România a produs după 1989 comisii, legi, instituții, memoriale, procese și nenumărate declarații solemne despre despărțirea de comunism. A produs mai puțină clarificare istorică și aproape deloc consens asupra trecutului. În locul unei cercetări sistematice a mecanismelor dictaturii, al continuității elitelor și al responsabilităților instituționale, spațiul public a preferat adesea figura mult mai accesibilă a „informatorului”: omul cu dosar, semnătură sau nume de cod, expus rapid și judecat înainte ca documentele să fie contextualizate.
Publicăm integral un nou fragment din volumul în curs de apariție „Dosarele Securității în dezbatere academică. Importanța cercetării istoriei contemporane a României”, semnat de istoricul german Armin Heinen, în traducerea și cu un cuvânt înainte de Victor Neumann. Autorul reconstituie etapele confruntării României cu trecutul comunist, de la Revoluția din 1989 și continuitatea vechilor elite până la deschiderea tardivă a arhivelor Securității și transformarea CNSAS într-un actor central al disputelor privind memoria publică.
Studiul arată cum asumarea trecutului a fost întârziată, fragmentată și subordonată repetat intereselor politice. Documentele poliției politice, indispensabile cercetării istorice, au ajuns astfel să fie folosite și ca muniție în conflictele prezentului. Critica surselor, confruntarea documentelor și analiza constrângerilor epocii cer timp și competență. Kompromatul, în schimb, are avantajul vitezei: îi ajunge o filă din dosar, un titlu apăsat și disponibilitatea publicului de a confunda arhiva cu adevărul integral.
ARMIN HEINEN
CONFRUNTAREA ROMÂNIEI CU TRECUTUL:
Moștenirea dificilă a revoluției și controversele provocate de dosarele Securității
Au trecut mai bine de 30 de ani de la revolta violentă împotriva regimului Ceaușescu. De atunci, România a traversat toate consecințele transformării politico-sociale: de la ruinarea economică până la un avânt asemănător statelor-tigru, de la gestul revoluționar până la refondarea unor segmente ale vechii elite de putere, de la redescoperirea tradiției culturale europene până la un alarmant elan naționalist. Dacă succesul confruntării cu trecutul ar fi măsurat prin numărul inițiativelor de politică a memoriei, România s-ar afla în frunte. Însă, așa cum a evidențiat Lavinia Stan, politolog canadian și poate cea mai bună cunoscătoare a domeniului, aproape toate măsurile individuale au rămas fragmentare, „forme fără fond”, reluând caracterizarea făcută de Titu Maiorescu culturii române de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
În realitate, cele mai multe inițiative au urmat modele străine, nu în ultimul rând modelul german. Doar parțial au fost atinse obiectivele lor. Drept urmare, refondarea social-politică a României a rămas incompletă, iar procesul de învățare cultural-politică a cuprins doar anumite grupuri. În schimb, se poate observa o societate profund divizată, slab protejată împotriva abuzului extins de putere și a sloganurilor național-populiste. Dacă încercăm să obținem o imagine de ansamblu, formulată teoretic, asupra măsurilor de „justiție tranzitorie”, atenția se îndreaptă mai întâi asupra proceselor penale. Obstacolele juridice au fost considerabile (amnistii acordate încă din perioada socialismului real, lipsa incriminării faptelor la momentul săvârșirii, bolile legate de vârsta înaintată a inculpaților).
La acestea s-a adăugat interesul noilor conducători politici — care, în majoritate, făcuseră parte din eșalonul al doilea al Partidului Comunist și se ridicaseră împotriva monopolului de putere al clanului Ceaușescu — de a se prezenta pe ei înșiși drept victime, precum și de a-și justifica propria activitate din perioada de dinainte de 1989 ca pe o acțiune motivată de considerente de politică națională. În consecință, atenția s-a concentrat aproape exclusiv asupra persoanei lui Nicolae Ceaușescu și asupra cercului său apropiat, iar în cele din urmă asupra adversarilor Revoluției din 1989. O analiză juridică amplă a anilor dictaturii nu a avut loc. Ca mijloc de schimbare a elitelor, de înfăptuire a dreptății, de reconciliere cu victimele și de clarificare a nedreptăților trecutului, procesele penale au eșuat – atât în Romania, cât și în restul fostului Bloc de Est. Ele au lăsat doar urme slabe în opinia publică, iar pentru unii observatori chiar un sentiment de amărăciune.
