“Expresia din limba latină se referă la limitarea admiterii la studii universitare pentru studenţii evrei. Ideea a apărut prima dată în cadrul primului congres al studenţilor organizat la 4-6 septembrie 1920 la Cluj, în cadrul căruia Corneliu Codreanu, aflat în fruntea unui grup de studenţi naţionalişti, a impus congresului hotărârea de eliminare a evreilor din organizaţiile studenţeşti”.
Doi ani mai târziu, la 10 decembrie 1922, Codreanu a organizat, la Facultatea de Medicină din Bucureşti, un congres al studenţilor simpatizanţi, în urma căruia a fost emisă o moţiune care cerea limitarea admiterii studenţilor evrei la studii, criticând de asemenea „acţiunea politică a democraţiei francmasonice”. După congres, ei au pornit spre cartierul Văcăreşti, unde locuiau mulți evrei. Studenții au fost împrăștiați de jandarmi.
Pentru cei ce vor să înțeleagă în ce a constat extremismul legionar, respectiv evoluția ideilor și gândirii politice din România secolului XX, voi da un exemplu din propria mea familie de numerus clausus (https://ro.wikipedia.org/wiki/Numerus_clausus) prin care criteriile etnoculturaliste (rasiste) au stat la baza admiterii studenților în învățământul universitar începând cu amintitul congres de la Cluj. Exemplul vine de la Politehnica din Timișoara, instituție fondată în anul 1920 și a cărei modalitate de selecție a studenților în primele decenii de existență a fost identitatea și nu pregătirea-cunoștințele-competența.
Andrei Neumann, tatăl meu, după ce absolvise Liceul Israelit din Timișoara a studiat câțiva ani la secția germană a Universității din Praga. Nu numai pentru că așa a vrut bunicul, Armin, ci și pentru faptul că la Timișoara a fost mai greu să fie înscris la Politehnica locală. Fiind vorba de o nouă instituție universitară a regiunii și a României înființată în anul 1920, se dorea a fi dezvoltată în relație cu identitatea românilor, minoritățile fiind considerate străine fie din punct de vedere cultural-lingvistic, fie religios, fie din ambele perspective.
În deceniile interbelice, evreii fuseseră arareori acceptați să studieze în amintita instituție de învățământ superior. Situația era relativ similară în cazul celor ce proveneau din alte grupuri minoritare, chiar dacă la vremea aceea o parte dintre bănățeni nu făceau distincția dintre un majoritar și un minoritar.
În anii 1920–1930, la Politehnica din Timișoara funcționa un “numerus clausus” nedeclarat (național-comuniștii l-au reluat în anii 1971-1989, fără să-l legifereze). În deceniul interbelic amintit, Politehnica timișoreană a admis un singur student evreu, ceea ce rezultă din raportul rectorului instituției de învățământ superior de la acea dată (Victor Vâlcovici, Școala Politecnică din Timișoara. Zece ani de existență (octombrie 1920–octombrie 1930), Tipografia Românească, Timișoara, 1930, p.7-12, cf. p.97-99).
Cei mai mulți studenți ai Politehnicii din Timișoara fuseseră originari din Basarabia și din Vechiul Regat al României. Apoi, cei din Transilvania, iar pe ultimul loc, studenții originari din Banat. Cât despre minoritari, ei erau cei mai puțini la toate disciplinele, evreii fiind pe ultimul loc. Bucureștiul considerase Banatul ca fiind o regiune de graniță, nesigură, disputată și divizată după primul război între cele trei noi state naționale, România, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor și Ungaria. Politicile instituției de învățământ superior timișorene dirijate din capitală au avut ca obiectiv omogenizarea populației, ceea ce explică înscrierea studenților pe baza originilor etnoculturale, religioase și regionale, urmările fiind vizibile în orientarea naționalistă a acestei instituții în intervalul 1920–1945.
Cu toate că antisemitismul nu fusese vizibil în Timișoara la începutul secolului al XX-lea (a fost momentul în care mulți industriași evrei preferaseră Timișoara tolerantă în locul Vienei și Budapestei), autoritățile statale românești și responsabilii vieții publice locale de după primul război mondial au reorientat viața culturală a orașului de pe Bega, producând în scurt timp o primă și serioasă discontinuitate în raport cu tradițiile plurale central-europene (cf. Victor Neumann, „Evreii Banatului. O mărturie a multi- și interculturalității Europei Est-Centrale”, ediția a II-a revăzută, Editura Brumar, Timișoara, 2016, p.139).
Cu toate că evreii Timișoarei își câștigaseră un binemeritat și recunoscut loc și rol în viața social-economică și culturală locală – reprezentau 10-15 la sută din populația orașului în deceniile interbelice, atunci când urbea număra 91.000 de locuitori –, doar un singur student evreu a fost admis la Politehnica din Timișoara în anii 1920–1930. Cât despre publicația științifică a nou-înființatei instituții, aceasta era în limba franceză, cu toate că în anul 1930 cea mai mare parte a timișorenilor avea ca limbă maternă germana sau maghiara. Cu alte cuvinte, Politehnica timișoreană devenise principala verigă instituțională locală a românizării pe criterii etnolingvistice, obiectivul ei în anii interbelici fiind reducerea numărului minorităților și dizolvarea trăsăturilor cosmopolite care conferiseră orașului o identitate europeană.
Politica schimbase multe destine. Deși Timișoara îi fusese familiară și cu toate că vorbea fluent limbile regiunii, Politehnica nu-i oferise tatălui meu, Andrei Neumann, dreptul de a frecventa cursurile pe motiv de origine evreiască. Iată de ce, după absolvirea Liceului Israelit din Timișoara – la fel ca mulți alți evrei din Banat -, Andrei a frecventat cursurile Facultății de Chimie a Universității din Praga (Vezi Victor Neumann, „Străinul din interior. <Dosarul> versus biografia personală”, Prefață de Armin Heinen, ediția I, Datagroup, Timișoara, 2024, pp. 62-64/ https://www.edituradatagroup.ro/…/strainul-din-interior/
