BALCANII: SENSUS COMMUNIS VERSUS PRINCIPIUL DE NAȚIONALITATE

Articolul examinează transformările identitare din spațiul balcanic, concentrându-se asupra dinamicii fluidității identitare premoderne și asupra rupturilor conceptuale produse de modernitatea politică a secolului al XIX-lea. Accentul e pus pe analiza interacțiunii dintre moștenirile otomane, apariția naționalismelor romantice, construcția discursivă occidentală despre Balcani și consecințele acestora asupra conflictelor identitare contemporane. Integrând istoria intelectuală, analiza discursului și istoria socială trans-imperială, articolul propune o reevaluare a modului în care regiunea a fost percepută și a motivelor pentru care aceste percepții continuă să modeleze politica și memoria colectivă.

Textul pune sub semnul întrebării dicotomiile <centru–periferie> și stereotipurile despre „cealaltă Europă”, explicând structura identitară a Balcanilor pe baza ecumenismului și a interacțiunilor transculturale, precum și ruptura introdusă de naționalismul romantic și teoria etnonațiunii. Articolul susține că ruptura transformatoare s-a produs odată cu triumful, în secolul al XIX-lea, al principiului modern al naționalității, puternic influențat de gândirea romantică germană și propagat prin educație, cultura tiparului, intervenția diplomatică și raționalitățile administrative ale statelor-națiune emergente.

Această ideologie a reclasificat populațiile în funcție de criterii etno-lingvistice exclusive, a promovat <etnicități fictive> și a reconfigurat peisaje comunitare, anterior fluide, în câmpuri identitare delimitate și competitive. Analiza istorică este completată de exemple sociale și lingvistice, plasând discursul occidental despre Balcani în contexte literare, mediatice și diplomatice. Prin aducerea în prim-plan a conceptului de sensus communis ca instrument istoriografic și analitic, articolul contestă stereotipurile înrădăcinate ale excepționalismului balcanic și reconfigurează regiunea ca pe un laborator pentru înțelegerea modului în care lumi sociale flexibile au putut fi transformate în regimuri identitare rigide.  Fără să idealizeze coexistența premodernă, analiza subliniază modul în care structurile instituționale și pragmatismul social au favorizat identitățile multiple, dar care au fost perturbate atunci când elitele naționaliste, agendele Marilor Puteri și birocrațiile statale din Balcani și-au propus să creeze comunități politice omogene. Articolul se încheie printr-o reflecție asupra implicațiilor acestei perspective de <longue durée> pentru dezbaterile contemporane despre memorie, pluralism și reconstrucția coexistenței civice în societățile post-conflict.

Balcanii reprezintă o importantă temă de cercetare pentru istoriografia europeană. Societatea din această zonă a fost adesea alcătuită din oameni și comunități pașnice, având identitatea fluidă ca trăsătură dominantă. Integrați pe rând, în întregime sau parțial, în imperiile Roman, Bizantin, Otoman, Austro-Ungar și Țarist, Balcanii au jucat și continuă să joace un rol strategic pentru întreaga Europă. Fragmentarea în mici entități statale în secolele al XIX-lea și al XX-lea a fost rezultatul influențelor doctrinare din Europa occidentală. Interesul enorm al marilor puteri de a exercita o influență în regiune a fost însoțit de o asociere reală – deși întârziată – la cultura și structurile politico-administrative ale Europei Occidentale. În cercetările mele privind istoria conceptuală, am explicat de ce timpul și spațiul au semnificații diferite în funcție de tradițiile religioase ale indivizilor, trecutul lor cultural-istoric și înțelegerea noțiunilor și limbajelor specifice. Totuși, acestea nu oferă o justificare suficientă pentru folosirea de către istorici a abordărilor dichotomice drept instrumente de investigație. Mai mult, considerațiile menționate mai sus sugerează forme ale existenței umane fără a genera sau descrie relații (de orice natură posibilă) între un presupus „centru” și o „periferie” imaginară. Cu alte cuvinte, în cazul Europei, „centrul” și „periferia” sunt invenții ale imaginației noastre.

Balcanii în epoca premodernă

Care au fost trăsăturile dominante ale segmentului de Europă în care au fost resimțite doar ecouri ale Renașterii și Reformei? Unde și cum recunoaștem principalele repere spirituale ale lumii balcanice? Sunt acestea mărturii ale continuității sau ale discontinuității? Cercetările ajută la clarificare. În secolele de tranziție de la epoca medievală la cea modernă, când Balcanii făceau parte din Imperiul Otoman, populația majoritară – circa 80% – era creștină. Limbile native vorbite erau slavona, greaca, româna, albaneza, ladino și ebraica. Turca era limba oficială, limba administrației, și era vorbită mai ales în orașe. Chiar și țăranii musulmani vorbeau limbile locale. Pe insula Creta, de exemplu, țăranii musulmani vorbeau greaca și se bucurau de Erotokritos, poemul epic al insulei, la fel ca și creștinii, din care cei mai mulți se trăgeau. Cum se poate explica acest lucru? Peninsula Balcanică a fost majoritar creștină. Doar orașe precum Sarajevo, Skopje și Sofia, controlate de împărați, aveau o populație vorbitoare de turcă. Fenomenul este similar în Europa Centrală și Central-Estică, unde germana este folosită în orașe, deși majoritatea populației este slavofonă.

În pofida convertirilor la islam, acestea nu au avut loc în masă. Religia creștin-ortodoxă a rămas majoritară, aceasta în contextul în care otomanii au favorizat « numeroasele treceri de la creștinism la islamism”, având „înfățișarea unor mișcări compensatorii”(1). Limbile amintite erau vorbite atât de creștini și evrei, cât și de convertiții la islam. În sfârșit, pentru o lungă perioadă, amestecul populațional din Balcani a estompat diferențele comunitar-lingvistice și chiar religioase, de unde și metamorfozele identitare, împrumuturile de valori și practici (de exemplu arhitectura caselor și bisericilor, arta muzicală, cultura alimentară), interferențele religioase și lingvistice. Familiile mixte și identitățile multiple au generat perspective comune asupra problemelor sociale și economice, contribuind la evitarea conflictelor. Timp de sute de ani, trăsătura fundamentală a Balcanilor – în special în sate – a fost păstrarea tradițiilor, religiilor și relațiilor bune dintre comunități. Toate acestea au fost posibile datorită ecumenismului creștin-ortodox, patriarhatului ecumenic de la Constantinopol și protecției practicilor religioase de către sultanatul otoman. De pildă, în secolul al XVI-lea, “patriarhul avea cancelariile unui șef de stat”, cu „marele și micul logofăt”, „marele retor”, „marele eclesiarh”, „marele protopop” „marele econom”, cu „parohii bisericii mari”, ceea ce arată că relațiile cu turcii, în primul rând cele interconfesionale, “luaseră caracterul unui prietenos trai în comun”(2). În ceea ce privește viața țăranilor aparținând mai multor biserici, aceasta poate fi explicată prin faptul că diferențele cultivate de dogmele religioase au jucat un rol minor comparativ cu pietatea, respectul față de puterile cerești, înțelepciunea și cunoașterea divinității.  

