“Disidenţii din fostele ţări comuniste au jucat un rol fundamental în mutaţiile produse de anul 1989. Nu vom putea înţelege revoltele anticomuniste şi nici evoluţiile ulterioare ale Europei de Est fără să ne raportăm la contribuţia lor.
Ei au fost aceia care – renunţând la o condiţie socială care le oferea o existenţă materială relativ sigură – au dezvăluit anomaliile regimurilor comuniste, propunând o altă descriere a fenomenelor politice şi economice, o concepţie raţională cu privire la evoluţia societăţii şi a statului.
Intelighenţia care s a format după război în Polonia, Ungaria şi Cehia a înţeles de ce era important să se implice în dezbaterile publice şi de ce trebuia să profeseze o atitudine critică la adresa oricărui regim, cu atât mai mult la adresa unuia care nu respecta minimele norme ale civismului. Unei comunităţi care are o alternativă de gândire politică îi rămâne şansa confruntării. Pornind de la o asemenea înţelegere a lucrurilor, scopul disidenţei devenise opoziţia faţă de constrângeri şi deschiderea necesară comunicării cu lumea. În contextul în care existau programe, lideri şi segmente sociale capabile să dialogheze ori să propună o alternativă la puterea comunistă, disidenţii au fost aceia care au reuşit să articuleze o gândire politică.
Cum am putea defini disidenţii şi cărui segment social i-am putea asocia? În “Gândirea captivă”, Czesław Miłosz observa că, în vreme ce intelectualitatea s a ocupat adesea de conspiraţii, intelighenţia a fost mereu atrasă de ideea creării „statului ilegal“. În pofida interferenţelor sau a originilor comune, cele două segmente s au despărţit în înseşi aspiraţiile lor de viaţă, în felul de a gândi socialul şi politicul. „Trăsăturile specifice ale intelighenţiei, care în obiceiuri şi deprinderi era moştenitoarea nobilimii (chiar dacă există şi o intelighenţie de sorginte ţărănească), nu erau agreate de intelectuali. În esenţă, în decursul ultimelor câtorva decenii [este vorba de perioada interbelică şi de cea imediat postbelică, n.n.], în Polonia au avut loc încercări repetate de revoltă a intelectualilor împotriva intelighenţiei din care ei înşişi făceau parte; era echivalentul revoltei intelectualilor împotriva middle class, de exemplu, în America.“ Urmărind să dezvăluie motivul despărţirii, Miłosz a formulat definiţii memorabile. <Reprezentantul intelighenţiei, când a început, într-adevăr, să gândească, a observat că este izolat de masele largi ale poporului; încercând să recâştige legătura cu masele, a devenit radical, deoarece a sesizat deficienţa regimului>.
Cât priveşte intelectualul, Miłosz spunea că „aberaţiile“ acestuia indicau „cea mai proastă prefigurare a viitorului“, în cazul în care din categoria lui ar fi fost recrutaţi guvernanţii (Miłosz, “Gândirea captivă. Eseu despre logocraţiile populare”, traducere din polonă de Constantin Geambaşu, postfaţă de Włodzimierz Bolecki, Humanitas, Bucureşti, 1999).
Starea de spirit specifică intelectualităţii anilor 1950 – care coopera cu regimul comunist în pofida opoziţiei anterioare faţă de acesta – dă seama de o realitate tristă, aproape incredibilă. Disidenţa poate fi explicată suficient de convingător doar înţelegând rolul intelighenţiei din Europa Est–Centrală, grupare specifică zonei la care ne referim. De aici, dificultatea înţelegerii fenomenelor social politice ale regiunii de către lumea occidentală. În statele a căror identitate naţională fusese pusă la îndoială în timpul războiului – cazurile polonez şi cehoslovac –, intelighenţia a fost purtătoarea de cuvânt a oamenilor care aspirau să se comporte firesc, să fie liberi şi egali cu cetăţenii Europei şi ai lumii…. Depăşirea frustrărilor mai vechi şi consecinţele nefaste ale ideologiei fasciste au făcut posibilă apariţia noilor preocupări, respectiv contestarea argumentată a regimului totalitar sovietic şi pregătirea unei gândiri politice pluraliste în care cooperarea dintre diversele straturi sociale trebuia să devină esenţială pentru asumarea ideii de schimbare.
Adam Michnik era încredinţat că, după 1989, două au fost simbolurile evoluţiei fostelor state comuniste: Vişegradul şi Balcanii (cf. Michnik, „Faţa nevăzută a revoluţiilor de catifea“, „Cuvântul“, Bucureşti, nr. 11, noiembrie 1999).
Este posibilă amintita distincţie pe fondul în care ţările din fostul tratat de la Varşovia şi au exprimat intenţia democratizării structurilor lor administrativ politice şi în care amintitele formaţiuni statale şi au făcut cunoscută opţiunea integrării în NATO şi în Uniunea Europeană? Analiza faptelor şi a evoluţiei gândirii politice indică o mai veche discrepanţă. În timpul comunismului, grupurile disidente maghiaro ceho polone lucraseră împreună, adesea pentru a pune la cale acţiunile de protest împotriva regimului. De exemplu, acţiunile politice cunoscute sub numele „Primăvara de la Praga“ au constituit un reper inconfundabil în procesul emancipării celor trei state care se revendicau de la civilizaţia Europei Centrale, de la setul de valori cultivat de fostul Imperiu Austro–Ungar.
În pofida discursului lui Ceauşescu aparent îndreptat împotriva sistemului impus de sovietici, receptarea evenimentelor din 1968 din capitala cehoslovacă a fost mult diferită la Bucureşti. Mai concret, intelectualitatea nu şi a asumat rolul unei intelighenţii, ci pe acela de colaborator al regimului, care în acele momente îşi arătase disponibilitatea de a promova ideea naţională, respectiv etnonaționalistă, liderul comunist reluând, parţial, sloganurile doctrinei de extremă dreaptă din anii interbelici. Cu alte cuvinte, alternativa social democrată aşa cum se structurase ea în Ungaria şi Polonia nu a existat în România. Invocam altundeva cât de puţin numeros a fost grupul marxiştilor români şi cât de nesemnificativă gruparea de orientare liberală. Dimensiunea naţională – care reprezenta în accepţiunea multor intelectuali români unica doctrină opusă comunismului – odată confiscată de Ceauşescu, a fost firesc ca alternativa unei gândiri politice democrate să şi întârzie enorm apariţia. La fel s au petrecut lucrurile şi în Bulgaria, sub dictatura lui Jivkov, şi în Iugoslavia, după moartea lui Tito, aceste ţări afirmând la rândul lor naţional comunismul ca unică expresie ideologică. Cu alte cuvinte, disidenţa a avut efect acolo unde s a constituit într o intelighenţie capabilă să schimbe sistemul şi să ofere o alternativă credibilă din punctul de vedere al politicii şi al administraţiei publice“ (Victor Neumann, “Ideologie și Fantasmagorie“, Polirom, 2001, pp. 187-189; see also the English version of presentation at Woodrow Wilson Center for International Scholars, Washington, D.C., https://www.wilsoncenter.org/…/233-national-political…).
