedenți.
Deci nu toate găurile sunt la fel. Unele sunt goluri temporare de casă, altele sunt deficite ale secțiunilor bugetare. În economia de ședință, ele pot fi amestecate. În lege, nu.
A patra perlă este: „Nu se alocă în mod dedicat pentru anumite lucruri sau altele”. Din nou, realitatea administrativă bate discursul. Articolul 58 spune că excedentul se utilizează în baza hotărârilor autorităților deliberative, iar HCL 1/2026 spune exact pentru ce se utilizează, pentru acoperirea definitivă a deficitului secțiunii de dezvoltare, în sumă de 73.448.776,24 lei.
Mai mult, Legea 273/2006 are principiul specializării bugetare: veniturile și cheltuielile se înscriu și se aprobă pe surse de proveniență și pe categorii de cheltuieli, după natura economică și destinație. Iar regulile bugetare spun că nicio cheltuială nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și dacă nu are prevederi bugetare și surse de finanțare.
Așadar, nu, banii nu se plimbă administrativ ca porumbeii prin Piața Victoriei. Se alocă, se reportează, se aprobă, se justifică, se folosesc pe secțiuni, pe surse și pe destinații. Dacă totul ar fi atât de lejer cum sună în explicația viceprimarului, Direcția Economică n-ar mai avea nevoie de rapoarte, Consiliul Local n-ar mai avea nevoie de HCL-uri, iar Trezoreria ar putea fi înlocuită cu o aplicație de notițe.
În 2024, aceeași logică apare din nou. Direcția Economică arată că veniturile realizate la secțiunea de dezvoltare au fost de 432.442.125,28 lei, iar plățile cheltuielilor secțiunii de dezvoltare au fost de 457.835.209,47 lei. Diferența aritmetică este negativă, adică aproximativ 25,39 milioane lei. În același document, municipalitatea consemnează la 31.12.2024 un excedent total al bugetului local de 118.081.961,29 lei, format din excedentul secțiunii de funcționare și soldul neutilizat al anilor precedenți.
Aceasta este realitatea fiscală, nu povestea cu „primăriile închid tot timpul pe excedent” spusă ca regulă absolută. Realitatea este că poți avea excedent total raportat și deficit pe o secțiune. Poți avea excedent din anii precedenți și deficit curent pe dezvoltare. Poți avea lichiditate într-un cont și obligații de finanțare pe proiecte. Poți avea o situație contabilă legală și, în același timp, o explicație politică profund greșită.
Partea savuroasă este că Lațcău nu greșește pentru că apără Primăria Timișoara. Greșește tocmai pentru că o apără prost. Dacă ar fi spus simplu că municipiul a acoperit legal deficitul secțiunii de dezvoltare din excedentul anilor precedenți, conform Legii 273/2006 și HCL 1/2026, discuția era închisă. Poate plictisitoare, dar corectă. În schimb, a ales varianta de spectacol, caracteristică lui, în care deficitul nu există, excedentul poate că există, poate că nu există, banii nu sunt chiar bani, dar acoperă goluri, iar totul se face an de an, an de an, an de an.
Această repetiție nu ține loc de normă juridică. În contabilitatea publică, „an de an” nu este articol de lege.
Finalul este simplu. Primăria Timișoara nu trebuie criticată pentru că a folosit excedentul anilor precedenți ca să acopere deficitul secțiunii de dezvoltare. Asta permite legea. Dar viceprimarul Ruben Lațcău se poate întoarce la spații verzi, după ce a reconfirmat și a explicat public exact pe dos mecanismul legal pe care propria administrație l-a folosit cu doar câteva luni înainte. A transformat o procedură fiscal-bugetară banală într-un număr de iluzionism administrativ, în care deficitul există în HCL, însă nu există în declarație; excedentul este în extras de cont, dar poate nu e în cont; banii nu se alocă dedicat, dar se aprobă prin hotărâre exact pentru o destinație.
La Timișoara, economia oficială are două versiuni. Una scrisă de Direcția Economică și votată în Consiliul Local, alta recitată de viceprimar în ședință. Din păcate pentru spectacol, doar prima are valoare contabilă. A doua rămâne ce este, un minut de economie fantastică, livrat cu siguranța omului care confundă echilibrul bugetar cu dispariția deficitului și excedentul cu o entitate care „poate este, poate nu este”.
În orașul în care administrația predică transparența, ar fi util ca, înainte de lecțiile publice de finanțe locale, cineva să citească măcar titlul propriei HCL: „acoperirea definitivă a deficitului”. Deficitul acela care, ni se spune solemn, „prin lege, niciodată” nu are voie să existe.
Ghinion.
*acest text este un pamflet pe baza unei declarații 100% reale iar imaginea este generată cu GPT AI
