Spre surpriza opiniei publice internaționale și a majorității liderilor occidentali – dar nu și a aliaților strategici ai lui Vladimir Putin și Xi Jinping – președintele american Donald Trump a ales să o impună pe Delcy Rodríguez, vicepreședinta în exercițiu, ca succesoare a lui Nicolás Maduro la conducerea Venezuelei. Decizia a contrazis așteptările aproape unanime ale comunității internaționale, care vedea în María Corina Machado – simbol al opoziției democratice și laureată a Premiului Nobel pentru Pace – viitorul președinte al celei mai bogate țări în resurse petroliere din America de Sud.
În ciuda prestigiului internațional al Maríei Corina Machado – recunoscută de BBC, Time, Parlamentul European și Comitetul Nobel pentru lupta sa neobosită împotriva regimului chavist – calculele geopolitice ale administrației Trump au fost făcute la rece. Stabilitatea controlată, predictibilitatea internă și gestionarea tranziției au cântărit mai mult decât simbolismul democratic. Un articol publicat în urmă cu cinci ani dezvăluie o biografie necunoscută publicului larg a lui Delcy Rodríguez: copil al violenței politice, crescută în umbra unei traume fondatoare și formată într-un regim ostil Statelor Unite, dar perfect capabilă să joace dur pe scena politicii internaționale. Acest portret oferă primele indicii despre femeia care, paradoxal, ajunge astăzi să fie acceptată – dacă nu chiar preferată – de Washington.
O idee despre noua președintă a Venezuelei. Tatăl ei a fost suspect într-o răpire făcută de „revoluționarii” marxiști undeva în 1973-1974 și a murit după o bătaie/tortură aplicată de poliție, și implicit, guvernul de atunci. Deci e puțin probabil să fie „filo-americană” însă cert e că știe să joace pe scena internațională. În plus, e foarte plauzibil ca ea să fi fost parte din mecanismul intern al statului venezuelan care a închis ochii la „extragerea” spectaculoasă a lui Maduro, de către forțele speciale americane.
Copilul unui „martir” al stângii radicale
Destinul politic al lui Delcy Rodríguez începe în 1976, într-o celulă de poliție din Caracas. Tatăl ei, Jorge Antonio Rodríguez, lider al extremei stângi venezuelene, moare după două zile de detenție, în urma torturii. Avea 34 de ani. Delcy avea doar 7.
Moartea sa nu produce doar o tragedie familială, ci un mit fondator. Pentru cercurile radicale, Jorge Rodríguez devine martir; pentru copiii săi, punctul de plecare al unei vocații politice construite pe resentiment, memorie și revanșă. Fratele ei, Jorge Rodríguez, va ajunge ministru al Comunicării. Delcy – vicepreședintă și, ulterior, șef al statului.
Surse citate de Vanity Fair sunt unanime asupra unui punct: orfanizarea violentă a fost motorul politic al ambilor frați.
Dincolo de narațiunea morală a democrației versus autoritarism, decizia administrației americane trebuie citită în cheia competiției strategice globale dintre Statele Unite ale Americii, Rusia și China pentru controlul resurselor, al rutelor energetice și al zonelor de influență. Venezuela nu mai este doar o cauză politică, ci un activ geopolitic: petrol, acces maritim, poziționare regională și capacitate de negociere în dosare sensibile. În acest context, Delcy Rodríguez apare nu ca o figură ideologică pură, ci ca un actor de tranziție acceptabil, capabil să garanteze continuitatea statului și să evite un vid de putere care ar fi fost imediat exploatat de Moscova și Beijing. Un articol publicat în octombrie 2020 de ediția spaniolă a revistei Vanity Fair – ulterior șters și dezindexat în mod inexplicabil – oferă un portret esențial al acestui personaj-cheie. Îl publicăm mai jos integral, în traducere, pentru a înțelege cine este, de fapt, femeia aflată astăzi la intersecția intereselor strategice ale marilor puteri.
