O declarație despre un spital a dus la un drum. Comparând cazul Institutului Oncologic cu proiectul de acces către o platformă industrială privată, apare o întrebare simplă: după ce criterii stabilește administrația USR a Timișoarei ordinea investițiilor publice?

În timp ce accesul la un spital public este discutat ca obligație a investitorului, un drum pentru o platformă industrială privată este pregătit să fie făcut bani publici, ai timișorenilor. Disputa Simonis–Lațcău nu explică doar o neînțelegere politică, ci modul în care sunt ordonate investițiile orașului de către cuplul edilitar Fritz – Lațcău și lipsa de viziune a Primăriei Timișoara.

În câteva zile, Timișoara a primit două povești despre același lucru, adică cine plătește infrastructura. În prima, viceprimarul Ruben Lațcău vorbește despre proiectul public regional IROT — Institutul Regional de Oncologie — și avertizează că accesul rutier ar fi „dimensionat cât pentru un duplex”, într-o zonă deja aglomerată. Spune că Primăria a dat aviz, dar condiționat, și cere ca proiectul să fie refăcut „pentru un spital”.

În a doua, președintele CJ Timiș, Alfred Simonis, îl acuză pe reprezentantul Primăriei că pune în pericol o investiție de 240 de milioane de euro „din cauza unor lucrări conexe” și aruncă în discuție un exemplu care, în mod surprinzător, nu mai are legătură cu medicina: „o fabrică de produse carbogazoase… Primăria a anunțat că va plăti, din bani publici, exproprierea, pentru ca firma să își facă drumul de acces.”

Aici se rupe filmul.
Pentru că „fabrica de produse carbogazoase” are un nume în documente și un traseu pe hartă: drumul despre care am scris deja — proiectat privat, împins administrativ de Primărie și pregătit pentru finanțare publică.

Ecopolitica a prezentat pe larg și documentat cazul drumului cu dedicație de la Primăria Timișoara pentru o companie privată extrem de profitabilă, Coca-Cola HBC Romania SRL. Investigația o puteți citi integral aici: EXCLUSIV! Cadou de la Fritz. Drumul din acte înaintea orașului – cum ajunge o investiție industrială privată să fie plătită din banii timișorenilor – ECOPOLITICA.

Iar când pui cele două povești una lângă alta, nu mai ai doar un conflict politic. Ai o radiografie a priorităților.

Consorțiul medical, ideea care a aprins orgoliile

Ministrul Sănătății, Alexandru Rogobete, a recomandat public realizarea unor consorții administrative între unitățile spitalicești din Timiș.

”Eu voi spune, cred că pentru a treia oară în spațiul public, că recomand autorităților locale din Timișoara, din județ, să realizeze acele consorții administrative între unitățile sanitare. Este extrem de important ca aceste consorții să fie realizate, pentru că ele duc, pe de o parte la eficientizarea costurilor, pe de altă parte duc la eficientizarea modului în care se oferă serviciile medicale pentru locuitorii județului Timiș. Aici mă refer la comasarea Spitalului Județean cu Spitalul Municipal, de ce nu cu Institutul de Boli Cardiovasculare și, sigur, că lista poate continua”, a declarat Alexandru Rogobete, în urmă cu o săptămână, la Timișoara.

Rogobete a spus că orgoliile trebuie să fie lăsate deoparte și că, de exemplu, să nu mai existe mai multe secții de chirurgie generală în diferite spitale, ci să fie totul în același loc.

”Cred că orgolile dintre instituții trebuie să înceteze atunci când discutăm despre servicii eficiente pentru pentru cetățeni, pentru că este complet inutil, din punct de vedere administrativ, ca în Timișoara, într-o localitate, să existe șase secții de chirurgie generală în diferite spitale, pentru că ele nu sunt eficiente. Gradul de ocupare nu este mare, nu este ridicat nici într-un spital, nici în celălalt. Gândiți-vă ce ar însemna ca, prin comasarea acestor instituții, să se realizeze, de exemplu, un departament de chirurgie cu mai multe paturi, în care resursa umană, în care resursa materială, în care bugetul, până la urmă, se concentreaze și, de ce nu, dă șansa realizării unor departamente de excelență pentru anumite patologii și, evident, că se evită această concurență între spitalele publice care de fapt nu duce la nimic bun”, a declarat Rogobete.

Radio Timișoara consemnează susținerea ideii de către Alfred Simonis și de către managerul Spitalului Județean Timișoara, Dorel Săndesc și controversa locală creată.

La PODcast pe BEGA, Alfred Simonis a vorbit despre „isterie” gratuită și a spus că invită Primăria să adere și ironizează starea Spitalului Municipal, spunând la modul sincer că „Spitalul Municipal așa cum e acum…este execrabil”.

De aici începe schimbul de replici, nu despre cum ar funcționa consorțiul, ci despre cine controlează sistemul medical și cine își pune sigla pe el. Iar cei din Primăria Timișoara refuză să recunoască faptul că municipalitatea subfinanțează Spitalul Municipal, a cărui management, clădiri, facilități dar și prestație medicală sunt în cădere liberă.

