După episodul „uzinelor-fantomă”, administrația Fritz nu închide povestea, ci o reciclează. O firmă fără venituri devine hub imobiliar, iar cealaltă ajunge la rulaj de milioane cu profit aproape decorativ. Au primit altă siglă, alt obiect de activitate și bugete noi, în timp ce Timișoara este invitată să admire vitrina goală a sustenabilității.

SRL-urile verzi ale Primăriei Timișoara intră în 2026 cu o nouă viață administrativă. Fosta Uzina Energetică Timișoara S.R.L., rebotezată TIM HUB, trece din promisiunea energiei în zona imobiliară și cere buget după trei ani cu cifră de afaceri zero. În paralel, Uzina Energie Solară Timișoara S.R.L., pusă să administreze stațiile de încărcare pentru vehicule electrice, proiectează venituri de 3,135 milioane lei, cheltuieli de 3,120 milioane lei și un profit brut de doar 15.000 lei. Timișorenilor li se scot, în continuare ochii, cu povestea duioasă despre tranziția verde. În anexe apar SRL-urile, costurile, rebranduirea și aceeași întrebare fără răspuns. Cine răspunde când eșecul primește nume nou și buget nou?

PE SCURT

În urmă cu un an, societățile energetice ale administrației USR erau prezentate ca mari instrumente ale tranziției verzi locale. În acte, promisiunea suna bine, asortată cu amăgiri precum energie, independență, infrastructură modernă, costuri mai mici pentru oraș. În bilanțuri, lucrurile arătau mult mai puțin spectaculos. Mai exact, cifră de afaceri zero, pierderi succesive, capital public consumat și două SRL-uri municipale care păreau să existe mai ales pentru a justifica o narațiune politică.

În 2026, povestea nu se închide. Se reinventează. Nu mai avem doar „uzine-fantomă”. Avem fantome reciclate administrativ și puse pe rulaj public.

Fosta Uzina Energetică Timișoara S.R.L. devine TIM HUB S.R.L. și își schimbă centrul de greutate din zona energiei spre imobiliare, administrare, hub, Freidorf și parc industrial. Firma care trebuia să fie piesă în strategia energetică a orașului apare acum în documentele Primăriei cu domeniu principal CAEN 6832 – activități pentru tranzacții imobiliare pe bază de comision sau contract. Energia promisă dispare discret din prim-plan, iar în locul ei intră limbajul elastic al „hub”-urilor.

Datele financiare sunt greu de cosmetizat. TIM HUB, fosta Uzina Energetică, a avut cifră de afaceri zero în 2023, zero în 2024 și zero în 2025. În aceeași perioadă a înregistrat pierderi: 94.838 lei în 2023, 117.578 lei în 2024 și 126.436 lei în 2025. Capitalul social inițial a fost de 500.000 lei, dar capitalurile totale au coborât la 161.148 lei în 2025. Pe scurt, societatea nu a produs venituri comerciale, dar a consumat resurse.

Cu acest istoric, TIM HUB vine acum în Consiliul Local cu buget pe 2026: venituri totale estimate de 250.000 lei, cheltuieli totale de 240.000 lei și profit brut de 10.000 lei. Veniturile sunt trecute la „servicii prestate”, dar documentele publice nu explică limpede cine va plăti, pentru ce servicii, în baza cărui contract și cu ce tarif. În schimb, cheltuielile sunt foarte concrete și merg pe bunuri și servicii, personal, mandat, administrare. În Anexa 5, măsura principală de îmbunătățire a rezultatului brut este formulată aproape involuntar de sincer – societatea demarează activitatea economică în 2026. După trei ani de existență, aceasta este marea măsură de redresare, adică firma începe, în sfârșit, să facă activitate economică. Teoretic…

Cealaltă societate, Uzina Energie Solară Timișoara S.R.L., are o poveste diferită. Nu mai poate fi descrisă simplu ca o firmă care nu mișcă nimic. În baza contractului de delegare aprobat prin HCL 454/26.08.2025, societatea administrează și exploatează stațiile de încărcare pentru vehicule electrice amplasate pe domeniul public al municipiului. Aici există activitate, există venituri, există rulaj. Tocmai de aceea cifrele din bugetul pe 2026 trebuie privite mai atent.

