Pe 13 august 2026, Dominic Fritz a apăsat „play” și Timișoara a început, pentru câteva zeci de secunde, să construiască spectaculos. Beton, armături, excavatoare, macarale, cadre dinamice, muzică optimistă și litere cât fațada Primăriei: „Timișoara: 6 poduri în lucru”. Subtitlul aducea ceva precizie: „3 poduri în șantier. Alte 3, în licitație pentru constructor”.
Numai că, opt zile mai târziu, două dintre cele trei obiective din vitrina „în licitație” rămâneau fără licitație. Procedura de peste 81 de milioane de lei pentru podul rutier și podul pietonal din zona ISHO/ILSA era anulată chiar de Primăria Timișoara. Muzica rezistase mai bine decât procedura.
Cea mai harnică echipă a administrației USR a Timișoarei este cea de foto-video plus postacii de Facebook. De departe aceștia construiesc virtual, pe social media, o Timișoară care în realitate nu există. Orașul dinamic, în care se contruiește de zor și lucrurile merg ca un ceas elvețian nu trece proba realității de care simplul cetățean se lovește pe stradă, zilnic.
Într-o postare pe Facebook, din 3 septembrie 206, consilierul local Roxana Iliescu pune degetul exact pe diferența dintre filmuleț și dosarul administrativ: „Voi ați auzit de alea 6 poduri pe care le construiește administrația USR?!”, amintește ea, reluând mesajul primarului din 13 august. Apoi face inventarul: „Haideți să vedem ce fac podurile, care în realitate nu sunt 6 ci vreo 3, iar din cele 3, doar unul este în execuție”.
Formula este polemică și poate fi discutată la milimetru tehnic. Problema de fond rămâne însă. Primăria a pus sub aceeași umbrelă verbală, „6 poduri în lucru”, șantiere efective, lucrări aflate la început, o procedură contestată și o licitație care avea să fie anulată. Nu este același lucru să torni beton, să pregătești o demolare și să aștepți finalizarea unei achiziții publice. În clipul video de propagandă toate merg pe aceeași muzică.
La Podul Muncii – Iuliu Maniu există, incontestabil, șantier. Lucrările au început la sfârșitul lui martie, iar în iunie stadiul financiar comunicat era de aproximativ 10%. Podul vechi a fost demontat pe segmente, iar constructorul lucrează la noua structură. Termenul oficial de finalizare este februarie 2027. Acesta este obiectivul cel mai greu de contestat din filmul primarului. Aici chiar se muncește, există utilaje, fier și beton, nu numai copywriting municipal. Însă termenul de finalizare este prea puțin realist.
La Pasajul Slavici–Polonă, povestea începe însă mult mai devreme decât lasă impresia montajul. Contractul de proiectare și execuție, de 49,065 milioane lei fără TVA, a fost semnat de Dominic Fritz în 7 aprilie 2025, cu o durată totală de 18 luni, dintre care șase rezervate proiectării. Ordinul efectiv de începere a lucrărilor a venit abia în 27 mai 2026. Între fotografia cu contractul și intrarea serioasă în teren a trecut, așadar, mai bine de un an.
Pe 13 august, utilajele existau, iar filmulețul afișa peste ele: „Se lucrează la sistemul de susținere a noului pasaj”. Corect ca fotografie de moment. Mult mai puțin complet ca istorie administrativă. Într-un reel încape excavatorul. Anul dintre contract și șantier, mai greu.
Al treilea obiectiv din categoria „în șantier” este Pasarela Îndrăgostiților, introdusă fără complexe în marea numărătoare a podurilor. Primăria anunța pe 16 iulie 2026 emiterea autorizației de construire și preciza că în cursul verii constructorul urma să înceapă organizarea de șantier și demolarea construcției existente. În filmul lui Fritz, formularea este atentă: „Constructorul pregătește demolarea vechii pasarele”.
