Spania are jocul. Argentina îl are pe Messi
Argentina a ajuns în finala Cupei Mondiale după ce a învins Anglia. Pentru alte echipe, ar fi fost doar o semifinală câștigată. Pentru argentinieni, un asemenea meci nu poate fi niciodată doar fotbal.
Între cele două țări există prea multă istorie, prea mult orgoliu și prea multe răni care nu s-au închis nici după mai bine de patru decenii. Insulele Falkland pentru britanici, Malvinele pentru argentinieni. Războiul din 1982. Maradona în 1986. „Mâna lui Dumnezeu”. Golul acela imposibil, în care a trecut prin apărarea engleză ca și cum ar fi alergat printr-o fotografie înghețată. Fiecare meci dintre Argentina și Anglia duce după el tot acest bagaj.
De aceea, victoria Argentinei din 15 iulie a însemnat mai mult decât calificarea în finală. A fost și o revanșă veche, într-un limbaj pe care popoarele îl înțeleg imediat. Fotbalul. Gesturile și mesajele despre Malvine apărute după partidă nu au făcut decât să confirme ceea ce se simțea oricum. Pentru argentinieni, Anglia nu este un adversar oarecare. Este adversarul împotriva căruia înfrângerea doare altfel.
Argentina a câștigat, așadar, meciul pe care aproape că nu avea voie să-l piardă.
Acum urmează Spania.
La última noche
La prima vedere, finala pare mai puțin încărcată politic. Și chiar este. Spania nu ocupă în imaginarul argentinian locul Angliei. Nu există aceeași ostilitate, aceeași memorie a unui război recent, aceeași nevoie de revanșă națională. Există, în schimb, o legătură culturală greu de separat de istoria Argentinei. Limba, migrația, familiile, cluburile, fotbaliștii plecați în Europa și întorși acasă cu accentul ușor schimbat.
Pentru Lionel Messi, relația este și mai personală. Spania nu este doar adversara din finală. Este țara în care a crescut ca fotbalist, locul în care a devenit Messi, stadionul pe care a învățat să transforme geniul într-o rutină. Barcelona face parte din biografia lui la fel de mult ca Rosario. Într-un fel straniu, ultimul său mare meci mondial îl așază în fața unei țări care i-a oferit aproape totul, mai puțin tricoul naționalei.
Asta face finala mai puțin ostilă, dar nu mai puțin dramatică.
Spania pornește cu avantajul logicii. Este echipa mai ordonată, mai precisă și mai puțin dependentă de momente de inspirație. Controlează mingea, controlează ritmul și, mai ales, controlează spațiile. Nu are nevoie ca partida să devină nebună pentru a câștiga. Dimpotrivă. Spaniolii preferă să reducă meciul la o succesiune de alegeri corecte, repetate până când adversarul greșește.
În semifinala cu Franța, Spania a arătat exact asta. Nu a câștigat printr-o explozie, ci prin disciplină. A închis culoarele, a ținut adversarul departe de poartă și a tratat presiunea unei semifinale mondiale ca pe o problemă de geometrie. Două goluri, niciunul primit și foarte puține momente în care a părut că pierde controlul.
Argentina este altceva. Argentina nu joacă întotdeauna cel mai curat fotbal, dar are o capacitate aproape maladivă de a supraviețui. Poate fi împinsă înapoi, poate pierde mijlocul terenului, poate părea obosită. Rămâne însă vie. Așteaptă o fază fixă, o minge respinsă prost, o ezitare, un adversar care începe să se gândească la rezultat înainte ca rezultatul să fie sigur.
Și îl are pe Messi.
La această vârstă, Messi nu mai domină fiecare minut. Nu mai aleargă după fiecare minge și nu mai poate rupe o apărare de zece ori într-un meci. Dar nici nu trebuie. Uneori îi ajunge o secundă în care ceilalți gândesc mai încet. O pasă printre doi fundași. O lovitură liberă. O atingere care schimbă direcția fazei. În jurul lui, Argentina pare să fi acceptat de mult că misiunea echipei este și aceea de a-i oferi un final demn.
Aici se află poate cea mai mare forță a argentinienilor și, în același timp, cea mai mare presiune asupra lor.
Pentru Messi, aceasta nu este o finală oarecare. Poate fi ultima partidă la un Campionat Mondial. Ultima apariție în cel mai important meci al fotbalului. Ultima ocazie de a ieși din scenă nu doar ca marele jucător al generației sale, ci ca omul care a închis cercul de două ori.
El a câștigat deja Cupa Mondială. Nu mai are de demonstrat nimic în sensul obișnuit al expresiei. Numai că tocmai aici apare paradoxul. Când nu mai ai nimic de demonstrat, fiecare ultim meci devine o chestiune de memorie. Nu mai joci pentru palmares, ci pentru imaginea care va rămâne.
Colegii lui știu asta. Probabil o simt chiar mai puternic decât el. Pentru mulți dintre ei, Messi nu este doar căpitanul. Este omul în jurul căruia și-au construit copilăria fotbalistică, iar apoi cariera. Gândul că îl pot scoate din fotbalul mondial cu încă un trofeu poate produce o energie pe care statisticile nu o măsoară.
Dar emoția nu câștigă automat meciuri. Uneori le și pierde.
Spania va încerca să transforme finala într-un meci rece. Să țină mingea departe de Messi, să oblige Argentina să alerge, să reducă numărul duelurilor și al fazelor haotice. Cu cât partida va fi mai ordonată, cu atât avantajul Spaniei va crește. Cu cât va deveni mai fragmentată, mai nervoasă și mai greu de controlat, cu atât Argentina va simți că meciul se mută pe teritoriul ei.
Pronosticul rațional spune Spania. Are echipa mai echilibrată, apărarea mai sigură și mecanismele colective mai stabile. A avut și o semifinală mai puțin consumatoare. Dacă finala se va decide prin organizare, posesie și răbdare, Spania este favorită.
Numai că finalele nu ascultă mereu de logică.
Argentina a trecut deja prin partida cu cea mai mare încărcătură istorică. A învins Anglia și a evitat înfrângerea care ar fi durut dincolo de sport. Contra Spaniei, o eventuală pierdere ar fi grea, dar nu ar avea gustul amar al unei umilințe naționale. Nu ar redeschide rana Malvinelor și nu ar declanșa aceeași obsesie pentru revanșă.
Poate tocmai asta o va elibera.
Argentina va intra pe teren cu presiunea ultimei finale a lui Messi, dar fără ostilitatea viscerală a meciului cu Anglia. Spania va intra cu certitudinea că joacă cel mai coerent fotbal al turneului. Una are argumentele. Cealaltă are povestea.
Eu cred că Spania este favorită. Dar mai cred ceva: dacă finala va rămâne egală după o oră de joc, dacă oboseala va începe să rupă liniile și dacă meciul va căpăta acea dezordine specifică marilor finale, Argentina va deveni din ce în ce mai periculoasă.
Atunci nu vom mai privi un exercițiu tactic. Vom privi ultimul act al lui Messi.
Și există seri în care fotbalul pare hotărât să-i ofere personajului principal finalul pe care îl așteaptă toată lumea.
