Dacă 7 din 10 medici se gândesc să plece, problema e la ei… sau la sistem? Un studiu național realizat în 2025 arată un paradox rar: 97% dintre rezidenți sunt mulțumiți de formare, dar aproape 70% se gândesc să plece. Nu din lipsă de vocație, ci din lipsă de posturi.
În România, problema nu începe în facultate și nu se termină în spital. Între cele două apare o ruptură pe care sistemul o recunoaște, dar nu o explică: medicii sunt formați, dar nu există un traseu clar pentru integrarea lor. Studiul realizat de Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” și Asociația Română de Sănătate Publică și Management Sanitar documentează exact acest punct de blocaj.
Nu salariul este prima problemă. Nici condițiile de muncă. Ci absența unui loc de muncă. În România, medicii de sănătate publică sunt formați într-un sistem care recunoaște nevoia lor, dar nu creează posturi pentru ei. În acest gol administrativ se produce exodul, nu înainte.
PROBLEMA REALĂ NU E EXODUL. E BLOCAJUL
Studiul lansat în perioada 2025–2026 sub coordonarea Disciplinei de Sănătate Publică și Management din cadrul Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București, realizat în colaborare cu Asociația Română de Sănătate Publică și Management Sanitar și cu cadre universitare din centrele medicale majore ale țării, a fost preluat rapid în presa națională printr-un singur indicator: aproximativ 70% dintre medicii rezidenți iau în calcul plecarea din România.
Este cifra care a circulat, cifra care a produs titluri și reacții, dar și cifra care, privită izolat, riscă să inducă o interpretare superficială. Pentru că studiul, citit integral și corelat cu declarațiile din spațiul public, spune altceva, mult mai incomod și mult mai greu de ignorat.
Nu avem de-a face cu un exod clasic, generat de nemulțumire profesională sau de respingerea sistemului de formare. Din contră, datele arată un nivel de satisfacție aproape paradoxal de ridicat în rândul rezidenților, 97,6% dintre aceștia declarându-se mulțumiți de pregătirea profesională primită în timpul rezidențiatului. Asta înseamnă că sistemul universitar, cel puțin în această specialitate, funcționează. Formează, livrează competențe, creează un cadru coerent.
Și totuși, în același timp, aproape șapte din zece dintre acești medici iau în calcul plecarea din țară, fie ca opțiune deschisă, fie ca decizie deja conturată.
Această ruptură, între satisfacția în formare și intenția de plecare, este cheia întregului material. Nu este o contradicție statistică. Este un diagnostic.
Pentru că ea indică, fără echivoc, că problema nu se află în zona educației medicale, ci în ceea ce urmează după aceasta. În momentul în care rezidențiatul se încheie și medicul trebuie să intre efectiv în sistem.
Acolo apare golul.
Declarațiile din emisiunea difuzată de Radio România Actualități vin să confirme explicit ceea ce studiul sugerează în limbaj academic. Conf. univ. dr. Bogdan C. Pană, conferențiar universitar și președinte al Asociației Române pentru Sănătate Publică și Management Sanitar, coautor al studiului, formulează fără ambiguități cauza acestui dezechilibru: „Deci 70% dintre ei își pun problema să-și găsească drumul în altă parte. De ce? Pentru că aici nu văd clar oportunitățile și asta este și demersul pe care noi vrem să îl realizăm ca universitate și ca și coordonator de formare”.
Formularea este esențială. Nu vorbește despre salarii mici sau despre condiții de muncă improprii, deși acestea există în alte zone ale sistemului. Vorbește despre lipsa oportunităților. Despre absența unui traseu clar.
Aceeași idee este confirmată, dintr-un registru complet diferit, de vocea directă din teren. Dr. Diana Anastasă, medic rezident în specialitatea Sănătate Publică și Management și președinte al Societății Multidisciplinare a Medicilor Rezidenți, descrie realitatea fără filtrul instituțional: „Pe sănătate publică se găsesc foarte rar locuri în domeniul public și chiar și la privat”.
În această propoziție scurtă se concentrează întreaga problemă structurală pe care studiul o documentează pe zeci de pagini. Nu lipsa de medici, nu lipsa de interes, nu lipsa de formare. Lipsa locurilor.
Studiul o numește explicit „criza locurilor de muncă”, identificată de 43% dintre respondenți ca principală barieră în dezvoltarea profesională. Dar, dincolo de formularea tehnică, ceea ce rezultă este mult mai dur, respectiv un sistem care produce specialiști fără să aibă mecanismul de a-i integra.
Această realitate generează o serie de efecte în lanț care devin vizibile abia atunci când datele sunt puse cap la cap. Aproximativ o treime dintre medicii specialiști nu activează efectiv în domeniul pentru care au fost formați, iar segmentul medicilor primari, cel care ar trebui să reprezinte stabilitatea sistemului, funcționează în regim de supraîncărcare, cu multiple locuri de muncă și cu un volum de activitate care depășește frecvent norma legală.
Nu este o piață a muncii. Este un blocaj.
În acest context, ideea de „exod” devine secundară. Nu mai este cauza, ci efectul. Nu plecarea este problema inițială, ci imposibilitatea de a rămâne într-un sistem care nu oferă predictibilitate, stabilitate și, în ultimă instanță, un loc concret de muncă.
