Cand imi aduc aminte de Bacaul copilariei mele, simt mirosul de zina noptii, florile care impodobeau an de an intrarea in scara blocului 10, de pe Aleea Parcului. Florile alea, in forma de trompeta miniaturala, pe care le-ai smuls pentru a simti in gura nectarul dulce din capat.
Iar odata cu dulcele nectar al copilariei deceniului sapte, in minte imi apare imaginea creamschnitt-ului de la Patiseria de pe strada Razboieni, acolo unde, prin 73/74 am baut primul Pepsi.
Teatrul de Vara, imaginea caruia insoteste aceste nostalgice note, a functionat mult timp si in calitate de cinematograf de seara. Am platit biletul ca sa vad varianta anilor 70 a ecranizarii lui Dumas, Cei trei muschetari. Cel mai probabil eram cu Sabovski, eliberat din stagiul militar si care, o perioada, a stat la noi, pe Aleea Parcului.
Sabovski, un pseudonim de tinerete al unei persoane foarte apropiate, marturisesc ca nu i-am spus cat de mult tin la el, o fac acum – stiu ca va citi aceste randuri – a avut, multa vreme a copilariei mele, imaginea unui urias atot puternic.
E drept, prin anii 70, fratele mamei avea aproape doi metri. El a fost cel care m-a urcat in parul cel mare din gradina bunicului – par de cel putin o suta de ani, mostenire a neamului de padureni din care se trage familia mamei.
Flori, multe flori, asta avea Bacaul anilor 70 in Parcul Libertatii – incepind de la bustul lui Patrascanu, la intrarea din str. Marasesti, linga spital, pina in fata Teatrului de Vara, asa cum se vede in fotografie.
Nu mai sunt atat de multe flori. Bacaul zilelor 2025 seamana mai degraba cu orasul de plumb al lui Bacovia.
Ori poate eu, din cauza dioptriilor, nu mai vad frumesetea noua a orasului.
Ori poate orasul de odinioara s-a schimbat in bine, iar eu, din departare, n-am simtit asta.
Flori, multe flori, pentru toti cei care in anii 70 s-au uitat la filme in Teatrul de Vara.
Lui Sabovski, cel pe care il stiu eu, inalt de doi metri alergand cu parul in vant prin Parcul Libertatii, gand bun. Sa traiesti bine, unchiule!