Mișcările religioase din Balcani în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea indică o apropiere a ideilor și credințelor, precum și un transfer continuu de valori. Acesta este un fapt impresionant, rar întâlnit în alte părți ale Europei. Există numeroase exemple ale vieții intelectuale care demonstrează acest aspect ce a caracterizat Balcanii în epoca premodernă. Înțelepții conducători de sate și țăranii s-au solidarizat și au reușit adesea să construiască punți și un sensus communis (3). Chiar dacă nu era formulată astfel, fuziunea orizonturilor era prezentă în satele și cetățile regiunii, contribuind la un minim de armonie socială, dezamorsând conflicte sau prevenind războaie. Înainte de apariția ideii de națiune în jurul anului 1800, semnificația spirituală și reciprocitatea serviciilor între indivizi și comunități au constituit substanța istoriei în acest colț al Europei. Nu războaiele religioase sau epurările etnice. Stabiliți în secolele al XVI-lea și al XVII-lea la Kavala, Siderokapsa, Gallipoli și Chios, dar mai ales în cele mai importante orașe ale Balcanilor – Ragusa (Dubrovnik), Belgrad, București, Rusciuk, Sofia, Salonic, Constantinopol și Adrianopol –, evreii au format comunități puternice, cuprinzând tot ceea ce exprima identitatea lor: sinagogi și case de rugăciune, băi rituale, cimitire, școli, case de studiu sau seminarii (în ebraică, beit hamidrash) și propriile lor tipografii (4). Privilegiile acordate de către turci explică stabilitatea și dezvoltarea lor  economică și financiară. Spania i-a expulzat pe evrei, în timp ce Turcia otomană i-a primit, bucuroasă să se bazeze pe ei în relațiile cu Europa.

Evreii au dat prestigiu regiunilor în care au activat ca negustori, meșteșugari (croitori, armurieri, fierari, bijutieri, țesători și vopsitori), medici, farmaciști, diplomați și scriitori, beneficiind la rândul lor de oportunitatea de a-și urma idealurile și credința, îmbogățind și creând o civilizație diasporică durabilă. Orașele Salonic, Nicopole și Rusciuk, cu populația lor de evrei spanioli, au influențat dezvoltarea economică, conducând la intensificarea schimburilor culturale și la propagarea cunoștințelor științifice. Salonicul – orașul de refugiu pentru una dintre primele comunități evreiești din Imperiul Otoman -, avea tipografii, școli și colegii în limba ebraică. Comparabil cu Veneția din punctul de vedere al vieții spirituale iudaice, din Salonic a fost coordonată mult timp diaspora evreiască balcanică, documentele rabinilor acestei comunități descriind un dialog neîntrerupt între Sud și Nord, Est și Vest (5).  Ceea ce au realizat evreii în Balcani nu a fost singura și nici cea mai importantă verigă în relațiile politice și comerciale ale Imperiului Otoman.

Au existat și alte aspecte care nu pot fi neglijate în istoria Sublimei Porți, de exemplu moștenirea bizantină ce îi lega pe otomani de mare: „Au avut nevoie de mai bine de un secol pentru a se adapta la necesitățile transportului și apoi ale luptelor pe mare, dar în cele din urmă au reușit în aceste eforturi” (6). Trebuie să acordăm atenție și reprezentanților elitei turce, unii dintre aceștia exprimându-se liber, asemenea occidentalilor, în timp ce alții s-au detașat de instituțiile religioase.  În pofida îndelungatei coabitări și a interferențelor, n-au lipsit nicicând și niciunde tensiunile locale: banditismul, rivalitățile fiscale, conflictele juridice, precum și relațiile tensionate dintre persoane și comunități de religii diferite. Toate și-au făcut simțită prezența în regiunile din Balcani de-a lungul secolelor al XVI-lea-al XVIII-lea. Se înțelege că acolo unde s-au manifestat controversele pe teme teologice, limitele toleranței au fost vizibile. S-a întâmplat aceasta prin implicarea liderilor politici locali în relațiile interpersonale și intercomunitare, cazul domnitorului Matei Basarab al Valahiei care, printr-un text de drept canonic intitulat Îndreptarea legii (1652), provocase o segregare temporară între creștinii ortodocși și evreii din Valahia(7).  

Trecând dintr-o parte într-alta a continentului, intelectualii din Balcani au studiat, au scris și au publicat cărți, au primit și transmis informații, au fost constructori de punți între Est și Vest. Din păcate, nu au beneficiat de instituții receptive la inovație și nici de un public cititor în cadrul propriilor lor comunități. Excepțiile reprezentate de câțiva creatori importanți sunt semnificative, dar nu decisive în schimbarea mentalităților. De aici tranziția întârziată de la rural la urban – sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea – și adoptarea lentă și incompletă a ansamblului de valori revendicate de modernitate. Arderea etapelor de către clasa politică s-a dovedit parțial productivă, lăsând însă frecvent nerezolvate problemele educaționale, sociale și economice. Analfabetismul majorității locuitorilor regiunii a împiedicat schimbările conform ideilor reformatoare ale Luminilor. Acest lucru este strâns legat de continuarea habitatului medieval, de excluderea țărănimii din viața publică și de inexistența drepturilor individuale și politice de-a lungul secolului al XIX-lea.

În lungul proces de tranziție de la medieval la modern, relația dintre segmentele sociale și impactul intelectual asupra mulțimii au fost mult întârziate în Europa otomană. Orașele erau mai puține și jucau un rol modest în viața locuitorilor, de unde și receptarea lentă a ideilor modernizatoare. Tot astfel se explică și cunoașterea târzie și incompletă a vocabularului revoluționar care promova schimbarea și contesta dogmatica medievală. Chiar și așa, Balcanii premoderni nu pot fi asociați « copilului sărac al despotismelor bizantin și otoman (8)». Ar însemna să continuăm să citim și să înțelegem istoria continentului doar prin prisma decalajului dintre Vest și Est. În Balcani, debutul modernizării e totuși vizibil în orientarea  intelectualilor care, mai ales în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, au fost atrași de gândirea și transformările adminstrativ-politice occidentale. Pe de altă parte, elitele locale și diplomația marilor puteri au încurajat comunitățile balcanice să se distanțeze ori să se revolte față de lumea otomană, cu pluralitatea și convergențele ei religioase și cultural-lingvistice.

Cealaltă Europă ?