Discursul academic încearcă să tempereze această realitate, să o încadreze într-o logică de reformă graduală. Prof. univ. dr. Florentina L. Furtunescu, prorector al Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București, subliniază necesitatea de a menține medicii în sistem și identifică barierele clasice: „Ar trebui să îi motivăm să rămână aici. Barierele pe care ei le identifică sunt barierele obișnuite ale tinerilor medici: salariul, stabilitatea profesiei”.
Dar chiar și această formulare, atent echilibrată, lasă să se vadă nucleul problemei, care este exact stabilitatea profesiei. Nu doar nivelul veniturilor, ci existența unui cadru profesional stabil, predictibil, în care un medic să poată intra după finalizarea pregătirii.
Ceea ce rezultă, din suprapunerea datelor statistice cu declarațiile celor implicați direct, este imaginea unui sistem care funcționează corect până într-un punct și se blochează exact acolo unde ar trebui să devină operațional. Un sistem care formează, dar nu absoarbe. Care produce competență, dar nu creează locuri pentru ea. De aici încep toate celelalte probleme.
MEDICII REZIDENȚI, ÎNTRE VOCAȚIE, RECONVERSIE ȘI IMPAS
Dacă primul capitol stabilește problema structurală — un sistem care formează, dar nu absoarbe — al doilea capitol coboară în interiorul acestei realități și arată cum arată ea concret pentru cei care se află în punctul cel mai vulnerabil al traseului profesional, adică medicii rezidenți.
Datele studiului sunt, în acest sens, mult mai nuanțate decât a fost prezentarea publică a concluziilor. Profilul rezidentului în Sănătate Publică și Management nu este cel clasic, de absolvent tânăr care intră direct în specialitate, ci unul atipic, construit din decizii strategice și, adesea, din repoziționări profesionale. Vârsta medie a rezidenților este de 35,6 ani, cu o mediană de 33,5 ani, iar aproape 20% dintre aceștia au peste 40 de ani.
Această distribuție de vârstă spune mai mult decât orice declarație. Specialitatea nu este aleasă în mod reflex, ci în mod deliberat. Nu este prima opțiune, ci una recalibrată, după experiențe anterioare în alte zone ale medicinei sau după confruntarea cu limitele sistemului clinic. Studiul confirmă explicit acest lucru, identificând Sănătatea Publică și Managementul ca o specialitate de „a doua carieră”, în care migrarea din alte domenii este frecventă și structurală.
Motivațiile declarate consolidează această interpretare. 58,8% dintre rezidenți aleg specialitatea pentru a activa într-un mediu non-clinic, iar 49,4% invocă dorința de a contribui la binele general. Nu este vorba, așadar, despre o specialitate de compromis, ci despre una aleasă conștient pentru tipul de impact pe care îl promite: prevenție, politici de sănătate, management al sistemului.
Conf. univ. dr. Bogdan C. Pană, conferențiar universitar și președinte al Asociației Române pentru Sănătate Publică și Management Sanitar, surprinde această dimensiune idealistă într-un mod care, citit atent, conține și o întrebare implicită:„Interesant este că 50% din ei o fac pentru că își doresc să facă ceva pentru binele general. Întrebarea este dacă ei se pierd pe parcurs și dacă ajung într-adevăr să practice și să aducă un beneficiu”.
Formularea este esențială. Nu discută despre competență sau despre motivație, ci despre riscul ca această motivație să nu se materializeze niciodată în practică. Cu alte cuvinte, sistemul nu este pus sub semnul întrebării în momentul formării, ci în momentul integrării.
Această ruptură devine evidentă atunci când se analizează simultan două seturi de date care, la prima vedere, ar trebui să fie compatibile, dar care, în realitate, se contrazic frontal. Pe de o parte, nivelul de satisfacție față de pregătirea profesională este extrem de ridicat, 97,6% dintre rezidenți declarându-se mulțumiți, majoritatea chiar foarte mulțumiți. Pe de altă parte, 69,4% dintre aceștia iau în calcul plecarea din țară, fie ca opțiune oportunistă, fie ca decizie deja conturată.
Această dublă realitate nu poate fi explicată prin variabile clasice, precum nivelul salariilor sau condițiile de muncă, pentru că acestea nu apar ca factori dominanți în explicațiile oferite de respondenți. Ea indică, în mod direct, o problemă de traseu profesional. Medicii sunt formați, sunt mulțumiți de formare, dar nu văd unde pot continua.
Dr. Diana Anastasă, medic rezident în Sănătate Publică și Management și președinte al Societății Multidisciplinare a Medicilor Rezidenți, descrie această situație în termeni simpli și lipsiți de ambiguitate: „Într-adevăr, foarte mulți colegi vor să plece din țară și în special de pe sănătate publică. Așa ca să zic, de pe alte specialități a început să scadă această tendință, pentru că există oarecum locuri la prima dată sau uneori se mai pot angaja cei care reușesc să participe la concursuri la stat, dar pe sănătate publică se găsesc foarte rar locuri în domeniul public și chiar și la privat”.
În acest punct apare primul semnal de alarmă major. Nu vorbim despre o lipsă generalizată de locuri de muncă în sistemul medical, ci despre o lipsă specifică acestei specialități. Acolo unde alte domenii reușesc, chiar imperfect, să absoarbă rezidenții, Sănătatea Publică și Managementul rămâne blocată.
Studiul confirmă acest lucru la nivel statistic, identificând „criza locurilor de muncă” drept cea mai importantă barieră în dezvoltarea profesională, menționată de 43% dintre respondenți. Această criză nu este una punctuală, ci una structurală, descrisă ca „blocarea cronică a posturilor în sistemul public”, cu efect direct asupra rezidenților aflați în anii terminali.
