Portalul de specialitate JURIDICE.ro publică la rubrica Essentials, o analiză extrem de pertinentă și dintr-un unghi de abordare inedit, a problemei de maximă actualitate privind funcționalitatea Constituției României și rolul Curții Constituționale, într-un moment „fierbinte”, după ce CCR a decis soarta alegerilor prezidențiale din România.
Autorul textului este domnul Valentin Constantin, profesor universitar doctor la Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timişoara și unul dintre specialiștii români în Drept internaţional public, Drept comunitar internațional, Proceduri europene și Drept european al drepturilor omului, printre altele.
Redăm integral analiza domnului Constantin, publicată în original pe portalul JURIDICE.ro.
Constituția non-suveranistă și contextul ei suveranist
autor: Prof. Valentin Constantin
Mi-au fost semnalate recent două texte ale unor profesori de drept constituțional român, unul predă la Boston, celălalt la Universitatea București. Am fost rugat să le comentez, măcar cu titlu privat. Mi-am amintit însă, fără o mare plăcere că un profesor american important povestea într-o discuție că a început să simtă datoria de a privi și în partea întunecată a dreptului și să spună ce vede acolo. Nu este simplu, pentru că partea întunecată nu suferă de claritate, iar ceea ce se vede acolo s-ar putea să fie pentru ceilalți un rezultat care nemulțumește.
Primul text este un fel de ”critică de întîmpinare” a Deciziei Curții Constituționale din 6 decembrie 2024, și a fost publicat pe acest site, iar celălalt este un interviu acordat ziarului ”Adevărul”. Ele aparțin domnilor Vlad Perju și Bogdan Iancu. Am mai văzut cîteva texte despre subiect, erau mai mult mostre de atitudine juridică decît de analiză juridică.
Prima mea remarcă după ce am văzut cele două texte a fost aceea că presa noastră, care în materie de analiză politică internă preferă marfă din depozitele de deferență și de platitudini, iar pentru analiza evenimentelor externe s-a predat fără condiții, a găsit, în fine, doi constituționaliști care posedă o reputație în zona academică. A doua remarcă a fost aceea că, dacă politica noastră internă are un aer mult prea baroc, iar societatea internațională rămîne o respectabilă necunoscută, în schimb, Constituția statului este un domeniu al tuturor cetățenilor lui cultivați, indiferent de profesie. În definitiv, nu poți jura pe un text esoteric, înțeles de un grup de inițiați. Așadar, nu mi-am închipuit niciodată că o chestiune politico-juridică fundamentală ar trebui să fie domeniul exclusiv al profesorilor de drept constituțional sau al foștilor judecători de la Curtea Constituțională, grupul indiferent la orice obligație de rezervă.
Constituția reprezintă, în sens juridic, un text clar. Ficțiunea textului clar este o ficțiune juridică la fel de serioasă ca ficțiunea de cunoaștere a legii penale. Caracterul ceva mai abstract al termenilor constituționali nu creează obstacole intelectuale, deoarece a fost atenuat prin explicare în exces. Constituțiile continentale de civil law sînt toate texte aculturate sau, cum spun amatorii de expresii bombastice, sînt ”idei transplantate”, preluate de regulă tale quale. Aculturația face pentru claritatea și precizia textelor constituționale mai mult decît ar putea face atitudinea judecătorilor în retragere sau cea a profesorilor specializați. Dreptul constituțional a devenit, cel puțin pe continentul european, o zonă în care abia mai palpită cîteva extravaganțe politice ale tribunalelor care abuzează de metoda de interpretare teleologică. De aceea, aici arbitrariul se ascunde mai greu în spatele puterii discreționare a judecătorilor constituționali.
Constituția României, deși nu are o aplicabilitate directă în sistemul nostru juridic, produce totuși, prin tehnica judicial review și prin cîteva competențe de control direct încredințate Curții sale, efecte juridice puternice, așa cum s-a întîmplat cu Hotărîrea din 6 decembrie.
