Există o realitate despre care se vorbește rar și se scrie și mai rar: tăcerea presei în fața derapajelor din sistemul medical nu este întâmplătoare. De multe ori, ea se cumpără. Cu bani, cu contracte, cu servicii sau cu promisiunea unei „relații bune”, pe termen lung.
Contractele directe cu spitalele publice sunt puține – nu lipsesc, dar sunt atent dozate. În schimb, domină contractele cu clinicile și cabinetele private: publicitate mascată, parteneriate „editoriale”, interviuri laudative, articole de tip advertorial fără etichetă. Toate legale. Toate curate la suprafață. Toate eficiente.
Apoi, să nu ne prefacem că ziariștii trăiesc într-un vid moral. Sunt oameni. Au soți și soții, copii, nepoți. Unii dintre ei sunt studenți la Medicină, alții medici rezidenți sau deja medici titulari. În aceste condiții, tentația de a „nu deranja” devine aproape reflex. Nu scrii de rău despre o breaslă din care, poate, mâine va face parte cineva drag ție.
Mai există și mecanismul acela tăcut, subconștient, dar extrem de eficient: nu știi niciodată când vei avea nevoie. De un consult. De un RMN. De o intervenție chirurgicală. Sau, Doamne ferește, de un diagnostic grav. Iar atunci, ce bine e să nu fi supărat pe nimeni. Să nu fi „incomod”. Să nu fii ținut minte.
Așa se naște autocenzura. Nu prin ordin. Ci prin frică ambalată în politețe.
Desigur, nu toți medicii. Nu generalizăm. Există profesioniști integri, dedicați, care își fac meseria impecabil. Dar există și destule cazuri documentate în care manageri de spitale sau șefi de clinici au cerut bani, favoruri sau „atenții”. Unele atât de ridicole, încât par desprinse dintr-o satiră prost scrisă.
Celebrul caz de la Spitalul Municipal Timișoara rămâne emblematic: la una dintre descinderile anchetatorilor, probele mitei constau în borcane cu miere și sticle de bulion de casă. Atât de jos poate coborî moralitatea? Sau poate că acesta este, de fapt, nivelul real, doar că rar vizibil.
Câți medici sunt plătiți de stat, lucrează simultan în privat și mai au și firme – pe numele lor, al soțiilor, al prietenilor sau al rudelor – prin care căpușează sistemul de achiziții publice? De la consumabile medicale până la aparatură de sute de mii sau milioane de euro. Câte contracte „cu dedicație” se semnează pentru software, mentenanță, reparații, construcții sau renovări? Răspunsul e simplu: prea multe. Și prea puține investigate până la capăt.
O simplă căutare pe Google scoate la iveală sute de cazuri, din toată România. Nu sunt excepții. Sunt un tipar.
Iar acest tipar explică și de ce scandalurile reale din spitale, azile sau centre medicale nu apar decât extrem de rar. De regulă, ele ies la suprafață doar atunci când cineva moare. Când moartea ridică suspiciuni de culpă medicală. Când nu mai poate fi măturată sub preș. Abia atunci „sistemul se autosesizează”. Procurorii își fac, în general, treaba: deschid dosare, cer documente, audiază. Statul își bifează reflexul instituțional.
În paralel însă, casta medicală se închide ermetic. Solidaritatea de breaslă funcționează impecabil. Asociațiile profesionale, colegiile, comisiile de etică aplică, în majoritatea cazurilor, sancțiuni ușoare, de formă: avertismente, mustrări, suspendări temporare. Nu pentru a face dreptate, ci pentru a calma spiritele și a proteja sistemul. Justiția internă a breslei este, cel mai adesea, o procedură administrativă menită să nu deranjeze prea tare.
Mai există o singură breșă prin care adevărul mai scapă uneori la lumină: disperarea. O mamă care își pierde copilul. Un părinte care nu mai are nimic de pierdut. Un aparținător care iese public, de cele mai multe ori pe Facebook, și spune ce i s-a întâmplat. Social media este profund incomodă pentru sistemul medical. Nu poate fi controlată, nu poate fi temporizată, nu poate fi „rezolvată” printr-un comunicat sec.
Interesant – sau poate deloc întâmplător – este că, de fiecare dată când cineva expune o situație de abuz, neglijență sau posibil malpraxis, apar instantaneu sute de comentarii anonime în apărarea medicilor. Aceleași mesaje, aceeași retorică, aceleași conturi. Uneori, de pe aceleași IP-uri. Coincidențe digitale. Victima devine agresor, iar cel care cere dreptate este acuzat că „pătează imaginea sistemului”.
Rezultatul este previzibil: intimidare, oboseală, retragere. Foarte puțini au forța, resursele și nervii să ducă expunerea unui caz până la capăt. Până în sala de judecată. Până la o sentință definitivă. Sistemul știe asta. Și mizează pe asta.
Sistemul de sănătate este grav bolnav. O boală tăcută, cronicizată, întreținută de complicități mărunte și mari deopotrivă. Iar tăcerea se cumpără. Cu bani. Cu servicii. Cu acces. Sau cu amenințarea rostită pe jumătate: ai grijă ce scrii. Mâine poți fi pacientul nostru. Tu sau cineva drag ție.
Atât de simplu. Atât de eficient.