Această formulare introduce presiunea psihologică, o dimensiune care, în mod obișnuit, nu apare în discursul public. Nu vorbim doar despre incertitudine, ci despre un moment critic în care medicul realizează că, după ani de pregătire, nu există o cale clară de integrare.
Această presiune este amplificată de structura însăși a specialității. Spre deosebire de alte domenii, unde traseul este relativ linear — rezidențiat, examen, post — în Sănătatea Publică și Management, traseul este difuz, dependent de instituții care nu funcționează ca o piață a muncii clasică. Este vorba despre funcții la direcții de sănătate publică, institute naționale, ministere, structuri administrative. Toate acestea apar în studiu ca potențiali angajatori, dar cu o condiție esențială, formulată explicit de conf. univ. dr. Bogdan C. Pană: „Acești rezidenți pot să lucreze la direcțiile de sănătate publică, pot să lucreze în centrele regionale de sănătate publică, în Institutul Național de Sănătate Publică, în ministere, în administrații, în casele județene, în casele naționale, dacă aceste instituții le oferă și deschid niște poziții pentru ei”.
Acel „dacă” este, în realitate, întregul sistem.
În absența unui mecanism predictibil de creare și ocupare a posturilor, rezidenții dezvoltă strategii de adaptare. Cea mai vizibilă dintre ele este orientarea către un model profesional hibrid, în care 69,4% dintre respondenți își doresc să combine activitatea din sectorul public cu cea din sectorul privat. Nu este o alegere de optimizare, ci una de siguranță. O încercare de a compensa lipsa stabilității prin diversificarea surselor de venit și a rolurilor profesionale.
Această strategie este însoțită de așteptări financiare moderate, majoritatea rezidenților situându-se în intervalul 10.000–15.000 lei net lunar. Este un nivel care reflectă mai degrabă realism decât ambiție, mai ales în contextul în care veniturile superioare sunt asociate, conform studiului, cu un volum de muncă semnificativ mai mare și cu fenomenul de multi-jobbing.
În paralel, datele privind echilibrul între viața profesională și cea personală arată o altă contradicție relevantă. Deși 81,2% dintre rezidenți declară că dispun de suficient timp pentru activități non-profesionale, aproape jumătate indică o balanță dominată de muncă, iar un segment de peste 20% alocă peste 80% din timp activității profesionale. Această discrepanță sugerează o normalizare a suprasolicitării, în care percepția și realitatea nu mai coincid.
În acest context, intenția de plecare nu mai apare ca o reacție emoțională sau ca un reflex economic, ci ca o decizie rațională, construită pe baza unei evaluări simple: există sau nu există un loc pentru mine în sistem.
Răspunsul, în forma actuală a sistemului, este incert.
Iar această incertitudine este, probabil, cel mai puternic factor de presiune asupra unei generații care, paradoxal, nu contestă sistemul de formare, nu respinge specialitatea aleasă și nu abandonează ideea de a contribui la binele public, dar nu reușește să își găsească locul în interiorul sistemului care a format-o.
PACIENTUL INVIZIBIL. EFECTELE UNEI SPECIALITĂȚI CARE NU EXISTĂ ÎN SISTEM
Dacă în primele două capitole problema a fost definită ca una de blocaj structural în integrarea medicilor, în acest punct devine necesar să fie mutată perspectiva. Pentru că, în realitate, această disfuncție nu rămâne în interiorul sistemului profesional, nu afectează doar traseul medicilor rezidenți și nu se oprește la nivel administrativ. Ea produce efecte directe asupra pacientului, chiar dacă acestea nu sunt imediat vizibile și nu pot fi asociate intuitiv cu specialitatea Sănătate Publică și Management.
Aceasta este, de altfel, una dintre cauzele pentru care subiectul rămâne periferic în dezbaterea publică. Spre deosebire de medicii clinicieni, a căror absență produce efecte imediate și ușor de observat, medicii de sănătate publică operează într-un registru sistemic. Ei nu tratează pacientul individual, ci construiesc mecanismele prin care pacientul ajunge sau nu să fie tratat corect, la timp și în condiții de siguranță.
Studiul lansat în 2025–2026 definește explicit această specialitate ca fiind una „strategică pentru reziliența sistemului sanitar în fața provocărilor globale”. Este o formulare corectă, dar incompletă în absența unei explicații concrete a rolului acestor medici în viața de zi cu zi a sistemului. În practică, medicii de Sănătate Publică și Management sunt cei care gestionează prevenția, monitorizează indicatorii de sănătate, coordonează intervențiile comunitare, participă la elaborarea politicilor sanitare și asigură, prin mecanisme de audit și control, calitatea serviciilor medicale.
În lipsa lor, sistemul nu se oprește. Continuă să funcționeze, dar fără mecanisme de corecție și fără capacitate reală de anticipare.
Această absență este cu atât mai relevantă cu cât datele din studiu indică un interes consistent al rezidenților pentru exact aceste domenii. Promovarea sănătății este menționată de 53% dintre respondenți, prevenirea bolilor de 46%, iar managementul sanitar de peste o treime dintre aceștia. În același timp, aceiași rezidenți semnalează dificultatea majoră de a accesa poziții profesionale în aceste domenii, ceea ce creează o ruptură între ceea ce sistemul declară că își dorește și ceea ce permite efectiv.
Această ruptură se traduce, la nivelul pacientului, printr-un sistem care rămâne orientat aproape exclusiv către reacție, nu către prevenție. România continuă să trateze boala, dar nu reușește să o prevină la scară sistemică, în ciuda existenței unei specialități dedicate exact acestui scop.