Situația despăgubirilor acordate victimelor a fost și rămâne ceva mai bună. Totuși, inițial, adică imediat după Revoluția din 1989, despăgubirea a rămas în mare parte simbolică. Acest lucru s-a datorat însă inflației și dificultăților economice la care a fost supusă întreaga societate în anii 1990. Abia mai târziu, puținii supraviețuitori ai exceselor de violență până în 1964 și unii dintre urmașii lor au primit compensații mai consistente. Cel puțin statutul de victimă a fost recunoscut, a avut loc o reabilitare juridică, iar cei afectați au putut să se asocieze. Acest lucru nu a rămas fără efect, deoarece asociația foștilor deținuți politici a intervenit în discursurile politice. Mai multă amărăciune publică decât despăgubirile pentru victime a generat problema repunerii în drepturile de proprietate anterioare anilor 1944/48, așa-numita restituire. Aceasta i-a favorizat pe beneficiarii „socialiști”, în timp ce foștii proprietari sau rudele acestora s-au confruntat în mod repetat cu dezavantaje juridice și birocratice. Acest lucru a avut cauze politice (de tactică electorală), dar și economice. La acestea s-au adăugat condiții juridice de pornire dificile.
Pentru forțele reformatoare, implicarea în schimbarea culturii istorice părea să promită mai puține complicații. Totuși, inițiativele corespunzătoare au avut nevoie de mai mulți ani până să producă efecte. Manualele școlare nou concepute (1999) trebuiau să asigure o multiperspectivitate asupra trecutului, să-i încurajeze pe elevi să-și formeze propriile judecăți, iar manualele alternative să arate desprinderea de interpretarea istoriei impusă de stat. Desigur, într-o societate profund nesigură, privind spre trecut în căutarea identității și care cerea „adevăruri” în locul unor relatări cosmetizate politic, coexistența dintre marile narațiuni clasice (majoritatea noilor manuale școlare) și invitația bazată pe izvoare la interpretare independentă de către elevi (un manual incriminat ca postmodern și antinațional) a provocat adesea neînțelegere. Protestul amplificat artificial a reflectat atât reactivarea dreptei populiste, cât și revolta foștilor comuniști de orientare națională. Posturile de televiziune au difuzat ediții speciale despre „scandalul manualelor școlare”. În 2006, la inițiativa președintelui statului, Traian Băsescu, urma să fie constituită o comisie de rang înalt, inspirată de comisia științifică pentru investigarea Holocaustului din România, care să clarifice anii 1944/48–1989 și să propună măsuri pentru îmbogățirea rezultatelor cunoașterii. Demersul era sortit eșecului, deoarece pentru elaborarea raportului a fost disponibil puțin peste o jumătate de an. În același timp, cercetarea națională și internațională abia începuse, urma direcții diferite și produsese rezultate contradictorii. Iată doar un exemplu: a fost România în anii 1944–1947/48 victima unei alinieri violente de tip stalinist-sovietic sau transformarea comunistă s-a produs pentru că însăși societatea românească oferea o bază mult prea slabă pentru o dezvoltare democratică în stat de drept?.