IROT – „avizul dat cu condiții” și miza accesului

Viceprimarul Lațcău și-a construit poziția pe o idee simplă și politicianistă, aceea că accesul rutier către viitorul Institut Oncologic nu poate fi tratat ca un detaliu. Vorbim de ambulanțe, pacienți, trafic intens pe Calea Torontalului. A spus că avizul a fost emis, dar cu condiția ca accesul să fie dimensionat corespunzător unui spital. Deși e o declarație plină de ipocrizie și lipsă de empatie, Lațcău a încercat să mute discuția în zona tehnică și în cea politică, două aspecte care în puțina viață pe care o mai are un bolnav de cancer nu contează absolut deloc.

Apoi a adăugat fraza-cheie, care îl va urmări: „Asigurarea accesului e în sarcina investitorului, indiferent cine e acesta. Spun reglementările legale. Dar poate dumneavoastră la Consiliul Județean procedați după modelul Negoiță. Cât despre proiecte din zonă, chiar partidul dumneavoastră, PSD, a participat la aprobarea HCL 255/2017”.

Pe hârtie, sună a principiu.
În administrație, principiile sunt utile doar dacă se aplică uniform.

Dubla măsură și unde se rupe logica Primăriei. Investitorul trebuie… dar nu mereu

Lațcău spune că investitorul trebuie să asigure accesul.
Perfect.

Doar că documentele din parteneriatul cu Coca-Cola arată exact mecanismul invers: compania plătește documentația, Primăria duce proiectul administrativ și, ulterior, investiția ajunge candidatul natural pentru finanțare publică. În raportul de specialitate apare explicit ideea de interes direct al operatorului economic și faptul că municipalitatea va finanța ulterior execuția.

Aici e nodul.

Dacă regula este „investitorul asigură accesul”, de ce la un operator industrial major regula devine „Primăria finanțează”?

Iar dacă regula este „Primăria sprijină accesul când e în interes public”, atunci trebuie demonstrat că drumul respectiv este de utilitate publică, nu doar util logistic pentru o platformă privată.

„Utilitate publică” pe hârtie, dar care e funcțiunea reală?

În cazul drumului către platforma industrială, documentele sunt clare. Proiectul este împins ca investiție publică, deși funcția dominantă este accesul industrial.

În cazul IROT, Lațcău cere ca accesul să fie refăcut pentru un spital, dar pune responsabilitatea pe investitor. Mesajul politic devine: nu ne cereți să asfaltăm pentru proiectul vostru.

Și totuși, chiar administrația Fritz este prinsă în propriul precedent, căci există un exemplu recent în care Primăria a acceptat să intre în zona „accesului investitorului”, ba chiar cu bani publici, exact ceea ce invocă logic Alfred Simonis.

Asta face conflictul și mai puternic, nu pentru că Simonis are dreptate, ci pentru că Primăria a creat cadrul și precedentul prin care finanțarea din bani publici a unui drum care deservește o entitate privată devine posibilă.

Economia din spatele „fabricii de băuturi”. Cine este, de fapt, investitorul?

Aici e partea pe care Simonis o spune extrem de diplomatic, referindu-se la „fabrica de produse carbogazoase”. Dar care nu e un mic atelier local. În documentele financiare, Coca-Cola HBC Romania SRL raportează peste 4,0 miliarde lei cifră de afaceri și aproape 392 milioane lei profit (2024), cu 1.481 angajați.

Nu vorbim de o firmă fragilă care are nevoie de ajutorul bugetului local ca să își facă accesul. Vorbim de un actor industrial major, suficient de mare încât discuția despre infrastructură să fie una de politică publică, nu de „sprijin”.

Iar când sunt puse în comparație Coca Cola HBC România SRL și unitatea spitalicească publică IROT, rezultă un paradox și o mare ironie. Pentru un proiect medical finanțat cu sute de milioane de euro, administrația USR a Timișoarei spune că „investitorul trebuie să asigure accesul”, iar pentru un operator industrial cu venituri de miliarde, administrația locală acceptă un mecanism în care drumul ajunge, practic, pe traseu de investiție publică.

Nu e despre PSD contra USR, este despre priorități și sănătate publică

Schimbul de replici Simonis–Lațcău este tentant de consumat ca ceartă politică. Dar pe fond el arată ceva mai grav.În Timișoara regula nu pare să fie „cine investește plătește”, ci „cine are proiectul împins mai repede câștigă bugetul”.

Primăria poate spune că totul e legal. Și probabil e.
Dar legalitatea nu răspunde la întrebarea cu adevărat importantă și dureroasă. De ce un drum cu funcție industrială avansează mai ușor decât intervenții urbane și medicale unde miza e accesul pacienților?

Asta este vulnerabilitatea administrației Fritz. Nu că ar „face cadouri”, ci că își construiește prioritățile prin mecanisme care favorizează proiectele venite cu documentație plătită din afară, în timp ce nevoile orașului rămân la coadă, „în analiză”.

Iar când un viceprimar cere standarde de acces „pentru un spital”, dar administrația lui are deja precedentul „asfaltului pentru fabrica de băuturi”, discuția nu mai este despre orgolii. Este despre consecvența regulilor după care orașul decide ce devine prioritate publică.