Dr. Diana Anastasă, medic rezident în Sănătate Publică și Management și președinte al Societății Multidisciplinare a Medicilor Rezidenți, descrie această tensiune într-o formulare care, dincolo de aparența neutră, indică o problemă profundă de orientare a sistemului: „Prin această specialitate, cred că se poate schimba foarte mult abordarea pe care o are sistemul, să încercăm să ne axăm mai mult, cum se și dorește în momentul de față, către prevenție mai degrabă decât către serviciile spitalicești”.
Formularea „cum se și dorește” este esențială. Ea indică faptul că prevenția este un obiectiv declarat, dar nu unul operațional. Există la nivel discursiv, dar nu și la nivel de implementare, în lipsa unei resurse umane care să o susțină.
Această disfuncție devine și mai evidentă atunci când sunt analizate domeniile de interes mai scăzut identificate în studiu. Monitorizarea situațiilor de urgență este aleasă de doar 9% dintre rezidenți, iar cercetarea atrage un interes limitat, în special în rândul celor mai tineri. La prima vedere, aceste procente pot fi interpretate ca o lipsă de interes. În realitate, ele reflectă absența unor trasee profesionale clare în aceste domenii. În lipsa unor oportunități concrete, interesul scade, iar sistemul pierde exact acele competențe de care are nevoie în situații critice.
Efectul asupra pacientului devine vizibil în momentele de criză. Fie că vorbim despre epidemii, despre situații de urgență sanitară sau despre disfuncționalități cronice ale sistemului, lipsa unei structuri solide de sănătate publică se traduce prin reacții întârziate, prin lipsa coordonării și prin incapacitatea de a gestiona eficient resursele disponibile.
Un alt nivel al impactului, mai puțin vizibil, dar la fel de important, este cel al calității actului medical. Studiul indică faptul că domenii precum asigurarea calității serviciilor de sănătate și managementul sanitar sunt printre cele mai frecvente arii de activitate ale medicilor din această specialitate. În lipsa unei integrări adecvate a acestor profesioniști, mecanismele de audit, evaluare și îmbunătățire continuă a serviciilor medicale rămân incomplete sau formale.
Conf. univ. dr. Bogdan C. Pană subliniază indirect această dimensiune atunci când face referire la nevoia de specialiști în structurile de management al calității: „Dacă vă gândiți că avem 370 de spitale care ar trebui să aibă toate compartimente de management al calității cu medici de sănătate publică, vedeți că există un drum de dezvoltare”.
Formularea este, din nou, revelatoare. Nu vorbește despre o realitate existentă, ci despre una care „ar trebui” să existe. Diferența dintre cele două este exact spațiul în care pacientul este afectat. Pentru că, în lipsa acestor compartimente funcționale și a specialiștilor care să le opereze, calitatea serviciilor medicale nu este monitorizată sistematic, iar erorile sau disfuncționalitățile nu sunt corectate la nivel structural.
În același timp, datele privind distribuția geografică a medicilor indică o concentrare masivă în centrele universitare, în special în București, Cluj și Sibiu. Această distribuție inegală accentuează disparitățile deja existente între zonele urbane mari și restul țării, lăsând comunități întregi fără acces la expertiza necesară pentru implementarea programelor de prevenție și pentru gestionarea eficientă a problemelor de sănătate publică.
În mod paradoxal, pacientul nu percepe direct această lipsă. Nu există o listă de așteptare pentru medicul de sănătate publică, nu există consultații anulate și nici programări amânate. Există, în schimb, un sistem care reacționează lent, care nu previne și care nu corectează eficient propriile disfuncționalități.
Aceasta este forma reală a impactului, în care un pacient care nu știe că este afectat de lipsa acestor specialiști, dar care resimte consecințele în fiecare etapă a interacțiunii cu sistemul medical.
În acest sens, problema medicilor de Sănătate Publică și Management nu mai este una de nișă profesională, ci una de interes public major. Nu este despre traseul unei categorii de medici, ci despre capacitatea sistemului de a funcționa coerent și predictibil în raport cu nevoile populației.
Iar în absența unui mecanism de integrare a acestor specialiști, această capacitate rămâne limitată.
SISTEMUL ESTE UN MODEL CARE PRODUCE FĂRĂ SĂ ABSOARBĂ
În momentul în care datele studiului sunt citite în integralitate și puse în relație cu declarațiile publice ale celor implicați în formare și practică, apare o imagine coerentă, dar profund problematică, a sistemului medical românesc. Nu vorbim despre o disfuncție punctuală, nici despre o criză de moment, ci despre un model de funcționare care, în forma sa actuală, produce resursă umană fără să aibă capacitatea de a o integra.
Acest model devine vizibil încă din datele de bază ale studiului. În România, conform datelor Colegiului Medicilor din 2024, există aproximativ 199 de medici cu drept de liberă practică în specialitatea Sănătate Publică și Management. La nivelul momentului analizat în intervenția radio, numărul medicilor specialiști și primari activi este de aproximativ 213, iar cel al medicilor rezidenți în pregătire se apropie de 270.
Aceste cifre trebuie citite împreună. Ele indică o specialitate mică, dar în creștere, cu un flux constant de formare și cu o bază profesională relativ stabilă. În mod normal, un astfel de profil ar trebui să permită o integrare relativ facilă a noilor absolvenți, în condițiile în care nevoia de specialiști este recunoscută inclusiv de cei care coordonează sistemul.