Când președintele Traian Băsescu a prezentat în Parlament rezultatele „Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România” la 18 decembrie 2006, el a renunțat să menționeze numeroase concluzii importante. Și totuși, s-a confruntat cu o reacție vehementă din partea unor largi forțe de opoziție din interiorul și din afara Parlamentului. Neocomuniștii din jurul lui Ion Iliescu s-au considerat, în mod eronat, acuzați de colaborare, la fel ca și radical-naționaliștii din jurul fostului poet de curte Corneliu Vadim Tudor. Pe lângă inițiativele statului, au existat și încercări ale societății civile de asumare a trecutului: de exemplu, investigații medico-legale asupra rămășițelor victimelor (Asociația Foștilor Deținuți Politici / Marius Oprea), inițiative muzeale (Sighet) la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, încercări ale societății civile de asumare a trecutului, cereri pentru redenumirea unor străzi, tribunale publice, publicarea subversivă a numelor foștilor ofițeri ai Securității (Armageddon 7) și un număr remarcabil de producții cinematografice de înaltă ținută artistică. Multiplicitatea acestor activități și ecoul lor în mass-media trebuie considerate, după cum subliniază Lavinia Stan, remarcabile în raport cu resursele financiare reduse, ele constituind dovada unei societăți civile vii.
Cele mai importante pentru contextul nostru au fost și rămân eforturile de a face accesibile publicului larg arhivele fostei Securități. Demersul opoziției democratice s-a lovit vreme îndelungată de rezistența fermă a elitelor „revoluționare”, întrucât acestea susțineau că „noul început” nu trebuia împovărat de confruntări cu trecutul. Vocile contrare invocau necesitatea unei autoclarificări publice, dreptul de a cunoaște „adevărul nealterat” și necesitatea purificării straturilor conducătoare politice și culturale (nu întâmplător, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici, Ticu Dumitrescu, a fost responsabil pentru inițiative legislative în acest sens). În timp ce în Germania de Est mișcarea pentru drepturi civice devenise deja activă în 1989–1990 și reușise să împiedice distrugerea pe scară largă a arhivelor, în România nu au existat inițiative comparabile. Documentele au rămas în posesia organizației succesoare a serviciului secret politic, iar abia după zece ani, la sfârșitul anului 1999, cu puțin înaintea unei noi schimbări de putere anticipate, care urma să readucă „vechile elite socialiste revoluționare” în pozițiile lor, s-a reușit adoptarea unei legi de deschidere a arhivelor, atenuată față de versiunea inițială și problematică atât din punct de vedere juridic, cât și politic.
Guvernul condus de Adrian Năstase (PDSR) și președintele Ion Iliescu, reconfirmat după o întrerupere de patru ani (decembrie 2000 – decembrie 2004), au făcut tot posibilul pentru a împiedica accesul deplin la acest material. Abia după o nouă alternanță la putere, când Traian Băsescu, în calitate de președinte nou ales, risca să piardă orice sprijin din partea forțelor angajate civic, situația de pornire s-a modificat. Începând din anul 2006, a devenit posibilă consultarea extensivă a dosarelor de urmărire. Ulterior, Curtea Constituțională, sesizată de „foști colaboratori ai Securității”, a criticat concentrarea de putere în cadrul CNSAS, deoarece acestei instituții îi reveneau simultan atribuții de natură „procurorială” și „jurisdicțională”. În consecință, începând cu anul 2009, acuzațiile privind implicarea în Securitate au necesitat și continuă să necesite confirmarea instanțelor judecătorești. Desigur, s-a dovedit că și justiția este depășită de complexitatea acestei problematici.
Dacă ne întrebăm asupra cauzelor eșecului numeroaselor inițiative politico-culturale vizând o refondare a societății românești, literatura de specialitate indică o mulțime de factori. Sub Ceaușescu, societatea românească supraviețuise printr-o participare formală, lozincile oficiale ale politicii oficiale fiind încărcate ideologic și superficiale. Ele trebuiau să unifice o societate divizată, fără a putea însă atinge un astfel de obiectiv. În consecință, zvonurile s-au răspândit pretutindeni, în timp ce discursul politic din spațiul privat era dominat de informații transmise oral, din auzite. În perioada anterioară anului 1989 a lipsit o opoziție semnificativă. Numărul și influența opozanților au rămas reduse. Nu existau instanțe morale sau organizatorice care, după schimbarea de regim, să poată revendica în mod credibil un rol conducător. Spre deosebire de Polonia, nici Biserica Ortodoxă Română nu putea îndeplini un asemenea rol.