Evitând generalizările, Maria Todorova a atras atenția asupra complexei istorii a Balcanilor, observând că există o idee larg răspândită potrivit căreia identitatea lor s-a diluat o dată cu europenizarea peninsulei. Istoricul susține cu deplin temei că <occidentalizarea> sau <modernizarea> Balcanilor din secolele al XIX-lea și al XX-lea a inclus „răspândirea raționalismului și secularizării, intensificarea activităților comerciale și industrializarea, formarea burgheziei și a altor noi grupuri sociale în sfera economică și socială, și, mai presus de toate, triumful statului-națiune birocratic”, iar prin europenizare s-a înțeles “asumarea și imitarea statului-națiune european omogen ca formă normativă de organizare socială”. Dincolo de înțelesul dat de istoricii și filologii influențați de imaginația scriitorilor romantici și dincolo de abordarea teoretică și empirică sofisticată a veacurilor în care Peninsula a fost parte a Imperiului Otoman, concluzia că Balcanii sunt cu adevărat reprezentativi prin moștenirile imperiale – bizantină și  otomană – nu e deloc o exagerare. Maria Todorova are dreptate să afirme că moștenirea otomană poate fi despistată în toate domeniile, politic, social, cultural, economic.  Chiar și după receptarea principiului de naționalitate și după apariția statelor-națiune și ruptura de fostul imperiu, “moștenirea otomană a avut o viață mai persistentă, care continuă și azi… ”, ”o existență inventată și reinventată constant” (9). Bazându-se pe numeroase surse, prezentând viața socială și politică prin locuri și comunități, religii și limbi, evenimente și fapte, Mark Mazower rescrie la rândul său istoria regiunii dintr-o perspectivă nouă, contribuind la înțelegerea ei dincolo de tensiunile și limitările conservate și adesea afirmate de mediul academic politizat din statele zonei. În cartea Balcanii: De la sfârșitul Bizanțului până azi (10), istoricul britanic trece în revistă trecutul întregii zone sud-est europene, examinându-l prin prisma dovezilor documentare și nu a legendelor, a realităților socio-politice și nu a prejudecăților cultural-lingvistice sau identitare.

La rândul meu, în Tentația lui Homo Europaeus am reconfigurat istoria intelectuală a zonei dintr-o lungă perioadă prin formularea întrebării privind semnificațiile atribuite „europenității” în așa-zisa “cealaltă Europă”. În fapt, am propus o istorie intelectuală și culturală a identității europene privită dinspre estul continentului, examinând modul în care elitele locale, intelectualii și actorii politici  din zonă au negociat modelele culturale și ideologice occidentale, Iluminismul, naționalismul, liberalismul, arătând cum aceste procese de negociere au generat forme specifice de hibriditate și modernitate. Balcanii – aidoma celorlalte regiuni ale Europei centrale și răsăritene – au dezvoltat propriile tipare de mentalitate europeană care nu pot fi reduse la simple imitații sau decalaje față de Europa Occidentală, o realitate ce reiese din analiza implicațiilor politice ale traiectoriilor intelectuale, precum și din bogata moștenire otomană sau mixtă, otomano-habsburgică. Balcanii erei premoderne trebuie înțeleși ca participanți activi la unele curente intelectuale occidentale, ceea ce trimite la o perspectivă ce contracarează stereotipul regional al „periferiei întârziate” și favorizează o narațiune istoriografică mai integrată, comparativă și transnațională. Rezultatele cercetărilor documentare au ținut seama de stadiul actual al civilizației Europei de Sud-Est, evitând ipotezele și interpretările care nu pot fi verificate după trecerea a două sau trei sute de ani. Ele arată, chiar și parțial, ceea ce a rămas constant în aceste societăți. Tocmai de aceea, uneori, concluziile mele oferă imaginea unei sufocări, alteori, a unei speranțe(11).

Principiul de naționalitate sau <etnicitatea fictivă>.

Herder, romantismul și <metafizica mistică>

Ignorând evoluția intelectuală din perioada de tranziție de la medieval la modern, precum și amalgamul de idei iluminist-romantice al filozofilor germani preocupați de Balcani, istoriografia a rămas datoare cu diagnosticarea zonei. Tocmai de aceea am acordat interes conceptelor-cheie contribuind la formarea limbajelor social-politice identitare, respectiv receptării și propagării ideologiei etnoculturaliste în dauna realității istorice a Balcanilor(12). Johann Gottfried Herder a fost preocupat de cultura și identitatea comunităților balcanice, cercetând natura și exotismul lor, trasând primele lor hărți, dezvăluind particularitățile limbii, tradiției și folclorului lor. Herder, mai târziu Ranke, au observat că teoria etno-națiunii are un impact puternic în cercurile intelectuale ale zonei. Spre deosebire de iluminism, cu spiritul său reformist și cu tentația păstrării unui echilibru între local și universal, romantismul Europei Centrale și de Est se manifestă printr-o dorință a schimbărilor rapide, alimentată de idealuri ce au o firavă legătură cu realitatea. În acest demers, filologul, istoricul și filozoful sunt cei ce excelează, imaginând mersul lucrurilor, adesea zburând pe deasupra lor. În vreme ce Hegel nu a acordat interes istoriei propriu-zise, ci doar elaborării unei doctrine despre trecut, Herder a expus relaţia dintre specia umană şi gândirea politică, nu însă și  relația dintre ideea de națiune și practica politică. Karl Popper avea să numească acest fel de înțelegere a lucrurilor drept o „poveste ciudată”, (strange story), “povestea evoluției naționalismului german/the story of the rise of German nationalism”(13).

Avînd o cultură enciclopedică, inspirată de iluminiști (în esență, romantică), Herder a formulat și a popularizat cel mai accesibil teoria etnonaționalistă. Esenţialismul său istoricist nu era istorie. Prin intermediul conceptului de Volksgeist (spiritul poporului), el dezvoltă ideea monadei leibniziene, ceea ce va impresiona un număr mare de intelectuali (14). Originalitatea lui Herder constă în aplicarea doctrinei biologiste la istorie. Prin Volksgeist, Herder a impus conceptul vitalist având conotaţii teleologice. El a articulat teoria evoluţiei istoriei umanității în sensul evidenţierii semnificaţiilor ei generale (15). Între concluziile lui fundamentale – unele deveniseră punctul de maximă atracţie pentru învăţaţii pașoptiști ai secolului al XIX-lea, dar și pentru etnonaționaliștii de mai tîrziu – a fost şi aceea potrivit căreia istoria omenirii emană direct de la o forţă supranaturală. Doar intervenţia providenţială poate, în momente critice, inculca o nouă viaţă în materia moartă. Existenţa principatelor independente germane ca o moştenire medievală, dar şi ca un spaţiu privilegiat pentru afirmarea societăţii civile şi a burgheziei urbane a fost de neconceput pentru noii oameni politici îndrăzneţi şi cu intenţii dominatoare.    

Herder le venise în întâmpinare pledând pentru depăşirea acestor forme vetuste ale administraţiei. Simțind pulsul epocii, s-a identificat cu forţele care vestesc schimbarea şi cu cele ce considerau că dau glas sentimentelor şi conştiinţei. Acest gen de schimbare însă nu era în acord cu idealul liberal englez, nici cu aspiraţiile naţionaliste ale britanicilor care păreau să aparţină unui alt timp istoric. Nu corespundea nici cu spiritul Franţei postrevoluţionare şi postnapoleoniene (16). Era vorba de idei diferite, din care s-au născut politici diferite. În vreme ce în cultura germană iluminismul putea să reprezinte un Sattelzeit (timp al tranziției) – Reinhart Koselleck îl idendifică în perioada cuprinsă între 1750 și 1850 -, în regiunile Europei Centrale și de Est tranziţia spre modernitate purta amprentele locului vizibile în ponderea și rolul bisericilor catolică și ortodoxă, în practicarea plurilingvismului, în eterogenitatea și exoticul culturilor, în ambivalențe. Stefan Jordan are dreptate atunci când spune că suntem prea uşor dispuşi să adaptăm ori să transferăm spre alte zone și spre alte culturi un concept precum acela de Sattelzeit, al cărui caracter la rândul său este vag definit (17). Cercetând comparativ aspirațiile romanticilor germani şi francezi vedem că fiecare dintre aceștia își aveau propriile lor idealuri privitoare la emancipare, de unde și importanța investigării și evaluării istoriei și prin prisma geografiei, nu doar a timpului.