Totuși, simt nevoia unei rectificări care va putea trece drept retractare. În acest caz, am așteptat cu interes intervenția specialiștilor. Constituția României mai are nevoie încă de exegeză din cel puțin două motive. În primul rînd, pentru că întreține o relație specială cu dreptul internațional, în al doilea rînd pentru că actorii politici și juridici principali se comportă cu ea așa cum te comporți cu un act tînăr care trebuie condus la maturitate și care pe parcurs, la nevoie, mai poate fi remodelat. Curtea Constituțională a exercitat cu plăcere rolul de tutore al Constituției, paralel cu cel de garant. Și atunci poate că publicul ar avea nevoie de răspunsuri la întrebări mai dificile. De exemplu, cui i se adresează motivarea Curții? Este analitică sau retorică? Este potrivit tonul motivării? Au scris-o judecătorii sau asistenții judiciari? Există fraze în care este plauzibil ca judecătorii să nu creadă?[1]
Am reținut din interviul profesorului Bogdan Iancu, că ”dreptul constituțional funcționează în cheie normativă de analiză și justificare”. Am căzut cu ușurință de acord cu d-sa și am așteptat conceptualizarea principalilor termeni ai discuției. Cu asta se ocupă profesorii de drept și trebuie să se ocupe, mai ales la noi, unde în toată literatura juridică nu există nici-un dicționar serios de drept. Mai mult, nici nu ne-am pus problema să traducem unul. Știam că lumea s-ar putea să considere termenii ”sesizare din oficiu”, ”validare”, ”supremație”, ”competență” sau ”proces echitabil” termeni exagerat de evazivi. Deoarece în discursul ambilor profesori termenul ”supremație” ocupă un loc aparte, m-am oprit la el și l-am transformat în fir roșu al descrierii mele. Supremația este implicită la profesorul Perju și explicită la profesorul Iancu. Pare să fie cheia de boltă a justificării liceității Hotărîrii din 6 decembrie.
Ca să înțelegem mai bine sensul termenului ”supremație”, dl. Bogdan Iancu folosește un citat simpatic din Robert H. Jackson, judecătorul de la Curtea Supremă a Statelor Unite, cel care a fost și procuror în Procesul de la Nürnberg: ”Curtea nu este supremă pentru că este infailibilă, ci este infailibilă pentru că este supremă”. Dl. Bogdan Iancu traduce oarecum circular citatul despre Curtea Supremă, poate ar fi fost mai bine să spună: ”este infailibilă pentru că este ultima instanță” Cu autoironie ne comunică Jackson, Curtea este doar accidental infailibilă, atunci cînd în componența ei intră judecători de mare calibru, ceea ce nu se poate întîmpla întotdeauna. Altfel spus, dacă valoarea obligatorie a hotărîrilor Curții Supreme este constantă, nu același lucru se poate spune despre valoarea lor epistemică (ca acte de cunoaștere juridică).
Numai că nu putem compara Curtea Supremă a Statelor Unite cu Curtea Constituțională a României. Nu mă gîndesc la forța epistemică a motivărilor Curții noastre. Infailibilă sau mai puțin infailibilă, Curtea Supremă a Statelor Unite rămîne literalmente supremă. În schimb, așa cum voi arăta în continuare, Curtea Constituțională a României este destul de departe de supremație.
Pe înțelesul tuturor, trebuie să spun că, în cea mai importantă materie cu care se ocupă, protecția drepturilor fundamentale ale românilor, Constituția României este în mod explicit non-suveranistă. Pentru că, așa cum spunea fostul judecător de la Curtea Supremă a Marii Britanii, Jonathan Sumption, astăzi în România, la fel ca și în Marea Britanie, izvorul juridic principal al drepturilor omului este un tratat internațional, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. (în continuare, Convenția europeană)[2] Acest fapt, ar trebui să zdruncine din temelie teza supremației Constituției și corolarul ei, teza supremației Curții Constituționale.