Și totuși, exact în acest punct apare contradicția fundamentală.
Conf. univ. dr. Bogdan C. Pană, conferențiar universitar și președinte al Asociației Române pentru Sănătate Publică și Management Sanitar, formulează această contradicție într-o manieră aproape tehnică, dar cu implicații majore: „Dacă vă gândiți că avem 370 de spitale care ar trebui să aibă toate compartimente de management al calității cu medici de sănătate publică, vedeți că există un drum de dezvoltare”.
Afirmația este corectă la nivel teoretic. Într-un sistem funcțional, fiecare spital ar trebui să dispună de structuri de management al calității operate de specialiști în sănătate publică. La aceasta se adaugă direcțiile de sănătate publică, institutele naționale, ministerele, casele de asigurări și structurile administrative locale, toate menționate în studiu și în declarații ca potențiali angajatori.
În aceeași intervenție, același autor detaliază acest ecosistem instituțional: „Acești rezidenți pot să lucreze la direcțiile de sănătate publică, pot să lucreze în centrele regionale de sănătate publică, în Institutul Național de Sănătate Publică, în ministere, în administrații, în casele județene, în casele naționale, dacă aceste instituții le oferă și deschid niște poziții pentru ei”.
Lista este completă. Practic, întregul aparat administrativ și operațional al sistemului sanitar apare ca potențial câmp de integrare pentru această specialitate. Și totuși, în realitate, această integrare nu se produce.
Cuvântul-cheie din această frază este „dacă”.
El marchează trecerea de la teorie la realitate. De la ceea ce sistemul ar putea face, la ceea ce face efectiv.
Studiul confirmă, din interior, că acest „dacă” nu este o excepție, ci regula. Blocarea posturilor în sistemul public este identificată drept principala barieră în dezvoltarea profesională, fiind menționată de 43% dintre respondenți. Nu este vorba despre o lipsă de interes din partea instituțiilor, ci despre o incapacitate structurală de a crea și ocupa poziții.
Această incapacitate generează un dezechilibru profund între generații. Datele privind distribuția profesională arată că medicii primari, segmentul cu cea mai mare experiență, sunt aproape integral integrați în sistem și, în multe cazuri, ocupă multiple poziții simultan. Aproximativ 44,2% dintre aceștia dețin două sau mai multe locuri de muncă, iar volumul total de activitate poate ajunge la 11–16 ore pe zi.
În contrast, medicii specialiști, aflați la început de carieră, se confruntă cu dificultăți majore de integrare, 34,2% dintre aceștia neactivând în domeniul pentru care s-au format. Această polarizare între supraîncărcarea seniorilor și blocajul juniorilor nu este rezultatul unei piețe libere, ci al unei disfuncții sistemice.
În mod normal, fluxul profesional ar trebui să fie continuu, cu rezidenți care devin specialiști, specialiști care evoluează spre poziții de conducere, iar seniorii care eliberează, treptat, locuri prin pensionare sau prin retragere din activitate. Studiul indică însă o acumulare la vârful piramidei, cu un nucleu de medici primari concentrat în intervalul de vârstă 51–60 de ani, ceea ce anticipează un val de pensionări în următorul deceniu.
Problema nu este existența acestui val, ci absența unui mecanism de pregătire pentru el. În lipsa unei politici active de creare a posturilor și de integrare a noilor specialiști, sistemul riscă să treacă de la blocaj la deficit, fără o etapă de echilibrare.
Un alt element critic, evidențiat în studiu, este rigiditatea juridică a profesiei. Peste 90% dintre formele de angajare sunt contracte individuale de muncă, iar formele independente, precum PFA sau SRL, sunt marginale și utilizate aproape exclusiv în contextul multi-jobbing-ului. Această structură contractuală limitează flexibilitatea pieței și reduce capacitatea de adaptare a profesiei la nevoile reale ale sistemului.
La aceasta se adaugă un paradox administrativ semnificativ, legat de recunoașterea activității profesionale. Studiul semnalează existența unor situații în care activitatea desfășurată în cadrul Ministerului Sănătății, al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate sau în alte structuri administrative nu este recunoscută ca activitate medicală propriu-zisă în procesul de acordare a avizului de liberă practică.
Această disfuncție produce un efect de descurajare sistemică. Medicii sunt obligați să dețină o specialitate pentru a ocupa anumite funcții, dar activitatea desfășurată în acele funcții nu este recunoscută ca experiență relevantă în cadrul aceleiași specialități. Este o ruptură între două sisteme de validare profesională care ar trebui să fie complementare, dar care funcționează, în practică, în paralel.
Prof. univ. dr. Florentina L. Furtunescu, prorector al Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, încearcă să explice această situație într-un registru moderat, identificând barierele clasice: „Ar trebui să îi motivăm să rămână aici. Barierele pe care ei le identifică sunt barierele obișnuite ale tinerilor medici: salariul, stabilitatea profesiei”.
Dar, citite în contextul datelor, aceste bariere nu mai pot fi reduse la dimensiunea economică sau la cea individuală. Stabilitatea profesiei, invocată în această formulare, este în realitate o problemă de arhitectură instituțională. Nu este vorba despre nivelul veniturilor, ci despre existența unui cadru predictibil în care un medic să poată evolua.
În lipsa acestui cadru, sistemul funcționează pe bază de improvizație și adaptare. Seniorii compensează prin cumul de funcții, juniorii caută soluții alternative sau iau în calcul plecarea, iar instituțiile continuă să opereze fără o strategie coerentă de resurse umane.