Herder aşezase problema etnonaţională sub spectrul unor legi inventate, de unde și geneza unei fictive ethnicity (18). Aspiraţiile lui fac parte din monismul idealist profesat de romantici. După el, poezia era cea mai în măsură să ofere adevărul, inspirând „o dulce înclinare” (süßes Geklingel) (19). E vorba de acel adevăr potrivit căruia indivizii trebuie să se supună colectivității. Pentru ca fenomenul să devină posibil, se cerea a fi creat poporul ca formă ideală întruchipînd ideea de unitate. Formulat de aleşii speciei, idealismul acesta trebuia să rezolve frustrări de secole. Poetul e singurul ce deţine puterea de a îndrepta inima poporului în direcţia bună. Herder i-a încredinţat rolul de formator de opinie. Cultura individului, rațiunea și responsabilitățile lui așa cum fuseseră gândite de iluminiști aveau să fie abandonate în favoarea unor visuri ce trebuiau transformate în realitate, dar care atunci nu aveau legătură nici cu realitatea socială, nici cu administrația și nici cu statutul omului și al comunităților. Comparativ cu predecesorii lor, romanticii produseseră astfel o a doua schimbare paradigmatică. Alături de continuități, ideile speculative privind identitatea formulate de romantici au generat multe discontinuități în toate culturile Europei, dar mai cu seamă în culturile politice ale popoarelor Europei Centrale și de Sud-Est.    

Prin urmare, poetul trebuia văzut ca un zeu pe pământ, iar naţiunea ca o creaţie a poeţilor, puritatea ei fiind echivalată cu poezia „adevărată”, „simplă”, „divină”, la rândul ei, „pură”. În subtext citim o replică adresată enciclopediştilor francezi, un răspuns la idealurile Franţei întruchipate de cărturarii materialişti, dar şi de programele Revoluţiei de la 1789. Dacă Volk-ul se va lăsa călăuzit de alesul mulţimii, el nu va mai avea îndoieli cu privire la reuşită. Conceptul de naţiune politică şi democratică pierduse teren în favoarea aceluia de naţiune organică. Volk-ul (poporul) în sens de trib, comunitate sau reprezentare organică a fiinţei colective, devine promotorul viitoarelor etnonaţiuni. A accepta că „marea terapie” a omenirii este „revolta violentă”   – cum scria Herder – echivalează cu a nu face nici o distincţie între bine şi rău. A susţine că ceea ce se întemeiază pe sentimente exaltate şi pe violenţă reprezintă puterea, înseamnă a fi de acord că raţiunea nu joacă nici un rol în acţiunile omeneşti. Herder aşează constituţia şi legislaţia în relaţie cu evlavia, religia şi onoarea cavalerească. El susţine particularitatea ireductibilă a fiecărei comunităţi, precum şi necesitatea de asumare a “metafizicii mistice »(20). Astfel, o gândire speculativă dezvoltând un curent de idei paralel cu realitățile avea să ia locul unei construcții administrative raționale la care aspirase curentul josefist (sau josefinist, după numele împăratului Iosif al II-lea). În această nouă accepțiune, comunitatea etnică urma să devină națiune, iar națiunea etniei majoritare urma să echivaleze cu statalitatea. Cert este că etnonaţiunea şi statul etnonaţional din Balcani au fost produsele secolului al XIX-lea, născute sub influenţa ideologiilor revoluționare și reformiste franco-prusiano-germane.

 Geografia imaginară a Balcanilor și stereotipiile lumii moderne   

Vesna Goldsworthy analizează arhetipurile Peninsulei Balcanice și ale lumilor ei, difuzate prin producții literare și cinematografice consacrate de artiști occidentali celebri (21). De exemplu, ea observă cu precizie când și cum literaturile engleză și americană au construit o veritabilă geografie imaginară a Balcanilor. Aceste arhetipuri au apărut în secolul al XIX-lea și s-au perpetuat de atunci în societate. Folosite de politică și de „industria conștiinței” fundamentată pe mass-media, aceste arhetipuri nu doar contribuie la falsificarea realităților, ci dezvăluie și modul în care regiunea balcanică a fost exploatată ca obiect al dialogurilor culturilor dominante despre ele însele. Ca urmare, societățile din Balcani – și în special elitele –au fost nevoite să învețe nu doar vocabularul Occidentului, ci și stereotipurile pe care acesta le-a asimilat. Aparent exonerat de orice posibilă acuzație de rasism, limbajul cultural și politic al Occidentului a creat prin noțiunea „Balcani” un „celălalt” care putea fi învinuit pentru orice. De fapt, Peninsula Balcanică este parte din Europa, chiar dacă adjectivul „balcanic” poate însemna opusul conceptului de „european”. În fapt, practica utilizării adjectivului „balcanic” pentru a-ți caracteriza vecinul a fost adesea rezultatul ignoranței și bigotismului. 

Identitățile locale, comunitare, supraconfesionale au fost înlocuite cu diferite semnificații ale conceptelor de naționalitate, etnicitate, stat-național, înțelese ca o transformare a capitalului simbolic dinspre comunitate spre statalitate. Factorii acestei dislocări: apariția tiparului în limbile locale; intervenția intelectualilor formați în universitățile de limbă germană; politicile educaționale modernizatoare. Treptat, vechea istorie comună e substituită de controversata și mult disputata „Chestiune Orientală”, de formarea statelor naționale și geneza violenței interne și internaționale. Comparând cursul evenimentelor, pot fi evidențiate atât perioadele lungi în care populațiile creștine, musulmane și evreiești au evitat conflictul, supraviețuind cu propriile tradiții, cât și acelea în care, prin influențe vizibile sau invizibile, Balcanii au fost transformați, uneori într-o „necesitate secretă”, alteori într-un dorit și așa-numit „butoi cu pulbere al Europei”.