Celebrul articol 20 (1) din Constituție subordonează interpretarea și aplicarea drepturilor fundamentale de acordul lor cu dreptul internațional al drepturilor omului. Există aici două consecințe juridice. Pe de o parte, standardul drepturilor fundamentale, concept de drept intern, se transformă în standard de protecție al drepturilor omului, concept de drept internațional. Altfel spus, standardul național de protecție al drepturilor românilor este standardul internațional.
Ca să fim onești, profesorul Bogdan Iancu amintește de un posibil control al Curții Europene a Drepturilor Omului (în continuare, Curtea europeană sau Curtea de la Strasbourg) asupra Hotărîrii din 6 decembrie, avînd în minte recentul caz Kövesi c. România, însă plasează eficacitatea controlului Curții de la Strasbourg în zona de soft law. Pentru d-sa o condamnare a statului român pentru ilicitul internațional al Curții sale constituționale ar produce maximum un ”deficit de imagine”. Am cu totul alte opinii legate de eficacitatea adoptării standardului international, dar și despre costurile reputaționale ale statului.
Așadar, Constituția României își limitează supremația și odată cu ea, bineînțeles, suveranitatea, apoi, inerent, limitează rolul de garant suprem al Curții Constituționale, devenită garant al standardului international, în același timp subordonată unui organ internațional care are monopolul stabilirii standardului european. Altfel spus, Curtea de la Strasbourg, deținătoarea monopolului interpretării Convenției europene dezvoltă prin jurisprudența sa, cîmpul de aplicare al drepturilor omului, iar Curtea Constituțională a României trebuie să pună în aplicare, vom vedea, creațiile jurisprudențiale de la Strasbourg și să alinieze regimul juridic al drepturilor fundamentale din Constituție la regimul juridic european.
Faptul că astăzi pentru România standardul international se confundă cu standardul Curții europene este rezultatul unui proces de dezvoltare juridică. Punctul de plecare al non-suveranismului nostru îl constituie desigur inserarea în Constituția din 1991 a textului de la articolul 20 (1) care dispune că normele constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate (s.m.) în conformitate cu actele internaționale enumerate acolo. Alineatul următor asigură primatul normelor internaționale asupra dreptului nostru intern, inclusiv asupra dreptului constituțional.[3] Aculturînd acest text din Constituția Spaniei, Constituția României arată în mod clar că nu are încredere în capacitatea clasei sale politice prezente sau viitoare. Că nu poate încredința drepturile românilor în mîinile celor care reprezintă suveranitatea. Rezerva față de așa numitul ”suveranism” este fără niciun echivoc. Avem o Constituție ferm non-suveranistă.
Ulterior, la 18 mai 1994, România a recunoscut dreptul de recurs individual și a acceptat jurisprudența obligatorie a Curții de la Strasbourg. Este momentul juridic în care relația Constituției României cu dreptul internațional al drepturilor omului prinde un conținut mai precis decît conținutul inițial din 1991. Convenția europeană posedă, cu mici excepții, în raport cu actele internaționale enumerate în articolul 20 (1) calitatea de lex specialis, în primul rind prin opera jurisprudenței Curții sale. Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene recunoaște în Preambulul său rolul pe care trebuie să îl recunoască și Constituția României.
Chiar dacă nu este echivalentul precedentului din common law, o hotărîre de la Strasbourg este obligatorie în cazul particular prin dispozitivul său, dar devine obligatorie și cu titlu general, atunci cînd prin considerentele sale se stabilesc principii generale. Aceste principii generale dezvoltă de regulă cîmpul de aplicare a drepturilor garantate de Convenție și reprezintă acquis-ul drepturilor omului. Obligația Curții Constituționale de a respecta jurisprudența Curții de la Strasbourg este o obligație constituțională necondiționată, susținută și de articolul 11 (1) din Constituție, cel care se referă la obligațiile impuse de tratate.
În alți termeni, jurisprudența de la Strasbourg, care stabilește principii generale de interpretare și aplicare a Convenției, este parte din supremația Constituției noastre. Aceasta este o diferență importantă între Romania și Franța sau Germania, state în care respectarea Convenției este o simplă obligație internațională și nu una constituțională.