În plus, asumarea trecutului însemna confruntarea simultană cu istorii foarte diferite: democrația fragilă (1918–1938), dictatura regală (1938–1940), dictatura militară cu caracter fascistoid și Holocaustul (1940–1944), ocupația sovietică (1944–1947), transformarea „stalinistă” (1948–1965), național-comunismul și dictatura personală a lui Nicolae Ceaușescu (1965/1971–1989). În cele din urmă, și revoluția din 1989 a rămas profund controversată (simulare sau schimbare autentică de regim?). Oamenii învățaseră să privească cu neîncredere narațiunile istorice oficiale. Astfel, după 1989 au rămas doar relatările private, selective, ca narațiuni despre trecut, aparent demne de încredere. Până la mijlocul anilor 2000, arhivele relevante au rămas închise, motiv pentru care jurnalele personale și memoriile din „vremurile întunecate” au dominat memoria publică. Totuși, exista un fir narativ care lega numeroși oameni și simplifica această configurație complexă: se afirma că România ar fi devenit victimă a istoriei, că românii ar fi fost fost dezavantajați istoric, expuși structural violenței venite din exterior și că, din perspectivă istorică, au fost victime, nicidecum autori ai violenței.
După cum a demonstrat Michael Shafir în numeroasele sale studii, competiția victimizării a împiedicat o confruntare deschisă cu Holocaustul românesc, orientând atenția prioritar spre „experiența discriminării istorice care îi unește pe toți românii”. Această atmosferă a fost alimentată de istorici proeminenți, cu orientare naționalistă, activi în regimul comunist, mulți dintre ei beneficiari ai noii ordini, precum și de influenți populiști de dreapta. Chiar și anticomunismul putea funcționa ca element de legătură, deoarece mulți înțelegeau lucruri diferite prin acest concept: dominația violentă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (pentru generația mai vârstnică), uniformizarea ideologică realizată de Ceaușescu prin control total și pretinsa autonomizare a Securității (pentru cei mai tineri), iar în cele din urmă percepția unei țări străine și ostile (pentru cei socializați după 1989). Ca slogan integrator, anticomunismul oficial a funcționat, dar nu ca bază pentru o narațiune diferențiată, capabilă să surprindă diversitatea istorică, deoarece aceasta ar fi dus la fragmentarea societății ca pretinsă „comunitate națională”.
Deschiderea arhivelor Securității, cu transmiterea lor documentară complexă, a depășit capacitatea societății românești, care până atunci a fost divizată în două tabere, „neocomuniștii” și adversarii acestora. Revoluția însăși, conflictul violent din decembrie 1989, a avut drept consecință – spre deosebire de multe „transformări radicale istorice” din epoca modernă – o remarcabilă continuitate a elitelor. Dar care au fost motivele? Pentru a răspunde la această întrebare este necesară o scurtă privire asupra perioadei anterioare lui 1989. În cursul celor peste douăzeci de ani de dominație, regimul lui Ceaușescu s-a transformat într-o dictatură personală și și-a pierdut deschiderea temporară din anii 1965/67–1971 față de influențele culturale vest-europene. Astfel, chiar și în straturile conducătoare ale partidului, administrației și armatei el a provocat nemulțumire și amărăciune generalizate. În decembrie 1989, opozanții regimului s-au simțit suficient de puternici pentru a se revolta, modelul lor fiind mai degrabă Uniunea Sovietică a lui Mihail Gorbaciov decât Occidentul. Atunci când anumite segmente ale societății stimulate de transformările din întreaga Europă de Est au protestat în toamna târzie a anului 1989 împotriva arbitrarului și a dificultăților sociale ale regimului Ceaușescu, refuzând festivitățile triumfaliste impuse, părea că sosise momentul schimbării. Florian Poenaru a caracterizat răsturnarea din 1989 drept o alianță între a doua gardă a elitei comuniste, armată și intelighenția tehnică.