Istoricul Leopold von Ranke considera că Imperiul Otoman a fost mult timp tolerat de marile puteri dintr-o „necesitate secretă”, deoarece acestea exercitau asupra lui „o influență indirectă, invizibilă”. Ranke nu greșește, dar nici nu precizează cine și ce fel de influență au exercitat asupra zonei balcanice. Aproximările istoricilor au fost împrumutate și accentuate de presă și de oamenii politici. Metafora „Balcanii – butoiul cu pulbere al Europei” a devenit populară la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, prin aceasta căutându-se explicații la suprapunerile de rivalități imperiale și naționalisme emergente din Europa de Sud-Est. Ea s-a multiplicat și a devenit și mai credibilă în timpul războaielor balcanice și al crizelor care au precedat primul război mondial. Oamenii de stat și comentatorii europeni o foloseau frecvent ca prescurtare pentru instabilitate. Expresia lui Otto von Bismarck despre „vreo nenorocită prostie în Balcani” (des citată începând cu anii 1880) exprima temerile elitelor occidentale că un incident local ar putea declanșa un război european. Asasinatul de la Sarajevo din 1914 a transformat limbajul metaforic într-un clișeu de cauzalitate în memoria publică. Metafora devine o retorică politică, utilă pentru a explica riscul, dar ea nu se poate substitui descrierilor neutre privind problemele social-culturale și identitare locale și aceasta pentru că nu a avut (nu are) în vedere factorii structurali: declinul imperial, etnoculturalismul înțeles ca identitate de grup, rivalitățile teritoriale, presiunile interne și externe privind formarea și re-formarea statelor.

Răspândirea ideii de naționalitate în cercuri religioase și intelectuale, precum și slăbiciunile tot mai vizibile ale Imperiului Otoman, au dus la transformarea relațiilor sociale și politice. Treptat, noua doctrină a identității, adoptată în secolul al XIX-lea, avea să provoace conflicte între comunitățile din Balcani și din Europa Central-Răsăriteană, conducând la formarea primelor state naționale din regiune. Independența lor indică o statalitate slabă. Constituirea lor a fost fie contestată de vecinii imediați, fie încurajată și controlată de una sau mai multe Mari Puteri. Cert este că acestea din urmă au manifestat interes în cucerirea zonei sau în obținerea accesului la punctele ei strategice. În timp ce fostele imperii Țarist și Austro-Ungar s-au orientat spre extinderea dominației asupra țărilor balcanice, Franța, Marea Britanie și Germania au încercat să exploateze resursele economice asigurând în același timp un cap de pod către Rusia și viitoarea Uniune Sovietică. S-a întâmplat ca unele dintre acestea să exercite o influență importantă prin intermediul intelectualilor lor, promovând principiul naționalităților și, ulterior, ideologiile naționaliste.

De-a lungul secolelor al XIX-lea și al XX-lea, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman, Marea Britanie, Franța, iar mai târziu SUA și URSS, au avut interese strategice în regiune. Istoricii și jurnaliștii au promovat adesea viziunile geopolitice ale propriilor guverne și s-au bazat pe izvoarele diplomatice ce au inclus propriile lor prejudecăți. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, ei au interpretat evenimentele din Balcani prin prisma Războiului Rece, respectiv a perioadei de după acesta. Narațiunile au tins să justifice intervenția sau neintervenția externă și să se alinieze cu aliații preferați. În realitate, societățile din Balcani fiind diverse lingvistic, multe arhive nu au fost traduse, istoricii bazându-se pe surse secundare provenind din culturile marilor puteri. Arareori, narațiunile occidentale s-au bazat pe izvoarele locale, regionale și naționale.

Memoria etnonaționalismelor în evul contemporan

Pentru a înțelege Balcanii contemporani este necesară o abordare integrată, care să îmbine istoria socială, analiza discursului și istoria intelectuală, recuperând astfel bogăția identităților, a interacțiunilor, precum și codul cultural multiplu care au definit zona timp de secole. Istoria recentă probează nu numai implicațiile marilor puteri, nu numai insuficienta dezvoltare economică ori întârzierea modernizării administrativ-politice, ci și perpetuarea orientării etnonaționaliste indicând temerile față de minoritățile cultural-lingvistice ori religioase și față de vecinătățile statale. În România a excelat național-comunismul lui Ceaușescu, autoritățile statului construind una dintre cele mai radicale variante ale etnonaționalismului. Narațiunea oficială combina o independență față de Moscova (în special după 1964, când partidul comunist a impus o mitologizare a istoriei naționale). Cultul personalității lui Ceaușescu a constat în prezentarea lui ca moștenitor al domnitorilor români antici și medievali. În ideologia regimului, partidul comunist era ”continuatorul tradițiilor de luptă ale poporului român din cele mai vechi timpuri…, România urmând un drum propriu spre socialism, bazat pe valorile naționale”. Acest gen de discurs a generat politici pronunțat autarhice. În privința Bulgariei, statul a devenit un fidel aliat al Moscovei, iar sub conducerea lui Todor Jivkov a adoptat naționalismul socialist subordonat Uniunii Sovietice. Narațiunile dominante au avut în vedere atât comunismul, cât și identitatea națională. S-a propagat comunitatea de destin slavo-bulgaro-sovietică, statul socialist bulgar fiind considerat un protector al identității naționale. Naționalismul etnocultural e prezent și în campaniile de omogenizare culturală, cazul „procesului de renaștere” din anii 1980 prin care socialismul a fost prezentat în spiritul tradițiilor bulgare, dar în strânsă legătură cu URSS.

Pentru elitele locale, etnonaționalismul a devenit nu doar o ideologie, ci și un instrument. Reinterpretând subiectiv istoria, ele au legitimat proiectele politice (de exemplu, autonomie sporită, secesiune). Unii academicieni susțin că manipularea memoriei colective ajută aceste elite să „inventeze” sau să consolideze identitatea. Negarea sau revizionismul nu sunt doar retorice, ele se pot transforma în politici concrete. De exemplu, adoptarea de legi, remodelarea programelor educaționale sau înființarea unor noi comisii  – cazul apelului lui Milorad Dodik (fost președinte al Republicii Sârbe din Bosnia) pentru o „comisie Srebrenica” – sunt modalități instituționale clare de a fixa o anumită viziune asupra identităților din Balcani. Adesea narațiunile se aliniază cu orientarea geopolitică, de pildă unele elite etnonaționaliste se apropie de Rusia, folosind totodată retorica anti-occidentală prin care își justifică pozițiile revizioniste. În cele mai multe state din Balcani, politica identitară este strâns legată de etnie și istorie. Ideologizarea și manipularea istoriei a accentuat memoria divizată. De exemplu, războaiele iugoslave de la sfârșitul secolului trecut au fost extrem de complicate, implicând multe republici, identități suprapuse, nemulțumiri istorice, alianțe fluctuante, elite politice. În astfel de împrejurări, mass-media occidentală operează sub presiunea termenelor limită și preferă narațiuni clare de tipul „buni vs. răi”. Adesea, această realitate nivelează nuanțele. Lanțurile cauzale complexe sunt înlocuite cu povești dramatice despre violență, cruzime sau conflicte primordializate. Timp de ani de zile, publicațiile mainstream s-au bazat pe un mic grup de academicieni sau foști diplomați care erau foarte bine informați, dar aveau perspective specifice: preferau anumite interpretări ideologice sau politice în temeiul contactului limitat cu cercetătorii locali. O gamă îngustă de puncte de vedere a devenit dominantă, uneori eclipsând vocile locale și tradițiile academice alternative.