Uzina Energie Solară propune pentru 2026 venituri totale de 3,135 milioane lei și cheltuieli totale de 3,120 milioane lei. Profitul brut estimat este de numai 15.000 lei, iar profitul net de 13.000 lei. Cu alte cuvinte, societatea ajunge să ruleze peste trei milioane lei, dar rămâne, pe hârtie, cu un rezultat aproape simbolic. De la „profit zero” se trece la profit de buzunar, într-o vitrină verde.

Comparația cu anul precedent ridică întrebări suplimentare. Pentru 2025, societatea apare cu venituri realizate de 595.000 lei și rezultat brut de 388.000 lei. Pentru 2026, veniturile sunt proiectate de peste cinci ori mai mari, dar profitul brut scade dramatic. Dacă explicația este costul energiei electrice consumate de stațiile de încărcare, atunci administrația trebuie să pună pe masă cifrele. La virgulă și concret, cine furnizează energia, la ce preț, prin ce procedură, ce tarif plătesc utilizatorii, cât încasează societatea și cât rămâne efectiv orașului.

În paralel, Timișoara este prezentată public, inclusiv în presa internațională de profil, ca oraș care pregătește un parc fotovoltaic de 5,6 MW, pe aproximativ 20 de hectare, în zona Freidorf, cu producție estimată de 7,8 GWh anual și reducere de emisii de 4.800 tone CO₂ echivalent pe an. Este imaginea perfectă de green reporting: megawați, emisii reduse, iluminat public, economii, oraș verde. Dar performanța verde nu se verifică în comunicate, ci în contracte, bilanțuri, tarife, costuri, investiții și guvernanță.

Aici apare întrebarea de fond. avem tranziție verde reală sau administrație mutată în SRL-uri municipale? TIM HUB este firma care nu a produs energia promisă, dar primește o nouă viață în zona imobiliară. Uzina Energie Solară este societatea care ajunge la rulaj de milioane prin stațiile de încărcare, dar cu profit aproape evaporat. Ambele sunt societăți publice, controlate de Municipiul Timișoara, cu bugete proprii, mandate proprii, costuri proprii și explicații publice insuficiente.

Timișoara are nevoie de energie verde. Are nevoie de panouri, stații de încărcare, costuri mai mici și proiecte serioase. Dar energia verde nu poate deveni alibi pentru o administrație mutată în SRL-uri, unde eșecul nu se închide, ci se redenumește, se bugetează din nou și pleacă mai departe, cu altă siglă, altă anexă. În final contează ceea ce administrația Fritz nu ne spune, adică cine răspunde pentru eșecuri și cheltuielile nejustificate.

ANALIZA ECOPOLITICA

De la uzine-fantomă la fantome reciclate

În administrația Fritz, unele proiecte nu mor niciodată. Cel mult își schimbă numele, sediul, obiectul de activitate și broșura de prezentare. Când promisiunea inițială nu mai ține, apare o formulă nouă. Când energia promisă nu se vede în producție, vine „hub”-ul. Când pierderile apasă urât în bilanț, vine bugetul. Când fantoma devine prea vizibilă, se reciclează administrativ.

Așa ajungem la noul episod al societăților municipale născute sub steagul tranziției verzi. În urmă cu un an, Renașterea bănățeană și Ecopolitica scriau despre „uzinele-fantomă” ale Primăriei Timișoara, societăți create cu discursuri mari despre energie, independență energetică, infrastructură verde și oraș modern, dar cu rezultate contabile mult mai pământene. Pierderi, cifră de afaceri zero, bugete construite pe hârtie, bani publici blocați în entități care păreau să existe mai ales pentru a exista.

Acum, documentele pentru bugetele pe 2026 arată că povestea nu s-a închis. S-a rafinat. Nu mai avem doar fantome. Avem fantome reciclate administrativ și puse pe rulaj public.

Fosta Uzina Energetică Timișoara S.R.L. nu a fost trasă pe dreapta după anii în care n-a livrat energia promisă. A fost rebotezată TIM HUB S.R.L. și împinsă spre o nouă zonă de utilitate publică declarată, cu imobiliare, administrare, hub, Freidorf, parc industrial, dezvoltare. Din uzină energetică, firma devine piesă într-un nou decor administrativ. Energia dispare discret din prim-plan, iar în locul ei intră limbajul elastic al „hub”-urilor, acel cuvânt minunat care poate însemna orice, mai ales când nu vrei să explici prea exact ce faci.