Aceasta este imaginea de ansamblu care rezultă din studiu și din declarațiile asociate. Un sistem care recunoaște nevoia de specialiști, care investește în formarea lor, dar care nu reușește să creeze mecanismele necesare pentru a-i integra.
Nu este o problemă de resurse. Este o problemă de organizare.
Iar în această formă, ea nu poate fi rezolvată prin ajustări punctuale, ci necesită o regândire a modului în care sistemul își planifică și își utilizează propria resursă umană.
ÎNTREBĂRILE PE CARE STUDIUL NU LE PUNE, DAR CARE DEVIN INEVITABILE
În forma sa actuală, studiul realizat de Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București, în colaborare cu Asociația Română de Sănătate Publică și Management Sanitar și cu centrele universitare din întreaga țară, funcționează ca un diagnostic intern solid. Datele sunt consistente, eșantionul este relevant, iar concluziile sunt coerente.
Și totuși, tocmai această coerență scoate în evidență un gol major. Studiul descrie mecanismul, dar nu identifică responsabilitatea. Arată efectele, dar nu urmărește cauzele până la capăt. Explică percepțiile, dar evită să le lege de decizii concrete, instituționale, verificabile.
Această limitare nu este una tehnică, ci una de poziționare. Studiul este construit din interiorul sistemului și rămâne, în mod deliberat, în interiorul acestuia. Nu intră în zona de accountability, nu cuantifică responsabilitatea și nu numește actorii care ar trebui să răspundă pentru disfuncțiile identificate.
De aici începe partea cea mai importantă a analizei.
Prima întrebare, și cea mai directă, este legată de dimensiunea reală a blocajului. Studiul afirmă existența unei „crize a locurilor de muncă” și a unei „blocări cronice a posturilor în sistemul public”, menționată de 43% dintre respondenți. Dar nu oferă nicio cuantificare concretă a acestei crize. Nu spune câte posturi există în mod real în direcțiile de sănătate publică, în Institutul Național de Sănătate Publică, în ministere sau în spitalele publice. Nu spune câte dintre aceste posturi sunt ocupate, câte sunt vacante și, mai ales, câte sunt blocate administrativ.
În lipsa acestor cifre, problema rămâne la nivel de percepție, chiar dacă este susținută de un eșantion relevant. Dar diferența dintre percepție și realitate este esențială în orice demers de politică publică. Pentru că doar realitatea poate genera responsabilitate.
A doua întrebare inevitabilă privește mecanismul concret al blocajului. Studiul menționează birocrația, ritmul lent al schimbărilor și influența politică asupra deciziilor tehnice. Dar aceste formulări rămân generale, aproape standardizate, fără a fi dezvoltate. Nu aflăm în ce instituții apare blocajul, la ce nivel decizional și în baza căror mecanisme. Nu aflăm dacă este vorba despre constrângeri bugetare, despre legislație rigidă sau despre decizii politice explicite.
Această absență este cu atât mai relevantă cu cât chiar discursul public al celor implicați indică existența unei probleme sistemice. Conf. univ. dr. Bogdan C. Pană, conferențiar universitar și președinte al Asociației Române pentru Sănătate Publică și Management Sanitar, recunoaște explicit lipsa unui traseu profesional clar: „Deci 70% dintre ei își pun problema să-și găsească drumul în altă parte. De ce? Pentru că aici nu văd clar oportunitățile”.
Această lipsă de oportunități nu poate fi separată de modul în care sunt create și distribuite posturile în sistem. Și totuși, studiul nu face acest pas.
A treia întrebare esențială privește integrarea efectivă a absolvenților. Studiul arată că 34,2% dintre medicii specialiști nu activează în domeniul pentru care s-au format. Este un procent extrem de ridicat pentru o specialitate mică și strategică. Dar nu există o analiză a traseului acestor medici. Nu știm câți dintre ei au încercat să se angajeze în sistemul public, câți au fost respinși, câți au ales sectorul privat și câți au părăsit complet domeniul.
Această lipsă de granularitate face imposibilă evaluarea reală a pierderii de resursă umană. Pentru că nu știm dacă sistemul îi pierde activ sau dacă aceștia aleg să plece în mod voluntar, în absența unor opțiuni viabile.
A patra întrebare, și poate cea mai sensibilă, este legată de migrație. Studiul indică faptul că 69,4% dintre rezidenți iau în calcul plecarea din țară, dar doar 16,5% declară o intenție fermă de a pleca. Această diferență este esențială. Ea arată că majoritatea nu sunt deciși să plece, ci condiționează această decizie de existența unor oportunități.
Cu alte cuvinte, plecarea nu este inevitabilă. Este rezultatul unei absențe.
Și totuși, studiul nu oferă niciun fel de date privind migrația efectivă. Nu știm câți medici de Sănătate Publică și Management părăsesc anual România, către ce țări se îndreaptă și în ce condiții profesionale. În lipsa acestor date, fenomenul rămâne la nivel de intenție, fără a putea fi corelat cu realitatea.
A cincea întrebare privește costul acestei disfuncții. Formarea unui medic presupune ani de investiții publice, de la educația universitară până la rezidențiat. Studiul nu abordează deloc această dimensiune. Nu există o estimare a costului de formare și nici o evaluare a pierderii generate de neintegrarea acestor specialiști în sistem.
Această absență este cu atât mai importantă cu cât ar transforma problema dintr-una profesională într-una economică, cu impact direct asupra bugetului public.