Articolul de mai jos reproduce integral, în traducere în limba română, un material publicat inițial în octombrie 2020 de ediția spaniolă a revistei Vanity Fair. Textul are caracter de profil jurnalistic și reflectă informațiile, sursele și evaluările disponibile la momentul publicării originale. Publicarea sa în acest context are un scop exclusiv informativ și analitic, pentru a oferi cititorilor elemente de context relevante privind parcursul personal și politic al Delcy Rodríguez. Redacția ECOPOLITICA nu afirmă și nu insinuează că faptele relatate în articol ar reflecta în mod necesar realități juridice sau politice actuale sau din trecut și nici nu formulează acuzații care să nu fie susținute de surse publice. Orice interpretare contemporană aparține exclusiv cititorului, în lumina evoluțiilor recente și a dezbaterilor geopolitice în curs.
Delcy Rodríguez, femeia care a pus guvernul lui Pedro Sánchez în dificultate
de Silvia Cruz Lapeña
27 octombrie 2020
Fiica unui politician asasinat în anii ’70, vicepreședinta venezueleană a fost protagonista Delcygate: un caz pe care Parchetul a refuzat să îl investigheze considerându-l un „act diplomatic”.
La 23 iulie 1976, Jorge Antonio Rodríguez nu a dormit în casa lui din cartierul caraquean Caricuao. În acea noapte și în următoarea le-a petrecut în secția de poliție, unde fusese dus pentru a fi interogat în legătură cu răpirea americanului William Niehous, vicepreședinte al unei companii de sticlă și pe care grupările de extremă stângă îl acuzaseră că era agent CIA.
Rodríguez era liderul Liga Socialista, o ramură desprinsă din Mișcarea de Stânga Revoluționară, inspirată de Revoluția Cubană din 1959 care l-a adus la putere pe Fidel Castro. Două zile după ce a fost arestat — fără să-și recunoască implicarea sau să denunțe pe nimeni — a ieșit din sediul poliției aproape mort: medicii au raportat șapte coaste rupte, toracele comprimat și ficat desprins. Ceea ce i-a provocat moartea a fost însă un infarct. Avea 34 de ani.
Acasă, într-un bloc cu locuințe modeste din Caracas, lăsa o văduvă, Delcy Gómez, și doi copii orfani: Jorge, de 10 ani, și mica Delcy Eloína, de 7 ani.
La 44 de ani după acel moment, băiatul este ministru al Informației, iar fetița este vicepreședinta Guvernului lui Nicolás Maduro.
Delcy este, de asemenea, femeia care a pus guvernul lui Pedro Sánchez în primul său mare impas pentru că nu a împiedicat avionul ei să aterizeze pe aeroportul Adolfo Suárez pe 20 ianuarie, în ciuda faptului că figura pe lista persoanelor sancționate de Uniunea Europeană — într-o rezoluție semnată și de Spania — care o considera „responsabilă de încălcări grave sau abuzuri ale drepturilor omului” în țara ei.
Pentru și mai mare gravitate, politica — care guvernează peste 32 de milioane de venezueleni — a fost primită într-o sală VIP a aeroportului de către ministrul Transporturilor, Mobilității și Agendei Urbane, José Luis Ábalos. Socialistul a negat întâlnirea până când nu i-a rămas altă opțiune decât să o recunoască și, deși se bucură de sprijinul lui Pedro Sánchez — „Între a forța un conflict sau a evita o criză diplomatică, Ábalos a ales a doua variantă” — s-a confruntat cu o anchetă judiciară cerută de partidele Vox și PP.
În prezent, Parchetul a anunțat că renunță la investigarea cazului considerându-l „un act diplomatic”.
Conținutul acelei întâlniri și motivul unui zbor care avea ca destinație finală Turcia rămân la fel de misterioase ca și mediul politic în care a crescut această profesoară de Drept, despre care puțini vorbesc deschis, nici măcar susținătorii ei și nici cei care au cunoscut-o și au lucrat cu tatăl ei în anii ’70.
Imaginea pe care o transmit persoanele intervievate pentru a schița acest portret nu diferă semnificativ, deși adjectivele variază: unii o descriu ca „curajoasă”, alții ca „dogmatică”. Unde aliații o consideră „pregătită”, rivalii o descriu ca pe o persoană „ideologizată” pentru a explica cum a ajuns în poziția în care se află.
Dar există un punct asupra căruia toți sunt de acord: vocația ei politică, la fel ca a fratelui ei, se naște din orfănirea lor. „Tatăl nu era un miel, dar nu era nici un criminal în serie. Prin uciderea lui, au creat un martir și a apărut resentimentul care astăzi îi conduce pe copii”, explică cineva care a împărtășit ani din copilăria vicepreședintei Venezuelei.