În paralel, cealaltă societate, Uzina Energie Solară Timișoara S.R.L., începe să aibă activitate prin stațiile de încărcare pentru vehicule electrice. Aici nu mai putem vorbi simplu despre o firmă care nu produce nimic. Modelul s-a schimbat. Doar că schimbarea ridică alte întrebări. Pentru 2026, societatea nu mai apare ca o fantomă nemișcată, ci ca o entitate pusă pe rulaj. Are milioane la venituri, milioane la cheltuieli și un profit brut proiectat aproape simbolic. De la „profit zero” se ajunge la profit de buzunar, ambalat într-o poveste „verde”.

Acesta este noul mecanism. Nu se mai discută doar despre două societăți municipale care au ratat startul. Se vede o administrație care preferă să mute piesele pe tablă în loc să facă bilanțul rece al promisiunilor. O firmă fără activitate economică reală devine hub. O societate creată pentru energie ajunge să opereze stații de încărcare. Bugetele sunt prezentate ca simple formalități de disciplină financiară. Avizele juridice confirmă cadrul legal. Rapoartele de specialitate recită fraze despre eficiență, sustenabilitate, predictibilitate și performanță. Iar în spatele acestor formule apar aceleași întrebări. Cine administrează, cine plătește, cine încasează, cine verifică și ce rămâne, concret, orașului?

Pentru public, vitrina e verde. Parc fotovoltaic, mobilitate urbană durabilă, stații electrice, emisii reduse, independență energetică. Pentru contabilitate, imaginea e mai puțin fotogenică. TIM HUB vine după ani cu cifră de afaceri zero și primește o nouă misiune. Uzina Energie Solară intră în logica rulajului mare, dar cu profit aproape evaporat. Iar Primăria cere Consiliului Local să aprobe bugete construite pe anexele clasice ale întreprinderilor publice, fără să explice public, pe înțelesul contribuabilului, cum s-a ajuns de la promisiunea energetică inițială la această nouă arhitectură de SRL-uri municipale.

Aceasta este situația la zi despre cele două firme înființate degeaba, din ambiția primarului Fritz. Nu energia verde este ținta. Timișoara are nevoie de producție locală de energie, de costuri mai mici, de infrastructură modernă și de proiecte publice serioase. Ținta este felul în care administrația transformă aceste obiective într-un sistem de firme publice, bugete, mandate, contracte și repoziționări succesive, în care eșecul nu se asumă direct, ci se redenumește.

Fantoma nu mai bântuie doar bilanțul. A primit buget, siglă nouă și rol administrativ.

TIM HUB – firma care n-a produs energie, dar intră în imobiliare

Fosta Uzina Energetică Timișoara S.R.L. este, probabil, cel mai bun exemplu local de proiect administrativ care nu moare, ci se rebranduiește. Înființată cu discurs de energie, tranziție verde și producție locală, societatea nu a ajuns să fie cunoscută prin megawați produși, facturi reduse sau independență energetică livrată orașului. A ajuns, în schimb, să fie cunoscută prin bilanțuri seci, ani la rând având cifră de afaceri zero și pierderi succesive.

În 2026, administrația nu vine să spună că proiectul inițial a eșuat. Nu cere lichidarea societății. Nu pune pe masă o analiză rece despre ce s-a promis, ce s-a făcut și câți bani s-au consumat. Alege o soluție mult mai comodă, schimbă decorul. Fosta uzină energetică devine TIM HUB S.R.L., iar noua poveste se mută din zona producției de energie în zona imobiliară, a administrării și a viitorului parc industrial Freidorf.

În documentele Primăriei Timișoara, TIM HUB S.R.L. apare ca societate cu asociat unic Municipiul Timișoara și cu domeniu principal de activitate CAEN 6832 — „Alte activități pentru tranzacții imobiliare pe bază de comision sau contract”. Cu alte cuvinte, firma născută sub promisiunea energiei este împinsă acum spre administrarea unei noi promisiuni, ce vinde gogoși despre dezvoltarea economică prin hub, parc industrial, terenuri și viitoare investiții.