Studiile politologice ulterioare au arătat că peste 80% dintre deputații celei de-a patra legislaturi de după 1989 (2000–2004) erau foști membri ai partidului comunist. Chiar și numeroși angajați ai serviciului secret reînnoit dispuneau de experiență profesională dobândită în perioada Securității regimului Ceaușescu. Această realitate era percepută drept problematică doar de o parte redusă, dar conștientă politic, a societății românești. În schimb, „noua-veche elită” argumenta că ea însăși inițiase schimbarea. Din această perspectivă, revoluția și preluarea puterii de către elitele anti-ceaușiste reprezentau schimbarea radicală de sistem, deschiderea spre spiritul democratic al epocii și un nou și amplu început revoluționar. Și, într-adevăr, fusese pus convingător în scenă în decembrie 1989 de către adversarii lui Ceaușescu de formație marxistă și transmis la scară națională prin televiziune.
Se afirma că doar dictatorul, familia sa și cercul restrâns de susținători erau responsabili pentru deviațiile trecutului. Cu el, „revoluționarii” au reglat conturile, executându-l după un proces sumar, filmat și difuzat la televiziune pentru întreaga populație. Argumentul continua: fusese înlăturată o dictatură asiatică, menținută prin aparent atotputernica Securitate și prin trupele ei străine. În realitate, mari părți ale aparatului de supraveghere se distanțaseră deja de Ceaușescu, inclusiv în cadrul serviciului secret, pentru care schimbarea de regim nu a constituit o surpriză majoră. Anticeaușismul și anticomunismul au servit ulterior drept cod pentru noua ideologie de stat și pentru noua ofertă identitară adaptată epocii. Narațiunea revoluției a redus totul la opoziția alb-negru și nu a permis interpretări diferențiate. Întrucât noii conducători au revendicat schimbarea pentru ei și pentru numeroșii foști membri ai partidului comunist, atenția s-a îndreptat asupra celor despre care nu se știa cum se comportaseră în trecut: informatorii Securității, presupușii „turnători”. Astfel, furia împotriva informatorilor a constituit cealaltă față a anticomunismului dur și a antitotalitarismului demonstrativ afișat în discursul oficial. Pe de altă parte, după 1989, societatea civilă a utilizat libertățile care i-au fost acordate, mizând pe forța cuvintelor, pe influența mass-mediei și pe unele acțiuni spectaculoase pentru a solicita o confruntare adecvată cu trecutul. Prin activitățile sale a reușit să influențeze doar o parte a opiniei publice, în special pe aceea din mediul urban. Cea mai mare parte a populației s-a dovedit dezinteresată. Pentru aceasta conta doar prezentul. Problemele economico-sociale se aflau în prim-plan. Transformarea economică și schimbarea bruscă a vieții cotidiene au depășit capacitatea de adaptare a celor mai mulți.
Abia apropierea de NATO (2004) și eforturile de aderare la Uniunea Europeană (2007) au deschis posibilitatea unor noi inițiative de politică a memoriei. În acel moment însă trecuseră deja între zece și cincisprezece ani de transformare. Confruntările ireconciliabile dintre forțele politico-culturale ale țării i-au lăsat pe mulți într-o stare de disperare, la fel ca și o opinie publică în mare măsură epuizată. Un sondaj de opinie din anul 2010 a arătat că numeroși respondenți idealizau retrospectiv comunismul ca pe o perioadă în care viața era simplă, iar viitorul părea previzibil. Numai o minoritate pleda pentru o analiză critică a perioadei comuniste. Cunoașterea încălcărilor drepturilor omului din trecut a influențat reflecția unui număr redus de persoane.