Într-un scurt documentar propagandistic care circulă pe YouTube se observă devotamentul colegilor față de Jorge Antonio Rodríguez, surorii sale Dora Isabel Rodríguez sau văduvei sale. La strigătul „Socialismul trebuie cucerit luptând”, toți poartă tricouri cu chipul său sau ridică mici altare în casele lor.
„Copiii au fost crescuți în acel mediu și folosiți în acel mod: de când erau foarte mici, mama lor îi ducea la mitinguri unde se exploata durerea familiei pentru propagandă”, spune aceeași sursă, care nu este surprinsă de episodul cu care Rodríguez l-a pus în dificultate pe ministrul Ábalos. „A fost întotdeauna exaltată. Nu este proastă, este foarte inteligentă, dar crede că este de partea binelui și că asta o legitimează să încalce regulile și să piardă formele”.
Nu este pentru prima dată când încalcă regulile tratatelor între țări: în 2016, a participat la o conferință a Mercosur în Argentina deși Venezuela fusese suspendată de membrii organizației; când poliția i-a refuzat intrarea, a strigat că a fost agresată și restul participanților a trebuit să se reunească în alt loc. Această atitudine, asemănătoare celei din Madrid, pe care Rodríguez a descris-o ca „o poveste a dreptei spaniole”, i-a atras critici pentru stilul ei „anti-diplomatic”.
Un profesor de la Universitatea Centrală din Venezuela o numește „fost ministru de Externe cu maniere dure și anti-diplomatice”.
Chiar din tinerețe, Delcy se remarca ca o persoană combativă: se opunea concursurilor de frumusețe — care au o tradiție puternică în Venezuela — și îi îndemna pe femei să nu participe, considerându-le frivole. Un prieten din acele vremuri spune că are o viziune „religioasă” asupra politicii, inspirată de figuri precum Castro și Che Guevara; crede cu tărie în idealurile sale și este dispusă să le susțină cu orice preț.
Totuși, profilul ei public include și alte contraste. Îi place să mănânce bine și să fumeze trabucuri și a fost văzută la întâlniri oficiale purtând articole de lux – ochelari, pantofi sau genți de marcă – într-o țară unde salariile sunt printre cele mai mici din lume. Unii dintre cei care o cunosc spun că acest lucru face parte dintr-o contradicție asumată.
Delcy Rodríguez a lucrat ca profesoară universitară de drept internațional înainte de a intra în politică. A fost consilier juridic și a ocupat diverse funcții publice până când, în 2014, a fost numită ministru al Afacerilor Externe. A devenit astfel prima femeie care a ocupat acest post în Venezuela.
Surse academice explică faptul că ascensiunea ei nu poate fi separată de structura de putere a chavismului, unde loialitatea și disciplina sunt valori centrale. „Nu este o figură carismatică, dar este eficientă și foarte loială”, spune un fost coleg de universitate.
Relația cu fratele ei, Jorge Rodríguez, este descrisă drept foarte strânsă. Ambii au crescut marcați de moartea tatălui lor și au împărtășit aceleași cercuri politice încă din tinerețe. În prezent, Jorge Rodríguez este unul dintre cei mai puternici oameni ai regimului.
Mai multe surse povestesc un episod petrecut în urmă cu câțiva ani, când Jorge Rodríguez a suferit un accident de motocicletă. Delcy Rodríguez ar fi acuzat medicii de neglijență și ar fi cerut sancțiuni severe. Episodul a provocat tensiuni interne chiar în interiorul regimului.
Pentru unii, Delcy Rodríguez este o femeie curajoasă care a spart plafoane de sticlă într-un sistem profund masculin. Pentru alții, este un produs pur al chavismului, fără autonomie reală. Cert este că puține figuri politice din Venezuela provoacă reacții atât de polarizate.
Conform versiunii arhivate, aici se încheie articolul original Vanity Fair España. Nu mai există paragrafe suplimentare după acest punct în captura din 4 iulie 2022. Varianta originală în limba spaniolă, publicată în anul 2020, și arhivată de WayBack Machine poate fi citită aici: Delcy Rodríguez, la mujer que puso en jaque al gobierno de Pedro Sánchez | Vanity Fair