Aici apare prima întrebare simplă. Dacă orașul avea nevoie de o structură pentru imobiliare, administrare sau parc industrial, de ce este reciclată o societate creată inițial pentru energie? Iar dacă societatea creată pentru energie nu și-a atins misiunea, de ce nu există, înainte de noul buget, o evaluare publică serioasă a eșecului?

Datele financiare sunt greu de cosmetizat. Raportul Termene.ro generat în 25 iunie 2026 arată pentru TIM HUB o cifră de afaceri netă de zero lei în 2023, zero lei în 2024 și zero lei în 2025. În aceeași perioadă, societatea a mers pe pierdere: 94.838 lei în 2023, 117.578 lei în 2024 și 126.436 lei în 2025. Capitalul social a fost de 500.000 lei, dar capitalurile totale au coborât la 161.148 lei în 2025. Pe scurt, firma nu a produs venituri comerciale, dar a consumat din resurse.

Cu acest istoric, TIM HUB intră în Consiliul Local cu buget pe 2026. Proiectul HCL cere aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli, iar anexele arată noua ambiție contabilă: venituri totale de 250.000 lei, cheltuieli totale de 240.000 lei și un rezultat brut pozitiv de 10.000 lei. După ani de zero venituri, societatea anunță că va avea în sfârșit activitate economică.

Problema este că documentele nu explică suficient de clar din ce se vor face acești bani. Veniturile sunt trecute ca venituri din exploatare, din servicii prestate, dar fără o descriere publică limpede a serviciilor, beneficiarilor, contractelor, tarifelor sau obligațiilor concrete. TIM HUB ar urma să producă 250.000 lei venituri în 2026, dar contribuabilul nu află, din documentele publicate, cine plătește, pentru ce plătește și în baza cărui contract.

La cheltuieli, imaginea devine și mai interesantă. Societatea estimează 240.000 lei cheltuieli totale, dintre care 140.000 lei pentru bunuri și servicii și 98.000 lei pentru personal. În această ultimă zonă apar și 60.000 lei pentru contractul de mandat și alte organe de conducere și control. Așadar, firma care abia își „demarează activitatea economică” își păstrează, foarte concret, costurile de administrare.

Anexa 5 este aproape o mărturisire involuntară. La capitolul „măsuri de îmbunătățire a rezultatului brut și reducere a plăților restante”, măsura principală este formulată pe cât de sec, pe atât de neadevărat: societatea demarează activitatea economică în 2026. Atât. Nu plan operațional, nu listă de contracte, nu indicatori de performanță, nu termene verificabile. Măsura de redresare este, practic, că firma începe să facă ceea ce ar fi trebuit să facă de la început, adică activitate economică.

Mai apare și programul de investiții. TIM HUB prevede pentru 2026 investiții de 100.000 lei, finanțate din surse proprii, inclusiv din capitalul inițial. Dar anexa nu explică limpede obiectivul investițional. Apare vag ideea de „HUB”, fără o descriere suficientă pentru public. Nu știm ce se cumpără, unde se investește, pentru ce activitate, în ce spațiu și cu ce rezultat măsurabil.

Aceasta este zona gri a noii povești. TIM HUB nu mai este doar vechea uzină energetică fără energie. Este o societate municipală reciclată într-un nou rol, înainte ca administrația să explice ce a mers prost în rolul vechi. În locul bilanțului critic, avem un buget nou. În locul asumării, avem rebranding. În locul energiei promise, avem imobiliare, hub și Freidorf.

Timișoara poate avea nevoie de parc industrial. Poate avea nevoie de o structură administrativă care să pregătească terenuri, avize și relații cu investitorii. Dar tocmai de aceea lucrurile trebuie explicate mai clar, nu împinse în anexele unui BVC de societate municipală. Pentru că, atunci când o firmă creată pentru energie nu produce energie, apoi devine vehicul imobiliar, întrebarea nu mai este doar ce face TIM HUB în 2026. Întrebarea este ce a fost, de fapt, această societate în ultimii trei ani.

Până acum, răspunsul contabil este brutal: nu a produs energie, nu a produs cifră de afaceri, dar a produs pierderi. Din 2026, administrația îi mai dă o șansă. Nu ca uzină. Ca hub. Fantoma a primit altă firmă luminoasă la intrare.