În anii 1990, presa trata adesea violența din Balcani ca inevitabilă, nu ca rezultatul unor procese politice. Pozițiile guvernelor occidentale au influențat narațiunile jurnalistice, stereotipurile mai vechi („ură ancestrală”) fiind  reînviate pentru a da sens unor evenimente confuze. Aceste interpretări au devenit parte a percepției globale, chiar dacă istoricii le-au revizuit ulterior.  Istoriografiile locale sunt ele însele fragmentate, regiunea fiind prezentată prin narațiuni naționale concurente, interpretări reciproc exclusive ale acelorași evenimente și educație istorică influențată ori dominată politic. Istoricii occidentali au întâmpinat – întâmpină și astăzi – dificultăți în evaluarea și înțelegerea pozițiilor divergente din zonă, ceea ce i-a determinat pe unii să simplifice interpretările. Se întâmplă ca ei să depindă de ideile formulate în medii academice și jurnalistice necunoscute lor. Odată ce un anumit cadru interpretativ devine dominant – „Balcanii sunt inerent instabili” — cercetătorii citează lucrări mai vechi, evită să contrazică narațiunile consacrate și întăresc status quo-ul conceptual. Chiar și atunci când apar dovezi noi, paradigmele vechi pot persista mult timp după ce și-au pierdut acuratețea. Portretizările occidentale ale Balcanilor au fost influențate de stereotipurile culturale de lungă durată, de priorități geopolitice, constrângeri practice ale reportajului și de impactul studiilor academice asupra regiunii. Cu alte cuvinte nu e vorba de o distorsionare intenționată, ci de modul în care adesea istoricii, sociologii, politologii și jurnaliștii produc un fel de cunoaștere care nu are de-a face nici cu viața cultural-religioasă a colectivităților, nici cu istoria intelectuală, nici cu pluralitatea lingvistică și de idei a oamenilor regiunii. Se întâmplă ca astfel realitățile locale să fie ignorate sau văzute prin ochelarii ideologilor ce au deprins tehnica manipulării istoriei și istoriografiei.

Cum se explică falsificarea realităților, respectiv subiectivele și contradictoriile perspective asupra acestei zone a Europei? Asemenea orientalismului, există o tradiție intelectuală occidentală de lungă durată — numită uneori balcanism — care prezintă regiunea drept: instabilă, violentă sau tribală, „Europa, dar nu chiar”. Aceste prejudecăți datează din secolul al XIX-lea, când marile puteri își justificau intervențiile prin descrierea regiunii ca fiind înapoiată și irațională. Astfel de cadre conceptuale au persistat și au influențat subtil interpretările academice și jurnalistice. Rezultatul unei asemenea atitudini este că disputele politice complexe sunt adesea simplificate în „ură etnică ancestrală”, chiar și atunci când cauzele erau ori sunt moderne și influențate de puteri externe. Situate în interval, regiunile în discuţie s-au interferat când cu Occidentul, când cu Orientul, împrumutând seturi de valori din ambele culturi şi civilizaţii, generând fie legături, fie conflicte cu acestea, construindu-se pe sine când sub forma unor armonii, când sub aceea a unor dizarmonii cultural-lingvistice și religioase. Cum poate fi înțeleasă semnificația ambivalențelor din limbajele culturale și social-politice? Dar dezvoltarea întârziată a regiunii?

În Tentația lui Homo Europaeus. O istorie intelectuală a Europei Centrale și de Sud-Est  și în Neam, Popor sau Națiune? Despre identitățile politice europene am arătat că intelectualii acestor zone au fost atrași de ideologiile la modă, relațiile lor cu Vestul continentului primind conotații diferite comparativ cu perioada anterioară. Ei au substituit realitățile istorico-politice ale lumii lor cu mituri etnoculturale. Völkischekultur/Volknation/Volksgeist – conceptele de identitate ale filozofilor idealiști germani de secol al XIX-lea – au fost preluate și adaptate. Codul cultural multiplu a fost uitat, moștenirile plurale au fost șterse ori falsificate, statele naționale fiind întemeiate pe baza apartenenței la etnocultura majorității locuitorilor lor. În fapt, traseul intelectual și politic sinuos al Balcanilor se cere a fi reevaluat: pe de-o parte pentru a se înțelege diversitatea cultural-lingvistică și religioasă de la care se poate revendica identitatea europeană, pe de altă parte pentru ca trecutul complementar al Estului și Vestului Europei să poată fi citit ca o istorie comună (22).

În loc de concluzie

Identitățile multiple sau istoria comună a Balcanilor

Conceptualizând modernitatea în Balcani, vom observa că zona a fost disputată timp de secole de trei mari imperii: habsburgic, țarist și otoman. Prin urmare, statele și locuitorii lor au moşteniri multiple, amalgamând limbi și culturi, creând un melting-pot ce s-a accentuat o dată cu începutul modernizării, când circulația oamenilor a fost provocată de cuceriri teritoriale, reorganizări administrative, progres economic și colonizări. Istoria acestei părți de Europă e una comună, divizarea memoriei fiind legată de începutul târziu al modernizării, de  semnificația atribuită principiului de naționalitate și conștiinței naționale în contradicție cu moștenirile plurale ale trecutului. Lumea post-otomană presupune rememorarea istoriilor multi- și interculturale zonale.  Spre deosebire de monoculturalitate pe de-o parte şi de multiculturalitate pe de altă parte, conceptul de identitate multiplă are, mai ales din perspectiva integrării diversităţii comunităților naționale, o încărcătură pozitivă. Interferenţele mai multor comunităţi au contribuit la construirea societăţii civice plurale, cu neputinţă a fi departajată pe criterii de specificitate, etnicitate, apartenenţă rasială, unicitate.

Balcanii – aidoma  Europei în ansamblu – se confundă cu un melting pot în interiorul căruia orizonturile fuzionează (23). Conceptul de identitate multiplă este unul în deplină corespondenţă cu realitatea, contribuind la o mai exactă înțelegere a identității europene. Ce este de reţinut ca fiind fundamental în conceptul de identitate multiplă?În primul rînd, posibilitatea oricărei persoane de a deveni coparticipantă la activităţile din sfera publică fără limitări de ordin etnic, rasial, religios, lingvistic. În al doilea rând, libertatea de opţiune a fiinţei umane de a se regăsi identitar ori nu într-unul din mediile în care trăieşte. Într-un asemenea caz, asocierea cu unul, două sau trei grupuri lingvistice, culturale sau religioase în acelaşi timp sau în succesiune (firescul naturii umane admite aceasta fără pierderea valorilor morale) este un aspect ce trebuie luat în considerare. Deşi forţate să se identifice cu un singur model, deobicei cu acela majoritar numeric, oamenii nu fac abstracţie de propriile lor date interferente. Identitatea regională priveşte existenţa umană în baza unui acord tacit cu privire la setul de valori comune. Un concept ca acela de identitate multiplă este mai lesne de admis deîndată ce operăm prin înţelegerea formelor culturale regionale. 