Curtea Constituțională a României avea obligația juridică să încorporeze principiile din cazul Kövesi în jurisprudența sa ulterioară. Vom observa că nu este prea atașată de obligațiile sale constituționale care au ca izvor dreptul internațional. În mintea unor judecători ai săi, monopolul interpretării Constituției se extinde și asupra interpretării drepturilor fundamentale, altfel nu se explică de ce este respinsă discreționar o obligație pe care ar trebui să o garanteze.
Spre deosebire de dl. Iancu, dl. Perju nu discută problema standardului internațional. D-sa sugerează că unanimitatea judecătorilor în cazul din 6 decembrie evocă o anumită legitimitate internă a Hotărîrii, care o face superioară, prin consens, unei simple hotărîri majoritare. Auto-sesizarea Curții apare ca ”unica modalitate pe care o avea la dispoziție în acest moment”, iar eventuala bază juridică ar putea fi ”rolul CCR de garant al supremației Constituției” sau, mai pe înțelesul tuturor, pentru că s-a contaminat de supremația Constituției, Curtea s-a ales cu o marjă de apreciere arbitrară.
Dl. Perju dedică comentariul său unei analize a chestiunilor de fapt, pe scurt, se ocupă de ”vicierea procesului electoral de către candidatul Georgescu”. În ce mă privește nu voi putea ajunge la chestiunile de fapt pentru că meseria îmi pretinde să întîrzi, atunci cînd este cazul, la chestiunile juridice liminare, iar o chestiune liminară care cu greu se poate descurca fără specialiști, o reprezintă sesizarea din oficiu a Curții Constituționale.
Avem nevoie de explicații, pentru că atunci cînd apare fenomenul românesc al sesizării constituționale ex officio sau proprio motu, cum se mai spune, juristul este aproximativ în situația unui entomolog care vede o insectă neomologată. Nici Curtea Supremă a Statelor Unite, pe teritoriul cărora practică profesorul Perju dreptul constituțional, nici Curtea de la Karlsruhe pe care o cunoaște foarte bine profesorul Iancu, nici măcar Conseil Constitutionnel nu lucrează din oficiu.
Lucrurile se complică mai ales atunci cînd competența proprio motu nu este reglementată nici în Constituție, nici într-un act internațional obligatoriu pentru România. Așteptam să ni se explice, eventual, urmând linia stării de necesitate, că această competență din oficiu este implicată într-o altă competență atribuită Curții noastre în mod expres și că, dacă Curtea nu ar exercita competența din oficiu, competența atribuită ar eșua. Altfel spus, ca să citez un titlu dintr-o altă literatură, din literatura de relații internaționale, no virtue like necessity. Însă cei doi profesori nu au dezvoltat acest argument.
Dl. Iancu pare să aprecieze argumentul necesității. În mod sugestiv ne amintește că un pacient cules de pe stradă, trebuia operat fără consimțămînt și fără forme și astfel i-a fost salvată viața. Ne asigură totuși că în drept ”scopul nu are cum să scuze mijloacele”. Ceea ce pare să îl contrazică pe dl. Perju.
Ce este de fapt sesizarea din oficiu? În actul de investigare al unei chestiuni juridice, sesizarea din oficiu este marca stilului inchizitorial. Îi urmează dirijarea procesului, căutarea și descoperirea faptelor, adunarea mijloacelor de probă, totul din inițiativa judecătorului. Francezii aveau un vechi adagiu, nu lipsit cu totul de umor: ”Fiecare judecător este procuror general”. Ca formă, procesul inchizitorial este scris, secret și non-contradictoriu.
Însă, după Al Doilea Război Mondial, exasperate de ororile pe care au reușit să le producă, statele de pe continent s-au orientat spre stilul opus de stabilire a adevărului judiciar: procesul adversarial, numit de unii, fără sens, ”acuzatorial”. Formal, este un proces oral, public, contradictoriu. Există consens în acest moment în Consiliul Europei că stabilirea culpei unei persoane în absența garanțiilor procesului adversarial, sau măcar al nucleului lor dur din articolul 6 (1) din Convenție este în contradicție cu preeminența dreptului.