Uzina Solară. Rulaj de milioane, profit de numai…15.000 de lei

Dacă TIM HUB este fantoma reciclată în imobiliare, Uzina Energie Solară Timișoara S.R.L. este fantoma pusă pe rulaj. Aici administrația poate spune, pe bună dreptate, că societatea nu mai stă complet nemișcată. Are activitate, are venituri, are un contract de delegare și apare în documentele Primăriei ca operator al stațiilor de încărcare pentru vehicule electrice amplasate pe domeniul public al municipiului. Pe hârtie, povestea sună bine. Se reiua teme ca infrastructură verde, mobilitate urbană durabilă, reducerea emisiilor, tranziție energetică.

Doar că, atunci când cobori din broșura verde în anexele bugetului, imaginea devine mult mai interesantă.

Pentru anul 2026, Uzina Energie Solară Timișoara propune venituri totale de 3,135 milioane lei. La prima vedere, pare o explozie de activitate. După ani de pierderi și după un 2025 în care societatea a început, în sfârșit, să miște bani prin stațiile de încărcare, bugetul pe 2026 vine cu o proiecție consistentă: milioane la venituri, milioane la cheltuieli, o societate care nu mai poate fi descrisă simplu ca o cutie goală.

Numai că exact aici apare miezul problemei. Din cele 3,135 milioane lei venituri estimate, cheltuielile totale propuse sunt de 3,120 milioane lei. Rezultatul brut proiectat rămâne la doar 15.000 lei. Altfel spus, la un rulaj de peste trei milioane lei, societatea estimează un profit brut cât o factură mai serioasă de consultanță. Profitul net bugetat coboară și mai jos, la 13.000 lei.

Aceasta este noua formulă a „performanței” verzi! Rulaj mare, profit aproape decorativ.

Comparația cu anul precedent ridică și mai multe întrebări. În 2025, potrivit documentelor financiare, societatea apare cu venituri realizate/preliminate de 595.000 lei și rezultat brut de 388.000 lei. Pentru 2026, veniturile sunt împinse la 3,135 milioane lei, dar rezultatul brut se prăbușește la 15.000 lei. Dacă această proiecție este realistă, atunci modelul economic al stațiilor de încărcare este unul cu marjă microscopică. Dacă nu este realistă, atunci bugetul e construit mai degrabă ca exercițiu contabil decât ca plan economic solid.

În anexele BVC, veniturile apar ca venituri din servicii prestate. Nu din subvenții, nu din transferuri, ci din exploatare. Asta sună bine, pentru că mută povestea din zona banilor dați direct de la buget în zona activității economice. Dar întrebarea rămâne. Cine plătește, cât plătește, pe ce tarif, în baza cărui contract și cu ce cost real al energiei electrice?

Pentru că bugetul arată limpede unde se duce mare parte din poveste. Cheltuielile cu bunuri și servicii sar masiv, iar în detalierea cheltuielilor apar două elemente centrale, energia și apa. La o societate care administrează stații de încărcare, costul energiei nu este un amănunt tehnic. Este chiar inima modelului economic. De acolo se vede dacă serviciul este sustenabil, dacă tariful este corect, dacă achiziția de energie este avantajoasă și dacă administrația știe cu adevărat ce face sau doar mută bani printr-un SRL municipal cu ambalaj verde.

Mai mult, societatea nu și-a realizat integral veniturile aprobate anterior. Pentru anul precedent, în anexa privind gradul de realizare a veniturilor totale, Uzina Energie Solară apare cu venituri aprobate de 827.000 lei și venituri realizate de 595.000 lei, adică 72%. Cu toate acestea, pentru 2026, proiecția sare la 3,135 milioane lei. Nu este imposibil, dar este genul de salt care cere explicații solide, nu formule standard despre sustenabilitate.

Aici lipsește partea esențială din documentație. Câte stații sunt operate efectiv? Care este consumul estimat? Care este prețul energiei cumpărate? Cine este furnizorul? Cum a fost ales? Care este tariful plătit de utilizatori? Ce încasează societatea? Ce costuri administrative are? Ce rămâne orașului, în afară de imaginea frumoasă a unei infrastructuri „verzi”?