 Compromiterea relaţiilor fireşti şi crearea stării conflictuale în Balcani a pornit de la interesele acelora care revendicaseră teritoriul, nu şi de la realitatea internă. Comunităţile Dunării de mijloc şi ale bazinului carpatic au trasee inconfundabile. Croaţia, Bosnia, Kosovo, Macedonia, Transilvania, Rumelia, Moldova, Voivodina, Banat sunt regiunile est-central şi sud-est europene în care definirea identităţii pe baza conceptului de etnicitate a generat îndelungi dispute teritoriale. Coexistenţa grupurilor făcuse mult timp imposibilă definirea pe criterii etnonaţionale a regiunilor în cauză. În locul cunoaşterii realităţilor social-culturale multiple şi convergente favorizând integrarea europeană, politicile statelor etnonaţionale moderne au impus ideologia diferenţialismului (24).Temeiul numeric invocat de ele – dar și de marile puteri cu ocazia tratatelor de pace – prin apelul la statisticile sociologilor și istoricilor, precum şi la tezele etnografice a indus partizanatul. Un motiv în plus să cunoaștem istoria comună și nu să subliniem diferențele pentru a  diviza memoria.

Dacă transculturalitatea presupune dreptul dezvoltării relaţiilor transurbane, transregionale şi transnaţionale, atunci conceptul de identitate multiplă se particularizează în raport cu acelea de multiculturalitate şi transculturalitate prin faptul că pune accentul pe negarea teoriei valorilor absolute, subliniind că nimic nu ne îndreptăţeşte să operăm ierarhic şi exclusivist prin mijlocirea termenilor identitari preferaţi. Dacă prin transculturalitate Harvey Siegel dezvăluia “idealuri care transcend culturile individuale” (25), atunci, prin identitate multiplă, vorbim despre similitudinile valorilor umane, originile lor comune, asumarea pluralismului prin revendicarea apartenenţei la mai multe culturi în acelaşi timp. Cu alte cuvinte, argumentez relativitatea oricărui ideal, de unde și presupoziţia potrivit căreia ar trebui să avem în orice moment o perspectivă comparativă asupra evoluţiei valorilor prin mijlocirea cărora s-a format personalitatea individului, perspectivă ce poate orienta societatea. Conceptul de identitate multiplă stimulează ieşirea din zona prejudecăţilor cărora gândirea politică îi este încă tributară.  

În pofida întârziatei emancipări, sentimentul lumii balcanice e acela că a făcut și face parte din Europa. Multe dintre inovațiile tehnice, creațiile literar-artistice, realitățile administrativ-politice din secolele precedente arată apropierea de Occident, disponibilitatea de a experimenta prin intermediul valorilor ce converg cu acelea de pe întreg continentul. E și acesta un motiv pentru care ar trebui evitate judecățile deterministe, cele potrivit cărora fenomenele social-economice ori politice ar fi întotdeauna esențiale în trasarea diferențelor dintre o regiune și alta (26). Multe dintre regiunile zonei – chiar dacă administrativ sau economic nu au fost aidoma acelora occidentale – erau și sunt comparabile cu acestea. Ele au fost și au rămas expresia unei stări de civilizație, indicând particularități generate de statalitatea imperială ori de cea națională, în ambele cazuri remarcându-se comunicarea și interferențele europene.

