Parafrazându-l pe Exarhu de la Rock FM, încep cu un călduros „Morning glory, morning glory / Ioi, ce buni sunt cartofiorii”. Primarul Dominic Fritz a intrat, iată, în noua linie doctrinară a politicianului român neaoș: ceaunul. Dacă 2024 a fost anul panglicilor, 2025 pare să fie anul focului deschis. România fierbe — la propriu — iar Timișul conduce detașat la capitolul rugi, serbări populare, chefuri private, aniversări publice și festivaluri cu „ceaun autentic” din ultimul cătun până în Timișoara. Unde e o poiană, e un ceaun. Unde e un copac, e un politician cu polonic.
În acest peisaj, apariția primarului la ceaun nu e un accident; e aliniere strategică. După ce ai bifat bicicleta, transparența și comunicarea în engleză, urmează etapa de integrare profundă: fumul. Ceaunul este noua legitimație. Un fel de „românizare rapidă” la foc mic, cu ceapă multă și declarații rotunde.
Judecând după câmpul și copacii din pozele domnului Fritz, locul ales pare… pastoral. Să zicem o zonă verde, aerisită, cu suficient spațiu pentru fum și prieteni. Și mai ales cu „toată familia…28 de persoane”. Îl credem pe cuvânt și sănătate la toată lumea! Happy New Year și Lamulțean!
Să fie maidanul cu tufe de la Stanciova?! Nu știu. E un loc frumos. Chiar și la minus 5 grade Celsius, timp de câteva ore, dacă îți poți impune colegii în guvern.
Pentru că, evident, e greu de crezut că s-ar fi riscat stricarea vetrei de foc pe gazonul unei vile urbane de 350 de mii de euro sau în curtea cochetă a altui primar USR Horia Bugarin de Dumbrăvițatătă. Nu de alta, dar ceaunul e democratic doar până la nivelul pozelor; iar iarba bună se păstrează pentru vară.
Să ne înțelegem: nu e nimic rău în a găti la ceaun. Dimpotrivă. Răul apare când ceaunul devine argument identitar, iar gulașul — „bănățeano-românesc” prin decret emoțional. Banatul, cu istoria lui încăpățânată, nu se reduce la o etichetă lipită pe capac. E un amestec care nu suportă simplificări, chiar dacă acestea dau bine la postare. Ca să citez din nou, de data asta de la străbunii daci (prin adopție) ai lui Fritz, Burebista ar fi zis: „Primare, ești varză!”.
E un moment frumos, de sărbătoare. Doar că, odată pus capacul, s-a evaporat ceva esențial: realitatea Banatului. Regiune care, de secole, n-a fost niciodată o propoziție scurtă. A fost un paragraf cu multe virgule. Iar gulașul – dacă tot îl invocăm – e exact mâncarea care refuză uniforma: puțin maghiar la boia, șvăbesc la ceapă, balcanic la ardei, bănățean la ceaun și comunitate. Românesc? Sigur, prin practică. Exclusiv românesc? Doar dacă amesteci cu lingura comunicării instituționale.
Ironia situației e că tocmai într-un oraș care își poartă diversitatea ca brand, primarul a ales varianta „all-inclusive”: un fel de identitate la kilogram, bună pentru poză și ușor de digerat. Nu e derapaj lingvistic; e gastronomie administrativă. O mâncare bună, dar cu eticheta pusă din birou.
Cum se mai topește istoria la foc mic
Originea istorică și documentată a gulașului este maghiară, legată de tradiția păstorilor gulyás din secolul X.
Gulașul este consumat și preparat în Slovacia și alte țări din Europa Centrală și din Balcani, dar ca parte a unei tradiții culinare regionale comune — nu ca origine independentă.
Din observații etno-gastronomice, nu din cărți de bucate moderne, gulașul bănățean are trăsături recurente. Ca structură este mai gros decât gulyás-ul maghiar (care e supă) și mai fluid decât tocănița cehă sau cea slovacă.
Ingrediente tipice în gulașul bănățean sunt ceapă multă (influență șvăbească), boia dulce (influență maghiară), carne de porc, vită sau amestec (specific rural), cartoful apare frecvent (adaptare de subzistență), uneori ardei gras și roșii (influență balcanică).
Funcția este alimentară dar și socială, iar mai nou politico-propagandistică: mâncare de adunare: muncă, sărbătoare, câmp, tăiere de porc, hram, pescuit. Asta îl definește etnogastronomic, nu o „rețetă fixă”.