În plus, în documentele Primăriei, activitatea este prezentată ca strategică pentru comunitate, pentru mobilitate urbană durabilă și pentru tranziție energetică. Nimic rău în asta. Timișoara are nevoie de stații de încărcare, de infrastructură modernă și de soluții energetice mai curate. Dar tocmai pentru că tema este serioasă, ea nu poate fi lăsată în ceața anexelor. O politică publică verde nu se validează prin adjective, ci prin cifre clare, ce ar trebui să reflecte cost, venit, tarif, economie, emisii reduse, contracte, mentenanță, profit sau pierdere.

Uzina Energie Solară nu mai este doar o fantomă bugetară. A primit priză. Rulează bani. Încasează din servicii. Plătește energie. Administrează stații. Dar tocmai de aceea trebuie urmărită mai atent. Pentru că o societate publică nu devine performantă doar pentru că are venituri mari. Devine performantă când poate explica de ce veniturile acelea produc valoare reală pentru oraș.

În forma actuală, bugetul pe 2026 spune altceva. Municipiul va avea o societate care rulează peste trei milioane lei și rămâne, pe hârtie, cu 15.000 lei profit brut. Nu mai suntem la „profit zero”. Suntem la profit de buzunar, într-o vitrină verde.

Green reporting pentru public, contabilitate seacă în anexe

În prezentarea oficială făcută de administrația Fritz-Lațcău-Romocean, Timișoara arată ca un oraș care intră hotărât în epoca energiei verzi. Parc fotovoltaic, stații de încărcare, mobilitate urbană durabilă, emisii reduse, independență energetică locală, costuri mai mici la iluminatul public. Sunt cuvintele potrivite, imaginile potrivite și cifrele potrivite pentru orice administrație care vrea să își prezinte tranziția verde ca pe o poveste de succes.

Iar povestea sună bine, mai ales când este exportată în presa de profil. Timișoara apare ca municipiu care caută constructor pentru un parc fotovoltaic de 5,6 MW, pe un teren de 20 de hectare, în sudul orașului, lângă zona industrială Freidorf și stația de epurare. Proiectul este prezentat ca investiție prin Fondul pentru Modernizare, cu producție estimată de 7,8 GWh anual, suficientă pentru a acoperi aproximativ două treimi din consumul iluminatului public. În plus, administrația comunică economii lunare estimate de peste un milion de lei și o reducere de emisii de 4.800 tone CO₂ echivalent pe an.

Pe hârtie, acesta este green reporting-ul perfect, ce conține megawați, gigawați-oră, hectare, tone de CO₂, procente din iluminatul public, bani economisiți, fonduri europene, oraș modern. Un pachet complet, lizibil internațional, ușor de distribuit și greu de criticat fără să pari împotriva energiei verzi.

Doar că tranziția verde nu se verifică în comunicate. Se verifică în contracte, bilanțuri, tarife, costuri, investiții, performanță și guvernanță. Iar când cobori din comunicarea oficială în anexele bugetare ale societăților municipale, vitrina începe să arate altfel.

În spatele discursului despre energie verde stau două SRL-uri municipale cu trasee mult mai puțin spectaculoase decât broșura. TIM HUB, fosta Uzina Energetică Timișoara, nu vine în 2026 cu producție de energie livrată orașului, ci cu o nouă identitate administrativă și cu un obiect de activitate mutat spre zona imobiliară. Firma care a stat ani de zile cu cifră de afaceri zero este prezentată acum ca instrument pentru o altă promisiune – hub, administrare, parc industrial, Freidorf.

Cealaltă societate, Uzina Energie Solară Timișoara, are deja o funcție mai concretă, administrarea și exploatarea stațiilor de încărcare pentru vehicule electrice. Aici intrăm într-o zonă reală de activitate. Numai că anexele bugetare arată o ecuație care trebuie explicată public. Apar venituri estimate de peste 3,1 milioane lei, cheltuieli aproape egale și profit brut de doar 15.000 lei. Cu alte cuvinte, verdele există ca infrastructură și rulaj, dar performanța economică rămâne subțire.