NOTE

1. Cf. Fernand Braudel, Mediterana și lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea (La Méditerranée et le Monde Méditeranéene a l’ époque de Philippe II/The Mediterranean and the Mediterranean World in the Age of Philip II), traducere în limba română de Mircea Gheorghe, prefață de Al. Duțu, (București: Meridiane, vol. II, 1985), p. 306.
2. Cf. N. Iorga, Bizanț după Bizanț, traducere în limba română de Liliana Iorga-Pippidi, postfață de Virgil Cândea (București:  Paul Editions, 2025), pp. 96, 99. Ediția princeps a apărut în limba franceză sub titlul: Bizance après Bizance. Continuation de « l’Histoire de la vie Byzantine » (Bucharest: Éditions de l’ Institut d’Études Byzantines, 1935). Chiar dacă interpretările istoricului român sunt tributare naționalismului modern, numeroasele izvoare documentare pe care le-a consultat l-au îndemnat să descrie și să recunoască existența și rolul interferențelor dintre creștini și musulmani.
3. Cum putem defini conceptul de sensus communis? Domeniile vieții sociale bazate pe tradiții culturale diverse implică, de asemenea, existența unei identități culturale multiple. Cel mai comun exemplu îl reprezintă valorile care rezultă din fuziunea diferitelor elemente. Societatea civilă este întemeiată pe o moștenire pluralistă și pe un amestec de culturi, atât premoderne, cât și moderne. Cel mai important este faptul că fuziunea tradițiilor spirituale poate genera valori comune stabile care formează baza unei „politici a recunoașterii”. Dacă alegem să nu clasificăm oamenii pe baza unor criterii specifice, precum etnia și rasa, referințele lor culturale sunt rezultatul amalgamării, un melting pot sau o identitate multiplă, în care particularitățile converg în mod natural. În acest sens, comunitățile din Balcani sunt un exemplu cât se poate de convingător.
4. Lazăr Rosebaum, Călători apuseni în Peninsula Balcanică. Știri despre evrei în prima jumătate a secolului XVI-lea, manuscris păstrat în arhiva istoricului Victor Papacostea și consultat prin bunăvoința Corneliei Papacostea-Danielopolu. 
5. Victor Eskenasy, Izvoare și mărturii referitoare la evreii din România, vol. I (București: Federația Comunităților Evreiești din România, 1986). 
6. Aurel Decei, Istoria Imperiului Otoman până la 1656,  (București: Ed. Științifică și Enciclopedică, 1978), p. 220. Vezi și Răzvan Theodorescu, Bizanț, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale românești (secolele X–XIV) (București: Ed. Meridiane, 1974).
7. Victor Neumann, Tentația lui Homo Europaeus. O istorie intelectuală a Europei Centrale și de Sud-Est; vezi capitolul: “O diasporă generatoare de convergențe? Iudaismul în Europa Centrală și de Sud-Est”, ediția a V-a, Mega, Cluj-Napoca, 2022, pp. 111-164; p.137.
8. Robert D. Kaplan, Adriatica. Un concert al civilizațiilor la sfârșitul epocii moderne, traducere în limba română de Christian-Radu Chereji,  (București: Humanitas, 2023), p. 269.
9. Maria Todorova, Balcanii și balcanismul, traducere în limba română de Mihaela Consrtantinescu și Sofia Oprescu, (București: Humanitas, 2000), p. 29. În original: Imagining the Balkans, (New York Oxford, Oxford University Press), 1997, pp.11-12.
10. Mark Mazower, Balcanii: De la sfârșitul Bizanțului până azi, traducere de Tudor Călin Zarojanu, (București: Humanitas, 2019). În original: The Balkans: From the End of Byzantium to the Present Day, (London,Weidenfeld & Nicolson, 2000). Victor Neumann, Tentația lui Homo Europaeus…, capitolul III: “Reforma religioasă și criza de conștiință: De la Theofil Corydaleu la Dimitrie Cantemir”, pp. 79-109. 
11. Victor Neumann, Tentația lui Homo Europaeus…… p.11.  Problema esențială rămâne aceea a valorificării moștenirilor plurale, respectiv a recunoașterii codului cultural multiplu definind identitatea zonală.
12. Idem, “Volk (Popor) și Sprache (Limba) în gândirea lui Herder. Teoria speculativă a etnonațiunii”;  “Neam și Popor. Noțiunile etnocentrismului românesc“; “Conceptul de națiune la români. O explicație teoretică” în Victor Neumann, Neam, Popor sau Națiune? Despre identitățile politice europene, Cuvânt înainte de Hans Erich Boedeker, ediția a IV-a,Mega, Cluj-Napoca, 2021pp. 49-86; 121-148; 149-182.
13. K. Popper, The Open Society and Its Enemies [Societatea deschisă şi duşmanii ei], Vol. 2: The High Tide of Prophecy: Hegel, Marx and the Aftermath (Apogeul profeției: Hegel, Marx și urmările), (Londra: Routledge, 1996), p.49. Explicația pe larg la pp. 49-59. Despre contribuţia lui Herder la filozofia oraculară și la teoria etnonaţionalismului cf. p. 52-53. Pentru receptarea ideilor lui Herder în mediile intelectuale ungare și române vezi Victor Neumann, “Peculiarities of the Translation and Adaptation of the Concept of Nation in East –Central Europe: The Hungarian and Romanian Cases in the Nineteenth Century” (Particularități ale traducerii și adaptării conceptului de națiune în Europa Est-Centrală: Cazurile maghiar și român în secolul al XIX-lea), în Contributions to the History of Concepts,  Volume 7, Issue 1, Summer (2012), p. 72-101.
14. Johann Gottfried Herder, Auch eine Philosophie der Geschichte zur Bildung der Menscheit/ Another Philosophy of History for the Formation of Humanity (O altă filozofie a istoriei despre formarea omenirii) în J.G. Herder, Another Philosophy of History for the Formation of Humanity and Selected Political Writings, traducere, introducere și note de Ioannis Evrigenis și Daniel Pellerin (Indianapolis and Cambridge: 2004), p.42.
15. Elias Palti, „The Metaphor of Life: Herder’s Philosophy of History and Uneven Developments in Late Eighteenth Century Natural Sciences” (Metafora vieții: filozofia istoriei la Herder și dezvoltările inegale în științele naturii la sfârșitul secolului al XVIII-lea) în History and Theory. Studies in the Philosophy of History, 38, nr. 3 (1999): 322-347, 322-323.
16. Vezi João Feres Junior, „With an Eye on Future Research: The Theoretical Layers of Conceptual History”(Privind spre viioarele cercetări: Straturile teoretice ale istoriei conceptuale) în Javier Fernández Sebastián (Editor), Political Concepts and Time: New Approaches to Conceptual History (Conceptele politice și timpul: Noi abordări ale istoriei conceptuale), (Santander: Cantabria University Press şi McGraw-Hill Interamericana de Espaňa, 2011) 223-239. Vezi și comentariul meu despre carte în Studia Politica: Romanian Political Science Review,12, no. 1 (2012), 154-159.
17. Cf. Stefan Jordan, „Die Sattelzeit – Transformation des Denkens oder revolutionärer Paradigmenwechsel?” în Frühe Neue Zeiten: Zeitkonzepte zwischen Reformation und Revolution ((Epoca de tranziție – transformarea gândirii sau schimbare revoluționară de paradigmă?,
    în Epoca premodernă: concepte ale timpului între Reformă și Revoluție), ed. Achim Landwehr, (Mainz: Johannes Gutenberg Universität: 2012). Cred că indiferent despre care concept e vorba, o decodare a semnificaţiilor ori a aplicabilităţii sale la un anume timp şi spaţiu va trebui să ţină seama de context, geografie, societate, moşteniri culturale şi religioase.
18. Etienne Balibar, „The Nation Form: History and Ideology”, în Etienne Balibar and Immanuel Wallerstein, editori, Race, Nation, Class: Ambiguous Identities (Forma națiunii: Istorie și ideologie”, în … Rasă, națiune, clasă: Identități ambigue), (Londra şi New York: Verso, 2002), pp. 96-100.
19. J.G. Herder, Ueber die Wirkung der Dichtkunst (Despre efectul artei poetice) în Herder’s Werke (Opera lui Herder), (Weimar, Volksverlag, 1963), Vol. 2, p. 246.
20. Elias Palti, „The Metaphor of Life,” 322-23.
21. Vesna Goldsworthy, Inventing Ruritania. The Imperialism of Imagination (Inverntarea Ruritaniei. Imperialismul imaginației), (New Haven: Yale University Press, 1998), p. 232–33.
22. Victor Neumann, “Volk (Popor) și Sprache (Limba) în gândirea lui Herder. Teoria speculativă a etnonațiunii”, în Idem, Neam, Popor sau Națiune?…, pp. 49-86. 
23. Charles Taylor, K. Anthony Appiah, Jürgen Habermas, Stephan C. Rockefeller, Michael Walzer, Suzan Wolf, Multiculturalism. Examining the Politics of Recognition (Multiculturalism. Analizând politica recunoașterii), edție de Amy Gutmann, (Princeton: Princeton University Press, 1994), pp. 66-67. “<Fuziunea orizonturilor> operează prin dezvoltarea unui nou vocabular și a unor noi comparații și prin care putem articula contrastele. Ceea ce ne cere această prezumție nu sunt judecățile pripite și neautentice, ci disponibilitatea de a fi deschiși la un studiu cultural comparativ în care orizonturile sunt rezultatul fuziunii diferențelor”. Apud Charles Taylor, op.cit., p.75. Vezi și Victor Neumann (Editor&Coautor), Das Temeswarer Banat. Eine europäische Regionalgeschichte (Banatul Timișoarei. O istorie regională europeană), Traducere în limba germană de Armin Heinen (Berlin: 2023, Walter de Gruyter Verlag, 2023).  
24. Victor Neumann, The End of a History. The Jews of Banat from the Beginning to Nowadays, (Bucharest: Bucharest University Press: 2006), pp. 13-23 și 93-124.
25. Idem,  “Contribuția lui Harvey Siegel: Transculturalitatea” în Victor Neumann, Neam, Popor sau Națiune?…, pp. 201-204. 
26. Vezi Peter Gunst, “Agrarian System of Central and Eastern Europe” (Sistemul agrar din Europa Centrală și de Est), în The Origins of  backwardness in Eastern Europe: economics and politics from the Middle Ages until the early twentieth century (Originile înapoierii Europei de Est: economie și politică din Evul Mediu până la începutul secolului XX), Ediție și studiu introductiv de Daniel Chirot, (LA: University of California Press, 1989), p. 53-92.

(Articol publicat în limba română în revista Covorbiri literare, nr. 3 (363), martie 2026, pp. 151-160 și în limba engleză cu titlul “Sensus Communis and the Making of Balkan Difference: Ecumenism, Romantic Nationalism, and the Political Break with Multiple Identities” în revista Balkanistic Forum, nr.1, aprilie 2026, pp. 13-32, International University Seminar for Balkan Studies and Specializations, South-West University Neofit Rilski, Blagoevgrad, Bulgaria)