Chiar dacă s-a sesizat din oficiu, cred că Curtea Constituțională trebuia să mai facă, tot din oficiu, un pas, important. În absența acestui pas conduita Curții Constituționale nu poate fi justificată ca o conduită praeter legem (adoptată în tăcerea legii) și rămîne o veritabilă practică contra legem.
Dacă a decis să transforme procedura de validare într-o procedură sui-generis, cu stabilirea prealabilă a unor comportamente care să califice o fraudă, atunci Curtea trebuia să încorporeze în procedură propriile sale obligații, pe care le-a încorporat în Constituție Curtea de la Strasbourg, în principal respectarea articolul 6 (1) din Convenție. De ce? Pentru că aici, Curtea Constituțională nu posedă marja de apreciere pe care o oferă, în principiu, Protocolul 15, despre care voi vorbi în continuare. Prin această omisiune importantă, Curtea Constituțională s-a plasat pe terenul unui comportament ilicit.
După cuprinsul intervențiilor lor, cred că cei doi profesori nu împărtășesc părerea mea despre stabilirea judiciară a faptelor. Eu cred că atunci cînd trebuie aflat adevărul într-o chestiune de fapt, profesorii, teoretic, sînt plasați într-o poziție mult mai ingrată decît judecătorii. Am spus, teoretic, pentru că mă refer la judecătorii care respectă forma procesului echitabil. Adevărul științific în materie de fapte, la care pot ajunge eventual profesorii, este un produs calitativ inferior adevărului judiciar, datorită, în principal, metodologiei de lucru inferioare la care au acces profesorii. Stabilirea judiciară a adevărului include, inter alia, chestiuni metodologice valoroase legate de protejarea egalității armelor, a dezbaterii contradictorii și a administrării oneste a probelor. Nu afirm totuși că adevărul judiciar obținut de judecător reflectă cu absolută certitudine realitatea obiectivă. Însă, un profesor de drept care judecă o situație de fapt în regimul unilateral pe care l-a ilustrat Curtea Constituțională a României devine un inchizitor ad-hoc, nimic mai mult. Iar versiunea sa despre fapte poate fi, doar întâmplător, cea mai probabilă. În această speță, oricine trece la descifrarea motivării Curții riscă să își pună în joc reputația. Personal, nu aș îndrăzni așa ceva.
Există un aspect pe care literatura juridică din România îl ignoră cu siguranță: raportul dintre chestiunile de fapt și chestiunile de drept. Voi încerca să compar, măcar superficial, sarcina stabilirii judiciare a faptelor cu sarcina interpretării dreptului în vederea aplicării sale. Teza mea, care ar merita poate o investigare mai atentă, este aceea că stabilirea faptelor reprezintă pentru judecător o misiune cu mult mai complicată decît interpretarea dreptului. După apariția Convenției de la Viena din 1969 privind tratatele, cam toată lumea bună juridică de pe continentul european utilizează regula generală de interpretare pe care a construit-o Comisia de Drept Internațional, atît pentru uzul judiciar internațional cît și pentru uzul intern.[4] Paradoxal, deși în sistemul de drept intern al Marii Britanii nu există norme juridice pentru interpretarea dreptului, juriștii britanici a căror expertiză a ghidat lucrările Comisiei, au considerat că existența normelor juridice de interpretare este esențială în sistemul internațional. Centralizarea sistemului internațional este blocată de absența unei jurisdicții obligatorii. Or, statele ar putea fi determinate să accepte mai ușor o astfel de jurisdicție dacă li se oferă prin norme juridice clare de interpretare o mai mare predictibilitate a modului de aplicare a dreptului.
Interpretarea dreptului a devenit astăzi în Europa o chestiune de rutină, mai puțin în situația în care un tribunal își susține activismul judiciar, așa cum arătam mai sus, abuzînd metoda de interpretare teleologică.