Aici este diferența dintre green reporting și green performance. Green reporting înseamnă să comunici ținte, capacități instalate, emisii reduse, economii estimate și strategii urbane. Green performance înseamnă să poți demonstra, după primul val de PR, că structurile create funcționează eficient, că banii publici sunt urmăriți, că tarifele sunt justificate, că furnizorii sunt aleși transparent, că administratorii au indicatori clari și că societățile municipale produc valoare reală, nu doar tabele frumoase.

În cazul TIM HUB, întrebarea este directă. Ce legătură mai are această societate cu promisiunea energetică inițială? Dacă răspunsul este că nu mai are, atunci administrația trebuie să explice de ce nu a închis proiectul vechi înainte să îl reboteze. Dacă răspunsul este că are, atunci trebuie să explice unde sunt energia produsă, contractele, veniturile reale și performanța.

În cazul Uzinei Energie Solară, întrebarea este la fel de simplă. Cum se ajunge de la infrastructură verde la rulaj de milioane și profit aproape simbolic? Dacă motivul este costul energiei electrice consumate de stațiile de încărcare, atunci costul trebuie pus pe masă. Dacă modelul este unul cu marjă mică, trebuie spus limpede. Dacă societatea funcționează mai mult ca administrator de fluxuri decât ca operator profitabil, publicul trebuie să știe asta.

Nu există nimic greșit în ideea ca Timișoara să își facă parc fotovoltaic, să opereze stații de încărcare sau să reducă facturile la iluminatul public. Dimpotrivă, orașul are nevoie de astfel de proiecte. Problema apare când discursul verde devine paravan pentru opacitate administrativă. Când comunicatele vorbesc despre CO₂ redus, dar anexele nu explică suficient costurile. Sau atunci când se anunță economii viitoare, dar societățile deja existente au ani de pierderi în spate. Ori când o fostă uzină energetică devine hub imobiliar fără o autopsie publică a vechiului proiect.

Greenwashing-ul administrativ nu înseamnă neapărat că proiectul verde este fals. Poate însemna și ceva mai subtil, adică faptul că o administrație folosește limbajul sustenabilității pentru a acoperi lipsa de claritate asupra mecanismelor prin care banii, contractele și răspunderea circulă în spatele proiectului.

Timișoara poate raporta frumos energia verde. Dar înainte să numere tonele de CO₂ evitate, ar trebui să explice și câți bani a consumat fiecare SRL municipal, ce produce efectiv, cine îl conduce, ce contracte are și de ce profitul public rămâne, în unele cazuri, atât de mic.

Altfel, tranziția verde riscă să devină încă o formă de contabilitate politică. Lumină solară în comunicate, umbră în anexe.

Tranziție verde sau administrație mutată în SRL-uri?

După toate anexele, referatele și rapoartele de specialitate, rămâne extrem de neclar și deloc explicat dacă asistăm la o tranziție verde reală sau la o administrație mutată, bucată cu bucată, în SRL-uri municipale.

Nu proiectele verzi sunt problema. Un oraș ca Timișoara are nevoie de energie locală, de panouri fotovoltaice, de costuri mai mici la iluminatul public, de stații de încărcare, de infrastructură modernă și de soluții care să reducă dependența de rețele scumpe și vulnerabile. Nimeni serios nu poate contesta această direcție. Dar exact pentru că tema este serioasă, ea nu poate fi transformată într-un decor de PR peste o construcție administrativă greu de urmărit.

În cazul de față, direcția verde a administrației nu se vede doar în comunicate despre parcuri fotovoltaice și mobilitate electrică. Se vede și în două societăți comerciale controlate de Municipiul Timișoara, cu bugete proprii, mandate proprii, costuri proprii, pierderi istorice, venituri proiectate și explicații publice insuficiente. Aici începe zona de interes real pentru contribuabil.

TIM HUB S.R.L. este exemplul cel mai clar al reciclării administrative. Firma născută ca Uzina Energetică Timișoara nu a devenit producătorul municipal de energie promis în imaginarul inițial al tranziției verzi. A stat ani de zile cu cifră de afaceri zero, a acumulat pierderi și a consumat din capitalul public inițial. În loc să fie tratată ca un proiect ratat sau măcar evaluată public, societatea este rebotezată, repoziționată și împinsă spre zona imobiliară, sub numele TIM HUB.