Afirmația ce vine din partea primarului Dominic Fritz al Timișoara, care descrie gulașul bănățean drept „mâncare bănățeano-românească”, conține două niveluri distincte de problemă: semantică și etnogastronomică, nu lingvistică.
Este o eroare istorică și culturală a primarului care tocmai ce a învățat parțial imnul României și niște cuvinte de origine…dacică – aici am eu dubii. Cert e că omul e în eroare. Banatul nu este un spațiu etnic românesc exclusiv, nici istoric, nici cultural. Gulașul nu este un preparat de origine românească, nici ca invenție, nici ca tradiție primară. „Gulaș bănățean” există, dar ca adaptare multiculturală, nu ca expresie a unei singure etnii.
A spune „mâncare bănățeano-românească” înseamnă fie a reîncadra forțat un preparat de frontieră într-o identitate națională majoritară, fie a confunda Banatul cu România etnică (ceea ce istoric este fals).
Cel mai probabil, primarul nu stăpânește istoria alimentară a regiunii, folosește „românesc” ca etichetă de apartenență administrativă, nu culturală. Plus alte piruete cu care ne-a obișnuit: încearcă să evite orice referință explicită la influența maghiară, tradiția șvăbească sau caracterul multi-etnic al Banatului,
pentru a nu genera controverse inutile.
Este o simplificare populistă, nu un act ideologic elaborat.
Dacă afirmația ar fi venit de la un bucătar sau un influencer, era minoră.
Venind de la un primar, arată lipsă de finețe culturală într-un oraș care își revendică exact contrariul: diversitatea.
Dar să nu ne luăm de la mici detalii…
Comicul aventurii outdoors, a sărbătoritului, e complet: în timp ce politicienii români redescoperă focul ca formă de comunicare, istoria rămâne nefiartă. Geografia mai așteaptă. Dar pozele ies bine. Și, în 2025, asta contează: inflație de festivaluri ale ceaunelor, cu randament mare la like-uri și zero calorii de context.
Ceaunul care a învins timpul și termometrul
Și, ca tabloul să fie complet, apare misterul temporal. Primarul Dominic Fritz postează „azi, la prânz”, iar în videoclip asistăm la un ritual de durată: carnea nu se frăgezește, focul cere răbdare, polonicul face ture, iar — inevitabil — cade seara. Nu orice seară: una cu minus 6 grade Celsius, cu întuneric deplin și aburi care par scoși dintr-un documentar nordic.
Acum, ori avem de-a face cu time travel (prânz–seară în câteva cadre), ori cu un poltergeist administrativ care mută ceasurile în funcție de necesitățile comunicării, ori — varianta cea mai plauzibilă — cu o teleportare nemțească adaptată la maidanul cu ciulini al Banatului, mai exact spre Stanciova, insist obsesiv și confirm afirmativ. Într-un plan-secvență, timpul se comprimă, carnea rezistă, iar realitatea se ajustează discret.
Să fim corecți: ceaunul cere ore. Dar atunci când „azi” înseamnă de la soare la îngheț, poate ar fi util un mic disclaimer: „azi, extins”. Altfel, rămâne senzația că Banatul a devenit, pentru o zi, un portal: intri la prânz și ieși la noapte, cu gulașul gata și cu istoria… încă în așteptare.
În rest, ne place povestea. Are fum, are ger, are suspans. Și, mai ales, are public.
Să fim eleganți, zic. Să râdem, să aplaudăm și să urăm ce e de urat.
Lamulțean, Herr Burgmaistor!
Lamulțean pentru ziua de naștere, pentru cele zece zile de cetățenie și pentru intrarea oficială în rândul politicienilor care știu că, în România, nimic nu se leagă mai bine decât o poveste spusă la ceaun. Cum nu poți să îi judeci nici pe Năstase, don Țiri, nea Marcel de la Buzău, tov. ge’al Florian sau pe Omar Hayssam că o luau cu ei la vânătoare pe LuCuKa. Simplu context. Mici amănunte. Doar pozele rămân. Și amintirile. Și discuțiile de alcov. Și nemuritorul binom.
Istoria mai poate aștepta un sezon.
Iar Timișoara ce mai contează? E doar un rând de cuvinte în CV-ul bogat al președintelui USR.
Planează totuși un mister: lemnele de foc le-a tăiat Ruben sau Negrișanu? Sau au venit gata pregătite de la Horticultura?
– acest material este un pamflet. sau un fonfleu. sau amândouă. sau niciuna. fiecare îl ia cum vrea. a se servi cu lingura, cu înghițituri mici, la căbănuță, alături de colegx și prietenx –