Roxana Iliescu remarcă faptul că, la momentul analizat de ea, „deocamdată nu s-au apucat nici de demolare”. Iar aici diferența de vocabular contează, căci a pregăti demolarea nu este același lucru cu a reconstrui deja podul. În limbaj tehnic sunt faze diferite. În marketingul municipal, ambele intră comod sub genericul „Timișoara construiește!”
Și ajungem la cele trei obiective trecute chiar de Fritz în categoria „în licitație pentru constructor”.
Primul, Podul Solventul, este un proiect important și necesar. Tocmai de aceea merită prezentat exact. Primăria anunțase încă din 20 aprilie 2026 că asocierea FREYROM–PROCONS GROUP fusese desemnată câștigătoare, pentru 96.076.330 lei cu TVA, cu termen de 24 de luni de la ordinul de începere. Ulterior, rezultatul a fost contestat de STRABAG. Iar pe 13 august chiar filmul lui Dominic Fritz îl ținea, prudent, tot la rubrica „în licitație pentru constructor”. Cu alte cuvinte, nu exista șantierul noului pod peste Bega, ci o procedură administrativă care încă nu devenise beton.
Dar adevărata lovitură de teatru vine de la pozițiile 5 și 6 din clip, respectiv la „Podul ISHO/ILSA pentru mașini” și „Podul ISHO/ILSA pietonal + velo”.
Nu erau două licitații, ci două poduri incluse în aceeași procedură, CN1094068, pentru Inelul II Est, cu o valoare estimată a lucrărilor de 81.097.303,98 lei fără TVA. Procedura fusese publicată la 2 iulie. Proiectul în ansamblu valorează 136,2 milioane lei cu TVA, dintre care 77,9 milioane reprezintă cofinanțare prin Programul Regional Vest.
Pe 13 august, Dominic Fritz le trecea senin în contabilitatea celor „6 poduri în lucru”.
Pe 21 august, Primăria anunța că anulează licitația și revizuiește proiectul tehnic. Documentația, precizează chiar municipalitatea, fusese donată de TAKE PROJECT SRL și trebuie acum completată înainte ca procedura de achiziție să fie reluată. În evidențele europene, procedura apare oficial cu statut anulat, la valoarea de 81,097 milioane lei.
Și aici limbajul administrativ devine mai puțin vesel decât coloana sonoră de pe Facebook. În SEAP, anularea este raportată la art. 212 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea 98/2016 – mecanismul legal aplicabil atunci când sunt constatate erori sau omisiuni care nu mai pot fi remediate fără încălcarea principiilor achiziției publice. ANAP explică exact această logică juridică.
Pe românește, două dintre cele șase „poduri în lucru” din filmulețul din 13 august s-au întors, opt zile mai târziu, de la licitația pentru constructor la revizuirea documentației și la o viitoare licitație.
Nu discutăm dacă Timișoara are nevoie de aceste investiții. Evident că are. Nici dacă administrația Fritz a pus în mișcare proiecte importante. Unele sunt reale, finanțate și vizibile în teren. Discuția este despre distanța dintre informarea publică și publicitatea politică realizată cu material administrativ.
Când ai trei șantiere aflate în faze foarte diferite, un pod prins într-o procedură contestată și alte două poduri a căror licitație este anulată la opt zile după clip, formula „6 poduri în lucru” devine suficient de elastică pentru Facebook. Inginerește, podul dintre cele două sensuri are deschiderea cam mare.
Roxana Iliescu a avut meritul să oprească muzica și să numere documentele. Imaginea care rămâne nu este cea a șase poduri crescând simultan din Bega, ci aceea a șase obiective aflate pe trepte administrative și tehnice radical diferite.
Problema nu este că Dominic Fritz filmează șantiere. Orice primar o face. Problema începe când montajul comprimă realitatea până când licitația devine „lucrare”, pregătirea demolării intră la „pod în șantier”, iar o procedură anulată după opt zile rămâne, pentru eternitatea Facebookului, parte din triumfalul „Timișoara construiește!”.
În orașul real, podurile au nevoie de proiecte bune, avize, constructori, bani, fier, beton și termene respectate. În orașul de pe Facebook, uneori sunt suficiente muzica, drona și un font foarte mare.
