Dicționarul explicativ al limbii române afirmă că suveranitatea este un atribut inerent, inalienabil și indivizibil al unui stat, care constă în supremația puterii de stat în interiorul hotarelor sale și în independența lui în relațiile cu alte state.
Potrivit mai multor politologi, suveranitatea unui stat are însă mai multe componente.
Iată care sunt ele:
1.Suveranitate teritorială: controlul efectiv asupra teritoriului prin monopolul aplicării forței și integritatea frontierelor.
2.Suveranitate diplomatică: posibilitatea de a promova o politica internațională independentă. Adică, un stat suveran își poate alege atât prietenii, cât și inamicii.
Suveranitatea diplomatică presupune atât suveranitate militară, cât și suveranitate economică.
3.Suveranitate militară: capacitatea de a respinge agresiunile externe în scopul asigurării securității propriului stat.
4.Suveranitatea economică: capacitatea de a dezvolta economia și comerțul în interes național și de a promova relații economice internaționale bazate pe avantaje reciproce.
Cea de a cincea suveranitate este suveranitatea culturală. Deficitul de suveranitate culturală duce la imposibilitatea formării unei națiuni civice.
Din punctul meu de vedere, observ că suveranitatea este în strânsă legătură cu capacitățile sociale, culturale și economice pe care le asigură un stat pentru cetățenii săi și la care ei au acces.
Capacitatea unui stat de a avea dimensiuni politico-juridice ridicate asigură dimensiunea socială a acestuia și oferă bunăstarea socială.
Concluzia este simplă. În baza componentelor enumerate mai sus putem să răspundem dacă locuim, sau nu, într-un stat cu adevărat suveran.
Pentru mine, dinozaur vechi, care a prins vremuri de dinaintea anului 1989, pot spune că, în practică, suveranitatea se manifestă prin echilibrul dintre instituții, identitate și bunăstarea oamenilor.
Oriunde ar locui aceștia.