Uzina Energie Solară Timișoara S.R.L. este cealaltă față a mecanismului. Aici administrația poate invoca o activitate concretă, prin stațiile de încărcare pentru vehicule electrice. Numai că bugetul pe 2026 arată o societate care rulează peste trei milioane lei și rămâne, pe hârtie, cu un profit brut de doar 15.000 lei. Adică nu mai avem o fantomă care nu mișcă nimic, ci o entitate pusă pe rulaj, dar cu rezultat economic aproape decorativ.

Acesta este punctul în care tranziția verde trebuie despărțită de ambalajul politic. Dacă municipiul creează sau menține societăți comerciale pentru energie, imobiliare, stații de încărcare sau parc industrial, atunci aceste societăți trebuie judecate după criterii de performanță, nu după frumusețea sloganului. Câte venituri reale produc? Din ce contracte? Cu ce costuri? Cu ce personal? Cu ce investiții? Cu ce profit? Cu ce beneficii directe pentru oraș? Cu ce indicatori de performanță pentru administrator? Cu ce mecanisme de prevenire a conflictelor de interese?

Pentru că, odată ce administrația mută activități publice în SRL-uri, controlul democratic devine mai greu pentru cetățean. Un serviciu public clasic poate fi urmărit prin bugetul local, prin direcțiile Primăriei, prin hotărâri, prin execuții bugetare și prin responsabilitate politică directă. O societate comercială municipală funcționează însă într-o zonă hibridă. Mai exact, este publică prin bani și proprietate, dar comercială prin formă juridică; aparține orașului, dar are propriile bugete; este prezentată ca instrument de eficiență, dar poate deveni și instrument de opacizare.

Aici trebuie subliniat. Nu este suficient ca Primăria să spună că aceste firme sunt legale. Desigur că au fost create prin hotărâri, desigur că bugetele sunt trecute prin Consiliul Local, desigur că avizele juridice invocă OG 26/2013, OUG 109/2011 și Codul administrativ. Legalitatea formală nu răspunde însă la întrebarea de fond. Sunt aceste societăți necesare, eficiente și controlate suficient?

În cazul TIM HUB, administrația trebuie să explice de ce o firmă cu trei ani de cifră de afaceri zero merită o nouă misiune și un nou buget. În cazul Uzinei Energie Solară, trebuie să explice de ce un rulaj de peste trei milioane lei se traduce într-un profit brut de 15.000 lei. În ambele cazuri, trebuie să explice cine conduce, cum a fost ales, ce interese private există în fundal, ce contracte se vor derula și ce indicatori pot fi verificați peste un an.

Fără aceste explicații, tranziția verde riscă să devină o formulă comodă pentru extinderea administrației prin firme. O rețea de entități publice cu nume moderne, obiective generoase și documente seci, în care eșecurile nu sunt asumate, ci redenumite; pierderile nu sunt dezbătute, ci rostogolite; iar promisiunile inițiale sunt înlocuite cu alte promisiuni, ambalate mai bine.

Timișoara nu are nevoie de mai puțină energie verde. Are nevoie de mai multă claritate. Nu are nevoie de mai puține proiecte publice moderne. Are nevoie ca ele să fie explicate până la ultimul leu. Nu are nevoie de mai puțină ambiție. Are nevoie ca ambiția să nu fie confundată cu marketingul administrativ.

Pentru că, în final, orașul nu se încălzește cu acronime, nu se luminează cu comunicate și nu devine verde prin simpla înmulțire a SRL-urilor municipale. Devine verde atunci când proiectele produc energie, reduc costuri, sunt administrate transparent și lasă în urmă rezultate măsurabile.

Până atunci, Primăria Timișoara trebuie să comunice public și clar dacă este vorba despre tranziție verde sau administrație mutată în SRL-uri.

Iar în cazul acestor două societăți, răspunsul nu poate veni din broșuri. Trebuie să vină din contracte, bilanțuri, facturi, indicatori și răspundere publică.

Timișoara are nevoie de energie verde. Dar energia verde nu poate deveni alibi pentru o administrație mutată în SRL-uri, unde eșecul nu se închide, ci se redenumește, se bugetează din nou și pleacă mai departe, cu altă siglă, altă anexă și aceeași întrebare. Cine răspunde?