În fine, există o întrebare care nu apare în studiu, dar care rezultă inevitabil din toate celelalte. Cine este responsabil pentru această situație?
În lipsa unui răspuns explicit, responsabilitatea se diluează între multiple niveluri instituționale: Ministerul Sănătății, instituțiile subordonate, universitățile de medicină și farmacie, autoritățile locale. Fiecare are un rol în formare, în reglementare sau în angajare, dar niciunul nu este identificat clar ca fiind responsabil pentru blocajul de integrare.
Prof. univ. dr. Florentina L. Furtunescu, prorector al Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, formulează problema într-un registru general: „Ar trebui să îi motivăm să rămână aici. Barierele pe care ei le identifică sunt barierele obișnuite ale tinerilor medici: salariul, stabilitatea profesiei”.
Dar această formulare, deși corectă, nu răspunde la întrebarea fundamentală. Nu spune cine trebuie să creeze această stabilitate și prin ce mecanisme.
În acest punct, analiza nu mai poate rămâne în registrul descriptiv. Pentru că toate datele, toate declarațiile și toate contradicțiile converg către o concluzie simplă, dar incomodă.
România nu are o criză de formare a medicilor în această specialitate. Nu are o criză de interes și nici o criză de competență. Are o criză de integrare.
Iar această criză nu este accidentală. Este rezultatul unui mod de organizare care nu corelează producția de resursă umană cu capacitatea sistemului de a o utiliza.
Din acest moment, întrebarea nu mai este dacă medicii pleacă. Întrebarea este de ce nu pot rămâne.
UN SISTEM CARE NU ÎȘI FOLOSEȘTE PROPRIA RESURSĂ
La capătul acestei analize, după suprapunerea datelor statistice, a profilului profesional al rezidenților, a distribuției reale a medicilor în sistem și a declarațiilor publice ale celor implicați direct în formare și practică, imaginea care rezultă este una coerentă, dar profund disfuncțională.
România nu se confruntă, în această specialitate, cu o criză de vocație. Nu se confruntă nici cu o criză de formare. Studiul realizat în perioada septembrie–decembrie 2025, pe un eșantion de 184 de medici reprezentând aproximativ 50% din populația activă din domeniu, arată clar că sistemul universitar funcționează, că pregătirea este apreciată și că motivația există.
97,6% dintre medicii rezidenți declară că sunt mulțumiți de pregătirea profesională primită, majoritatea dintre ei chiar foarte mulțumiți. În același timp, aproape jumătate aleg această specialitate din dorința explicită de a contribui la binele general, iar peste 58% pentru a activa într-un mediu non-clinic orientat spre prevenție și management sanitar.
Aceste date ar trebui, într-un sistem funcțional, să conducă la retenție, stabilitate și dezvoltare.
Și totuși, în paralel, 69,4% dintre acești medici iau în calcul plecarea din România, chiar dacă doar 16,5% declară o intenție fermă de a face acest pas.
Această diferență, între satisfacția în formare și incertitudinea privind viitorul profesional, nu este o contradicție. Este definiția unei probleme structurale.
Conf. univ. dr. Bogdan C. Pană, conferențiar universitar și președinte al Asociației Române pentru Sănătate Publică și Management Sanitar, coautor al studiului, formulează această problemă fără ambiguități: „Deci 70% dintre ei își pun problema să-și găsească drumul în altă parte. De ce? Pentru că aici nu văd clar oportunitățile”.
Această lipsă de oportunități nu este o percepție izolată, ci o realitate confirmată din interiorul sistemului. Dr. Diana Anastasă, medic rezident în Sănătate Publică și Management și președinte al Societății Multidisciplinare a Medicilor Rezidenți, descrie concret acest blocaj:„Pe sănătate publică se găsesc foarte rar locuri în domeniul public și chiar și la privat”.
Studiul confirmă această situație la nivel statistic, identificând „criza locurilor de muncă” drept principala barieră în dezvoltarea profesională, menționată de 43% dintre respondenți. În același timp, 34,2% dintre medicii specialiști nu activează în domeniul pentru care s-au format, iar medicii primari compensează prin cumul de funcții și volume de muncă care depășesc frecvent 10–12 ore zilnic.
Această combinație — blocaj la intrare și supraîncărcare la vârf — nu este specifică unei piețe a muncii funcționale. Este specifică unui sistem care nu își gestionează fluxul de resursă umană.
Paradoxul devine complet atunci când este raportat la nevoia declarată de specialiști. Sistemul recunoaște explicit că are nevoie de medici de sănătate publică. Conf. univ. dr. Bogdan C. Pană indică existența a aproximativ 370 de spitale care ar trebui să aibă compartimente de management al calității operate de astfel de specialiști. În același timp, lista instituțiilor care ar putea integra acești medici este extinsă, de la direcții de sănătate publică, institute naționale, ministere, la administrații locale și județene și case de asigurări.
Și totuși, această nevoie nu se transformă în posturi reale.
Acest decalaj între nevoia teoretică și capacitatea practică de integrare este punctul în care problema devine una sistemică. Nu mai este vorba despre alegeri individuale sau despre condiții de muncă, ci despre modul în care sistemul își planifică și își utilizează resursa umană.
Prof. univ. dr. Florentina L. Furtunescu, prorector al Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, formulează problema în termenii clasici ai politicilor de retenție: „Ar trebui să îi motivăm să rămână aici. Barierele pe care ei le identifică sunt barierele obișnuite ale tinerilor medici: salariul, stabilitatea profesiei”.