Dacă interpretarea nu mai ridică probleme redutabile, în schimb, stabilirea situației de fapt într-un proces este un demers cu mult mai complicat. Judecătorul trebuie să fie un expert al relațiilor de cauzalitate, care nu sînt dintre cele mai simple. Cîte dintre cunoștințele dvs. din lumea juridică au auzit măcar de cartea lui Hart și Honoré, Causation in the law? Judecătorul trebuie să explice prezumțiile judiciare, adică raționamentele prin care a ajuns, în materia faptelor cazului, la o concluzie probabilă. Să explice cum a recunoscut ”ca fiind demonstrat un fapt care, conform regulilor dictate de experiență, a existat. Și a existat doar pentru că, conform unor probe concludente, a existat un alt fapt”. L-am citat din memorie pe cel care a fost, probabil, cel mai mare specialist european în materia procesului judiciar, Jerzy Wroblewski. În ce privește probele, cred că un jurist care a avut curiozitatea să răsfoiască un manual american pe cotorul căruia scrie Evidence înțelege cît de complicată este administrarea probelor, indiferent de standardul de probă adoptat.
Cum se integrează dreptul internațional al drepturilor omului în ordinea internă ca efect al articolului 20 (1) din Constituție?
Toată lumea știe, Convenția Europeană este un tratat de aplicabilitate directă. Care este însă baza juridică a aplicabilității directe? Convenția nu are nici-o indicație expresă privind această chestiune, însă, ca și în cazul dreptului comunitar, Curtea a intervenit devreme, în anul 1978[5]. Chiar dacă nu a dezvoltat o doctrină a aplicării directe, Curtea a indicat că trebuie să existe un tip de încorporare a Convenției în ordinea juridică a statelor-părți deoarece aplicarea directă este principala condiție a eficacității tratatului. Încorporarea în dreptul intern se punea face fie prin norme constituționale (cazul României), fie prin transpunere legislativă.
Ce fel de aplicabilitate directă a fost avută în vedere? Convenția se aplică în sistemele de drept intern cu titlu de drept superior dreptului constituțional și legislativ contrar. Cînd a fost afirmată explicit competența Curții europene de a controla hotărîrile Curților Constituționale? Această competență a fost afirmată tîrziu, deoarece Curtea de la Strasbourg nu acționează din oficiu. În 1993, Curtea a condamnat Spania în cazul Ruiz-Mateos. Curtea constituțională a Spaniei încălcase obligațiile care îi reveneau în baza articolul 6 (1) din Convenție. Curtea a stabilit apoi prin jurisprudență constantă capacitatea sa de a controla actele curților constituționale[6] și, la fel de clar și de precis, a stabilit că nu există o imunitate constituțională a statelor pentru normele lor interne sau pentru organizarea instituțională și politică atunci cînd trebuie respectate drepturile garantate de Convenție. [7]
Trebuie subliniat că de regulă nu se aplică Convenția reformînd deciziile interne contrare, iar Curtea nu anulează nici legislația contrară, nici deciziile juridice contrare, ci declară ilicitul lor internațional și intern, în calitate de norme sau decizii care violează Convenția. În situația în care efectele legislației contrare Convenției sau a deciziilor judiciare cu violarea acesteia s-au consumat, consecința rămîne condamnarea statului pentru ilicitul organelor sale și acordarea unor despăgubiri. În situația fericită pentru petent în care, de exemplu, decizia judiciară contrară urmează să își producă efectele, sau continuă să își producă efectele, caracterul său executoriu este blocat. Este incident principiul ex injuria jus non oritur.
În România controlul respectării drepturilor omului la standardul internațional este un control dual. Există două culoare juridice distincte de control judiciar, prin Curtea Constituțională și prin judecătorii de drept comun. Cele două culoare nu se suprapun și nici nu au o natură identică. Ca să înțelegem mai bine rațiunile existenței lor separate, ar trebui sa ne reamintim o distincție care nu este gratuită (așa cum sînt mai multe distincții din teoriile noastre juridice). Este vorba despre distincția dintre drepturi fundamentale și drepturi ale omului.
