În urma desemnării mele de către Ministerul Culturii ca membru al comisiei de concurs pentru conducerea Complexului Muzeal Național „Moldova” din Iași, un articol publicat la 24 iulie 2026 reia acuzații vechi, prezentându-le ca și cum ar reprezenta o dezvăluire recentă și omițând elemente esențiale pentru înțelegerea corectă a situației.
Nu contest dreptul presei de a informa și nici existența unei hotărâri judecătorești definitive în România. Contest însă transformarea acesteia într-un instrument repetat de stigmatizare publică, reproducerea necritică a limbajului din documentele fostei Securități și prezentarea unor afirmații inexacte drept fapte incontestabile.
Pentru corecta informare a celor interesați, sunt necesare câteva precizări.
Hotărârea Curții de Apel București a fost pronunțată în anul 2022 și a devenit definitivă în 2023. Nu este vorba despre un caz nou, apărut în 2026. După epuizarea căilor interne de atac, am sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Cererea mea este în curs de soluționare. Sesizarea CEDO nu suspendă hotărârea din România, însă reprezintă exercitarea unui drept fundamental și demonstrează că am contestat legalitatea și echitatea procedurii prin care s-a ajuns la această încadrare.
În documentele pe care le-am putut consulta nu mi-a fost prezentată nicio notă olografă și nicio declarație semnată de mine prin care să fi denunțat o persoană ori să fi solicitat urmărirea, pedepsirea sau îngrădirea drepturilor acesteia. Relatările consemnate de ofițeri ai Securității nu pot fi confundate automat cu texte redactate, semnate și asumate de persoana căreia acei ofițeri au decis să i le atribuie.
Arhivele unei instituții represive, cum a fost Securitatea, nu pot fi citite ca o stenogramă neutră a realității. Ele trebuie examinate critic, contextual și comparativ, ținând seama de autorul fiecărui document, de scopul în care acesta a fost redactat, de vocabularul ideologic al instituției și de interesele profesionale ale ofițerului care îl întocmea.
În lipsa acestei analize, limbajul Securității este preluat și legitimat la zeci de ani după dispariția regimului care l-a produs. Arhiva nu mai este folosită pentru înțelegerea trecutului, ci riscă să devină un fel de „Minister al Adevărului”, în sensul descris de George Orwell: un loc în care fragmentele de realitate sunt reorganizate până când biografia concretă a unui om este înlocuită de o versiune oficială, repetată suficient de des pentru a părea incontestabilă.
Orwell ne-a avertizat asupra „neolimbii”, a „dublugândirii” și a răsturnării deliberate a sensurilor. Tocmai de aceea, documentele unei poliții politice trebuie tratate cu maximă rigoare. Nu putem pretinde că depășim totalitarismul dacă preluăm fără discernământ vocabularul, clasificările și mecanismele de culpabilizare ale instituțiilor sale.
De asemenea, nu există dovezi că aș fi fost „trimis în străinătate” de Securitate. Cele trei deplasări pe care le-am efectuat înainte de 1989 au avut caracter profesional și științific și au făcut parte din formarea și activitatea mea de cercetător. Ele au avut loc după luni de așteptare pentru obținerea unui pașaport turistic și niciuna dintre ele nu s-a desfășurat în locurile menționate în acuzațiile CNSAS. Aceste neconcordanțe puteau fi verificate prin examinarea documentelor de călătorie și a datelor biografice obiective.
Este falsă și impresia creată prin asocierea unei pretinse activități desfășurate „peste un deceniu” cu munca mea la Muzeul Banatului. Am lucrat ca muzeograf în această instituție între anii 1977 și 1980, aproximativ trei ani și patru luni, nu zece sau doisprezece ani. Prin urmare, afirmația potrivit căreia aș fi urmărit și raportat timp de peste un deceniu colegii de la Muzeul Banatului este incompatibilă cu biografia mea profesională, verificabilă inclusiv pe baza cărții de muncă.
Am prezentat pe larg documentele, contradicțiile, erorile cronologice și interpretările pe care le contest în cartea mea “Străinul din interior. „Dosarul” versus biografia personală”, publicată inițial în 2024 și reeditată în 2026. Nu am cerut și nu cer nimănui să îmi accepte punctul de vedere fără examinarea documentelor. Cer doar ca acestea să fie citite integral, critic și contextual, iar biografia unui om să nu fie înlocuită de etichetele și însemnările produse de aparatul represiv al unui stat totalitar.
Respectul datorat victimelor comunismului nu poate justifica abandonarea rigorii istorice, a echilibrului jurnalistic și a dreptului la demnitate. Dimpotrivă, memoria victimelor ne obligă să fim foarte atenți atunci când folosim documentele instituției care le-a persecutat.
Nu putem combate metodele Securității preluând fără discernământ limbajul și mecanismele sale de culpabilizare. Atunci când o extremă urmează alteia, când condamnarea ideologică înlocuiește din nou analiza faptelor, riscăm să repetăm tocmai practicile pe care pretindem că le denunțăm.
Este cel puțin relevant că aceste acuzații sunt reactivate tocmai în momentul în care am fost desemnat să îndeplinesc o responsabilitate profesională în domeniul muzeal. Participarea mea într-o comisie de concurs nu reprezintă o „promovare” din partea Ministerului Culturii, așa cum se sugerează tendențios în articol. Nu reprezintă candidatura mea pentru un post public și nici numirea mea într-o funcție de conducere. Este o responsabilitate profesională temporară, atribuită în considerarea experienței și competențelor mele în domeniul academic și muzeal.
Nu voi specula asupra intențiilor celor care au ales acest moment pentru reluarea acuzațiilor. Observ însă că, în locul unei discuții despre pregătirea, experiența și competențele necesare participării într-o asemenea comisie, este reactivată o campanie de compromitere bazată pe aceleași formulări, aceleași etichete și aceleași omisiuni.
După mai multe decenii de activitate academică, universitară, muzeală și editorială, îmi voi continua munca și îmi voi apăra dreptul la adevăr, la demnitate și la o evaluare întemeiată pe fapte.
PS
Voi mai reține atenția cititorului acestor rânduri cu observația că – exceptând cei câțiva sincer interesați de adevăr – jurnaliștii români care au scris și continuă să scrie despre biografia mea nu m-au întrebat niciodată nimic. Dincolo de pledoaria pentru adevăr, e de dorit ca fiecare comentator să-și clarifice termenii înainte de a contribui – cu voia sau fără voia lui – la oprobriul public. Cum confuziile conceptuale și limbajele social-politice construite cu ajutorul lor sunt nenumărate în mediul cultural-ideologic romanesc e de dorit ca cel ce scrie ceva pe tema regimului trecut – și indiferent de persoana despre care scrie – să accepte că nu în toate cazurile e posibilă suprapunerea semnificației activităților profesională și civică. În fine, dacă se întâmplă ca civilitatea să fie folosită nejustificat, excesiv și mai ales abuziv, ea se transformă în altceva, anume în susținerea unei noi dictaturi ori restaurarea celei abia încheiate a național-comunismului.
Celor interesați de argumentele și documentele cazului le recomand capitolul ‘Polyxenianu: Străinul și dușmanul’ din cartea “STRĂINUL DIN INTERIOR. ‘DOSARUL’ VERSUS BIOGRAFIA PERSONALĂ”, ediția a II-a, Datagroup, Timisoara, 2026, pp. 77-153.