Dar, citite în contextul datelor, aceste bariere nu mai pot fi reduse la dimensiunea economică. Stabilitatea profesiei nu este, în acest caz, o funcție a salariului, ci a existenței unui loc concret de muncă și a unui traseu profesional predictibil.
În lipsa acestora, medicii nu părăsesc sistemul pentru că nu vor să rămână. Îl părăsesc pentru că nu au unde să rămână.
Această realitate are implicații care depășesc cu mult zona profesională. Lipsa medicilor de sănătate publică afectează direct capacitatea sistemului de a funcționa coerent. Afectează prevenția, coordonarea intervențiilor, calitatea serviciilor medicale și capacitatea de răspuns în situații de criză. Afectează, în cele din urmă, pacientul, chiar dacă acesta nu percepe direct această legătură.
În forma sa actuală, sistemul medical românesc produce specialiști într-un domeniu pe care îl declară strategic, dar nu creează mecanismele necesare pentru a-i integra. Această disfuncție generează o pierdere dublă. Pierderea unei resurse umane formate și pierderea unei capacități instituționale esențiale.
Din acest punct, întrebarea nu mai este dacă medicii pleacă. Nici măcar nu mai este dacă sistemul are nevoie de ei.
Întrebarea reală, cea care rămâne după închiderea tuturor capitolelor, este una singură. Cum ajunge un sistem care are nevoie de medici să nu aibă locuri pentru ei?
SISTEMUL RECUNOAȘTE CĂ NU PERFECT. DAR POATE FI REPARAT
În contrast cu imaginea de blocaj descrisă de studiu și confirmată de vocile din sistem, există și un alt fir narativ care merită introdus în ecuație, pentru că vine chiar din interiorul deciziei politice. Nu ca o contrazicere a realității, ci ca o recunoaștere implicită a ei.
Ministrul Sănătății, Alexandru Rogobete, aflat în funcție din iunie 2025, a formulat într-o intervenție la TVR Info o idee care, în contextul datelor prezentate până acum, capătă o relevanță aparte. Referindu-se la măsurile adoptate în sistem, acesta a declarat explicit: „Orice pachet legislativ este perfectibil, o lege nu înseamnă că reprezintă Tablele lui Moise să nu mai poată fi modificată”.
Este, poate, una dintre puținele formulări din discursul oficial care admite deschis că sistemul nu este închis, că nu este definitiv și că mecanismele actuale pot fi ajustate. Nu este o promisiune de reformă, dar este o deschidere către ideea că reforma este necesară.
Aceeași linie apare și în explicațiile privind modificările legislative puse în transparență în 2026, care vizează reorganizarea activității din spitale, flexibilizarea programului în blocurile operatorii și adaptarea modului de organizare a gărzilor la realitatea resursei umane existente. Ministrul vorbește explicit despre necesitatea unei ajustări „adaptate anului 2026, care ține cont de resursa umană […] și de nevoile oamenilor”.
Această referire la „resursa umană” este esențială. Pentru că, pusă în contextul studiului, ea capătă un sens mult mai concret. Sistemul începe să recunoască faptul că problema nu este doar de organizare a serviciilor, ci și de utilizare a oamenilor care există deja în sistem.
Mai mult decât atât, în aceeași intervenție, ministrul recunoaște indirect existența unor dezechilibre care nu țin doar de legislație, ci și de modul în care sistemul funcționează în practică. Vorbește despre necesitatea unor controale, despre fenomene tolerate în timp și despre decizii care trebuie nuanțate după implementare.
Aceste elemente, privite împreună, conturează un lucru important. Sistemul nu mai poate funcționa pe pilot automat. Nu mai poate presupune că ajustările marginale sunt suficiente. Nu mai poate ignora faptul că există un decalaj între ceea ce produce și ceea ce utilizează.
În acest punct, legătura cu studiul devine evidentă. Dacă datele arată că problema centrală este integrarea medicilor în sistem, atunci orice reformă care nu atinge acest punct riscă să rămână superficială. Poți reorganiza gărzile, poți extinde programul în blocurile operatorii, poți ajusta fluxurile de pacienți. Dar dacă nu creezi locuri reale pentru specialiști, mecanismul rămâne incomplet.
În același timp, declarațiile ministrului introduc și o dimensiune pozitivă, dar una care trebuie citită realist. Ideea că legislația este perfectibilă înseamnă, implicit, că există spațiu de corecție. Că problemele identificate nu sunt definitive și că pot fi adresate.
Aceasta este, probabil, singura zonă în care analiza de până acum poate ieși din registrul critic și poate intra într-un registru constructiv. Nu pentru a tempera concluziile, ci pentru a arăta că există o fereastră de intervenție.
Pentru că, în forma actuală, sistemul nu este lipsit de resurse. Nu duce lipsă de oameni, nu duce lipsă de competență și nu duce lipsă de motivație. Ceea ce îi lipsește este capacitatea de a corela aceste elemente într-un mecanism funcțional.
Iar dacă această capacitate poate fi construită sau ajustată, atunci problema identificată de studiu nu este una fără soluție. Este una care ține de decizie, de prioritizare și de coerență administrativă.
În acest sens, declarația ministrului nu este doar o formulare politică. Este, în contextul întregului material, o confirmare indirectă a faptului că sistemul, așa cum funcționează astăzi, nu este suficient.
Și că, pentru prima dată, acest lucru începe să fie spus explicit.