Primele sînt cele prevăzute în Constituție și aparțin dreptului intern. Secundele, drepturile omului, sînt prevăzute în tratate internaționale și în cazul particular al Convenției europene sînt prevăzute în jurisprudența Curții de la Strasbourg. Drepturile omului au apărut imediat după Al Doilea Război Mondial ca parte din sistemul de securitate colectivă. În această calitate apar în Preambulul Cartei ONU și în Primul articol, intitulat ”Scopuri și Principii”.
Drepturile fundamentale din Constituția României și drepturile omului din Convenția europeană și din jurisprudența ei, sau din Carta Uniunii Europene și din jurisprudența ei, nu cuprind liste identice. Iar în situația în care formularea din actele internaționale este totuși identică sau asemănătoare, este posibil ca prin acțiunea jurisprudenței drepturile garantate să nu mai posede exact același conținut. Mai mult, articolul 53 din Constituție permite restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fără să opereze o distincție între drepturile fundamentale. În schimb, Convenția europeană distinge drepturile omului care nu pot face obiectul unor restrîngeri, cum este dreptul la un proces echitabil de la articolul 6 (1).
Veți spune că acest fapt nu are o semnificație deosebită pentru că atît judecătorii noștri constituționali (prin efectul articolul 20 (1), cît și judecătorii de drept comun, prin efectul obligațiilor care le revin în calitate de principali garanți ai Convenției, în formularea Protocolului 15 la Convenție, aplică standardul internațional. Totuși, judecătorii constituționali aplică drepturile fundamentale ca drept intern, de exemplu, stabilesc eventual standardul intern superior de la articolul 20 (2) conform dreptului intern. În schimb, judecătorii de drept comun aplică întotdeauna Convenția ca drept internațional. În acest sens, ei trebuie să îi asigure o interpretare juridică conformă articolelor 31 și 32 din Convenția de la Viena din 1969.
Însă nu acesta este lucrul important. Lucrul important este intrarea în vigoare a Protocolului 15 la 21 aprilie 2021. El fusese ratificat de România la 5 decembrie 2014, așadar a existat timp suficient pentru pregătirea aplicării lui. În momentul în care prin Protocol s-a stabilit că judecătorul intern funcționează ca judecător principal al respectării Convenției europene, iar judecătorul european a devenit judecător subsidiar, apare foarte clar că prin efectul Protocolului 15 judecătorilor interni ai statelor-părți li s-au transmis puterile Curții europene, tribunalul subsidiar.
Prin urmare, judecătorul intern, căruia îi revine misiunea de garant al aplicării integrale și efective a Convenției îi revine și misiunea de a controla, bineînțeles la cerere și nu din oficiu, hotărârile Curții Constituționale despre care se afirmă că au fost pronunțate cu violarea unui drept al omului garantat de Convenție.
Veți observa probabil că prin dispozițiile Protocolului 15, judecătorul nostru de drept comun, care la noi este privit, mai mult sau mai puțin, ca un furnizor de servicii juridice, este obligat să își asume în mod efectiv rolul de parte a puterii în stat. Acest rol este evident distinct de rolul de parte a simplei autorități judecătorești care apare în Constituția din 1991, calchiată după modelul francez. Veți mai observa că evoluția dreptului nostru constituțional de la un standard intern la standardul internațional îl integrează pe acesta din urmă în conceptul de supremație a Constituției.
Se poate spune, fără teama de a greși sau de a exagera, că în acest moment al constituționalismului nostru, judecătorul de drept comun este un garant important al Convenției pentru că el acționează deosebit de judecătorul francez sau german. Aceștia din urmă garantează respectarea Convenției în virtutea unei obligații internaționale, pe cînd judecătorul român o face în baza unei duble obligații constituționale, prin articolul 21 (1) din Constituție, și internaționale, prin Protocolul 19 la Convenția europeană.