În absența unor modele narative publice general acceptate, a rămas doar o tăcere elocventă. Pluralizarea opiniilor și absența unor narațiuni consacrate au obligat fiecare individ la o intensitate a confruntării cu trecutul pentru care mulți contemporani nu erau pregătiți. Ce putea fi spus și ce provoca rezistență? Cum s-a menționat deja, păreau potrivite doar amintirile private pentru a fi transformate în narațiuni, adică o istorie trăită individual. Într-o societate în care o treime dintre locuitori aparținuseră partidului comunist aflat la putere și în care alții depinseseră de sprijinul oferit de stat, deliberat domina uitarea. Prin urmare, nu e surprinzător faptul că lipsea baza pentru o profundă memorie colectivă. Cei care sperau într-o clarificare au rămas în minoritate: câțiva intelectuali proeminenți, foști persecutați ai regimului și tineri angajați civic. În rândul lor s-au răspândit sarcasmul, disperarea și amărăciunea. „Justiția de tranziție” constituie în România până astăzi obiect de analiză științifică în cadrul științelor politice, sociologiei politice, dreptului și studiilor culturale. Predomină perspectiva structurală. Numai sporadic s-a exprimat și istoriografia. Totuși, tocmai caracterul procesual și succesiunea specifică a evenimentelor și evoluțiilor istorice explică eterogenitatea structurală a modului românesc de asumare a trecutului. Pot fi distinse cel puțin șapte faze ale confruntării cu trecutul recent, toate determinate de raporturile interne de putere, de tendințele culturale și de contextul politic extern.
Faza 1: perioada revoluției propriu-zise și a efectelor sale imediate a fost dominată de simbolism revoluționar, acțiuni spectaculoase orientate spre spațiul public și promisiunea unei ordini complet noi și mai bune. Patru curente distincte s-au întâlnit în acel moment:
- promisiunea „socialiștilor reformatori” privind o reorganizare fără insecuritate excesivă (atât pentru majoritatea populației, cât și pentru ei înșiși);
- populiștii de dreapta visau la renașterea României Mari, reluând lozinci ale național-comunismului;
- „partidele istorice”, o dată admise în viața politică, mizau pe revitalizarea tradiției anilor 1918–1930;
- grupările pentru drepturi civile, mai ales din nordul și vestul țării, precum și o parte a victimelor regimului comunist cereau o reorganizare fundamentală și excluderea de la putere a foștilor colaboratori ai regimului (Proclamația de la Timișoara, 11 martie 1990).
Recursul la acțiuni publice cu aparență revoluționară (ocuparea Pieței Universității, mineriadele) a generat în cele din urmă o atmosferă care a consolidat elitele revoluționare ca forță de ordine. În aceste condiții, asumarea trecutului însemna preluarea unor reglementări occidentale (alegeri, libertatea presei etc.), nu însă o privire retrospectivă amplă.
Faza 2 (1992–1996) a adâncit ruptura dintre oraș și sat. Organizația politică a „elitelor revoluționare” s-a scindat. Sub conducerea lui Ion Iliescu a dominat grupul „revoluționarilor conservatori”. Pentru menținerea puterii, aceștia au încheiat o alianță cu partidele populiste de dreapta. Astfel, politica memoriei anti-ceaușiste a fost consolidată. Totuși, actorii culturali urbani, aflați în opoziție față de guvernare, au utilizat mass-media ca spațiu de confruntare. Deoarece majoritatea dosarelor serviciilor secrete rămâneau inaccesibile, s-a dezvoltat o competiție între diferite grupuri și publicații de presă. Scopul era compromiterea adversarului. Pe diverse căi apăreau în mod repetat fragmente din „surse secrete ale Securității” și care proiectau o imagine negativă asupra celeilalte tabere.
Faza 3 (1996–2000) ar fi putut aduce o ieșire din climatul acuzațiilor, deoarece forțele de opoziție dețineau majoritatea parlamentară. Alianța era însă extrem de eterogenă, includea și segmente ale vechilor elite revoluționare și se confrunta cu numeroase probleme economice grave. Lupta cu tradițiile și cu siguranța de sine a vechii administrații trebuia asumată. În acest context, implicarea intensă în politica memoriei promitea puține avantaje, mai ales că însăși coaliția guvernamentală era fragilă. Totuși, spre finalul guvernării, politica educațională deja menționată a introdus manuale noi; de asemenea, legea privind accesul la dosarele Securității a obținut majoritate parlamentară. Procedura administrativă de acces și verificare a prezentat însă grave deficiențe de concepție. Față de proiectul inițial, legea a fost modificată substanțial, rezultând prevederi contradictorii. În locul unei instituții independente, controlul revenea unor personalități numite de partidele politice. În realitate, în 1999, corpul legislativ urmărea în principal slăbirea „vechii opoziții revoluționare” aflată în ascensiune. Cum a demonstrat Florian Poenaru, conținutul legii se întemeia pe o concepție organicistă asupra statului: „elementele nocive” trebuiau extirpate din corpul statului. Chirurgia părea singura terapie eficientă în medicina statului pentru a învinge cancerul trecutului. Interpretarea putea fi însă și alta: nu era vorba despre o clarificare socială, ci despre o reglare întârziată de conturi.
Faza 4 (2000–2004) a arătat că efectele legii au fost complet diferite de cele sperate de autorii ei. Guvernarea vechilor „cadre revoluționare” a impus stagnarea politicii memoriei. A fost creat CNSAS, instituția românească echivalentă cu autoritatea Gauck din Germania, însă funcționarea acestuia depindea de voința politică. Pentru că guvernul a sabotat CNSAS, practic nu s-a întâmplat nimic: legea Ticu prevedea acces direct la dosare, ceea ce ar fi presupus transferul documentelor către CNSAS, transfer în mare parte blocat. Lipseau clădirile pentru personal și arhive. Angajările se făceau pe criterii politice. În plus, consiliul de supraveghere a fost paralizat de intense conflicte interne. Prim-ministrul Adrian Năstase considera situația deloc dezavantajoasă, criticând legea deschiderii arhivelor deoarece ar genera dezbateri inutile și ar reactiva conflictele trecutului. Prea multe sarcini ale viitorului trebuiau rezolvate pentru a se reveni asupra trecutului controversat. Totuși, aderarea la NATO a devenit realitate în anul 2004, iar negocierile pentru integrarea în Uniunea Europeană au continuat, ceea ce a alimentat speranțele. Pentru opoziție, tensiunile apărute au creat noi oportunități de a recâștiga atenția publică. Aceasta i-a atacat pe „comuniștii tranziției”, promițând o ruptură fundamentală cu clientelismul și o asumare reală a trecutului. Traian Băsescu, primarul general al București și candidatul opoziției la funcția prezidențială, provenea el însuși din cercurile anterior privilegiate ale regimului Ceaușescu, întrucât deținuse funcții de conducere în marina comercială. După alegerea sa, nu a ezitat să-și relativizeze promisiunile electorale, cel puțin în ceea ce privește domeniul justiției de tranziție.