Nu doresc să dezvolt acest text într-o consultanță juridică din oficiu. Doresc doar să mai precizez cîteva lucruri. Nu pot fi invocate dispozițiile Codului de procedură civilă ca obstacole pentru exercitarea funcției de judecător principal al Convenției. Conceptul de aplicare directă a tratatului înlătură toate obstacolele și oferă soluții simple de acoperire a lacunelor.
Singurul obstacol real este lipsa determinării politice. În relațiile internaționale, așa cum se știe, ramura executivă deține monopolul. Nu există așadar o relație directă între Curtea europeană și sistemul nostru judiciar. Consecința separației puterilor în stat a fost pusă în evidență, după știința mea, pentru prima oară de judecătorii italieni. Italia a fost condamnată cu o frecvență neobișnuită la Curtea de la Strasbourg pentru durata excesivă a proceselor sale. Eforturile statului de a influența comportamentul judecătorilor săi a eșuat lamentabil. Statul s-a lovit de barajul corporatist al organizării judecătorești italiene care le asigura imunitatea față de executiv.
La noi situația este asemănătoare. Judecătorii români sînt satisfăcuți de statutul lor de prestatori de servicii și resping ideea de a exercita o putere politică în stat. Cum să blochezi o lege? Cum să declari ilicită o hotărîre a Curții Constituționale? Inerția transformă aceste întrebări în enormități.
Pînă la urmă dacă Convenția europeană pare lipsită de eficacitate atunci cînd o curte constituțională violează drepturile omului, cum am văzut că o consideră profesorul Bogdan Iancu, dar și profesorul Tudorel Toader (din declarațiile pe care le-am citit), acest fapt nu se datorează carențelor Convenției, se datorează slabei internalizări la noi a dreptului în general și a supremației Constituției, a adevăratei supremații a Constituției non-suveraniste.
Sper că ați observat, Constituția noastră non-suveranistă are o existență grea, pentru că nu are nevoie doar de judecători independenți și imparțiali, are nevoie de judecători determinați să protejeze preeminența dreptului și să demonstreze atașamentul lor efectiv la rule of law și care să nu se îndoiască de cunoștințele lor juridice.
[1] Conform lui Richard Posner, este genul de întrebări pe care și le pun de obicei profesorii, V. Divergent Paths, The Academy and the Judiciary, Harvard University Press, 2016, p. 305
[2] V. Human Rights and Wrongs, Conferință la BBC în Trials of the State, Profile Books, LTD, London, 2020, p. 51
[3] Ipoteza protecției naționale superioare cele internaționale, adăugată la revizuirea Constituției din 2003, este, pînă în prezent, literă moartă.
[4] De exemplu, Curtea europeană, instanțele de la Luxemburg, curțiile constituționale, în frunte cu cea a Germaniei și numeroase instanțe naționale de drept comun utilizează regula generală de interpretare.
[5] V. Hotărîrea din cazul Irlanda c. Regatul Unit, § 239
[6] V., inter alia, Partidul comunist unificat din Turcia din 30 ianuarie 1988, § 29-30 și Zielinski și Pradal și Gonzalez și alții c. Franța din 28 octombrie 1999.
[7] Printre statele condamnate de Curte pentru actele curților constituționale au fost Spania, Germania, Ungaria, Slovenia, Croația, Cehia, Albania, Lituania.
Echipa Ecopolitica.ro mulțumește doamnei avocat Alina Matei, Senior Partner SĂVESCU & ASOCIAȚII precum și Fondator & Senior Editor JURIDICE.ro pentru permisiunea de a prelua și a reproduce acest articol.
Alina Matei este avocat în Baroul Bucureşti. A absolvit Facultatea de Drept a Universității de Vest din Timișoara.
Are o experienţă vastă în domeniul litigiilor. Arii de practică: dreptul muncii, data protection, proprietate intelectuală.
Este Senior Editor JURIDICE.ro și Secretar General al Societății de Științe Juridice.