Faza 5 (2004/2006–2009). Băsescu a câștigat alegerile și s-a confruntat rapid cu presiunea susținătorilor dezamăgiți. Totodată, configurația parlamentară era dificilă pentru noul șef al statului. Tineri intelectuali, care între timp câștigaseră vizibilitate publică, precum și unii lideri sindicali au declanșat o dezbatere privind apartenența unor persoane de fostul regim dictatorial, o temă puțin discutată până atunci. În acest context, Băsescu a constituit comisia prezidențială pentru analiza comunismului. Se urmărea câștigarea de timp, deturnarea atenției de la tema unei lustrații obligatorii sau, cel puțin, fundamentarea acesteia pe baze considerate sigure. CNSAS a primit acces deplin la arhivele Securității și le-a pus la dispoziția cercetătorilor și persoanelor interesate. La sfârșitul anului 2006, arhiva CNSAS depășea 20 de kilometri liniari de documente. S-a instalat o atmosferă promițătoare, însă rezistența a fost la fel de puternică. În primăvara anului 2007, parlamentul a decis suspendarea președintelui. Referendumul necesar, organizat la 19 mai 2007, nu a întrunit însă majoritatea necesară. Vechile forțe nu au renunțat, nici politic, nici juridic. În anul 2008, o decizie a Curții Constituționale a României a limitat atribuțiile CNSAS și a stabilit că în locul unor decizii obligatorii trebuie să rămână doar o „lustrație informală”, supusă controlului judecătoresc. Dovedirea „activității de poliție politică în detrimentul terților” putea conduce cel mult la pierderea reputației sociale.
Faza 6 (2009–2014). În anii următori, provocările prezentului au dominat scena politică. Criza financiară globală a afectat România relativ târziu, dar cu intensitate ridicată (2009–2010). Politica de austeritate promovată de guvernul condus de Emil Boc a provocat o importantă opoziție socială. Prin urmare, majoritățile parlamentare s-au modificat în anul 2012. O coaliție ostilă președintelui Băsescu a considerat că are șansa de a-l înlătura. Pentru a doua oară după 2007, în vara anului 2012, s-a declanșat procedura de suspendare, însă și de această dată tentativa a eșuat din cauza participării insuficiente la referendum. A rămas impresia unui sistem politic care devenise autonom față de exigențele economice și față de așteptările societății, punând sub semnul întrebării mecanismele statului de drept și funcționând tot mai evident ca sistem clientelar. Chiar și mediul academic a resimțit efectele acestei situații. Potrivit lui Vladimir Tismăneanu, a practica istoria în acești ani însemna a pătrunde într-un câmp minat, dominat de violență verbală și intervenții politice în spațiul profesional. După 2010, trecutul ajunsese pentru o mare parte a populației să coincidă cu prezentul imediat trăit, în timp ce anii regimului Ceaușescu erau adesea idealizați.
Faza 7 (2014–până în prezent). Ultima fază a radicalizat toate elementele descrise anterior. Totodată, o parte a tinerei generații a început să acționeze cu mai multă încredere. Ea a atras atenția asupra autoprezentării arogante a unor lideri politici, asupra diplomelor obținute prin plagiat și asupra corupției generalizate care transformase înalți funcționari publici în actori sociali foarte bogați. Acești tineri trecuseră prin instituțiile educaționale reformate ale României și observaseră direct cine performase cu adevărat și cine beneficiase de relații privilegiate. Unii studiaseră în străinătate, își asumaseră în mod serios rolul social și doreau, la rândul lor, să fie tratați cu seriozitate. Unele instituții, precum structurile specializate în combaterea corupției, au insistat – cu sprijin european – asupra autonomiei lor față de politic. În acest context, instanțele abia reușeau să facă față numărului mare de dosare privind politicienii și funcționarii corupți. Numai în anul 2015 au fost judecate 1250 de cazuri de corupție. Segmente importante ale populației au reacționat prin apatie și retragere din viața politică. Participarea electorală la alegerile din anul 2016 a fost sub 40%.Victoria lui Klaus Iohannis, fostul primar al Sibiului, la alegerile prezidențiale din anul 2014 a putut fi interpretată ca un apel împotriva corupției și a oferit opoziției un sentiment de consolidare. În același timp însă, grupările clientelare orientate spre putere au continuat să obțină victorii în alte scrutinuri electorale.
Fragment din cartea în curs de apariție: “Dosarele Securității în dezbatere academică. Importanța cercetării istoriei contemporane a României“ de Armin Heinen. Traducere din limba germană și cuvânt înainte de Victor Neumann
