În fotografia publicată de Dominic Fritz nu se întâlnesc doar președintele USR și ambasadorul Statelor Unite. Se întâlnesc realitatea instituțională și ambiția politică. Prima spune că ambasadorii discută firesc cu liderii partidelor. A doua transformă o vizită de curtoazie într-un mic summit euroatlantic, cu Dominic Fritz distribuit simultan în rolurile de gazdă, interpret al Washingtonului, evaluator al sincerității diplomatului și curier către miniștrii României.
Totul se petrece sub o siglă USR atât de mare, încât statul român pare doar un accesoriu textil uitat în marginea fotografiei. Drapelele României, Uniunii Europene și NATO sunt înghesuite în partea stângă a cadrului. În centru se află partidul. Nu România și Statele Unite, nu două instituții, nu două administrații. USR. Ambasadorul american este așezat vizual sub marca formațiunii conduse de Fritz, într-o fotografie care nu demonstrează nicio susținere politică externă, dar este construită pentru a lăsa exact această impresie în mintea publicului grăbit.
Imaginea nu este una diplomatică, ci una de legitimare prin proximitate. Ambasadorul aduce prestigiul funcției. Sigla indică beneficiarul. Dominic Fritz recoltează fotografia.
O strângere de mână pentru public, nu pentru interlocutori
Limbajul corporal nu poate dovedi intenții și nu trebuie tratat ca un detector de adevăr. Poate însă arăta cum este construită o scenă publică. Cei doi bărbați nu se privesc. Privesc aparatul de fotografiat. Strângerea de mână nu surprinde relația dintre ei, ci o expune publicului. Este un gest executat pentru obiectiv, o confirmare vizuală că întâlnirea a avut loc și, mai ales, că Dominic Fritz a avut acces.
Ambasadorul Darryl Nirenberg stă relaxat, cu mâna liberă în buzunar, umerii degajați și un zâmbet larg. Este postura unui om aflat într-o fotografie protocolară de rutină, nu a unui înalt demnitar venit să oficieze ungerea politică a gazdei. Fritz este mai controlat. Brațul liber rămâne lipit de corp, postura este dreaptă, zâmbetul calculat. Ambasadorul pare că participă la o fotografie. Fritz pare că are nevoie de ea.
Diferența este subtilă, dar relevantă. Pentru diplomat, întâlnirea este una dintre numeroasele discuții pe care funcția îl obligă să le poarte. Pentru liderul USR, imaginea devine conținut politic, material de autoritate și dovadă publică a accesului la o putere externă.
Ambasadorul oferă mâna. Fritz construiește din ea o scară.
„L-am primit”: gazda își stabilește rangul
Textul începe cu o formulare atent aleasă: „L-am primit în vizită la sediul USR”. Nu s-au întâlnit. Nu au avut o discuție. Ambasadorul nu a vizitat partidul. Dominic Fritz „l-a primit”.
Verbul îl așază pe autor în centrul scenei și îi atribuie poziția gazdei instituționale. Este o formulă potrivită pentru un șef de stat, un premier, un ministru sau un lider de partid care primește un diplomat. Fritz este, într-adevăr, președintele USR și poate primi ambasadori la sediul formațiunii. Problema nu este legalitatea întâlnirii, ci umflarea ei retorică până la dimensiunile unei audiențe de stat.
Fritz nu relatează simplu un dialog politic. Își compune un portret de om aflat la intersecția dintre Washington, politica românească, statul de drept, NATO, Uniunea Europeană și Guvern.
Un primar cu o constatare definitivă de conflict de interese devine, pentru câteva paragrafe, un fel de cancelar fără cancelarie, ministru de Externe fără minister și interpret autorizat al sufletului american.
Specialistul în sinceritatea ambasadorilor
Darryl Nirenberg, scrie Fritz, este „direct, curios, uman”. Recunoștința sa pentru colaborarea României cu Statele Unite, NATO și Uniunea Europeană „a fost sinceră”.
Aici, liderul USR trece de la relatarea întâlnirii la evaluarea psihologică a ambasadorului. Nu doar că diplomatul a exprimat recunoștință. Dominic Fritz garantează că recunoștința era autentică.
Este o formă rafinată de familiaritate afișată. Fritz îi certifică ambasadorului sinceritatea, îi descrie caracterul și îl proclamă, în final, „un om bun” devenit rapid „un prieten important al României”.
Ambasadorul Statelor Unite ajunge astfel să primească de la președintele USR un fel de aviz moral de funcționare pe teritoriul național. Este direct, uman, sincer. Este bun. Poate rămâne.
Comicul involuntar vine din inversarea raporturilor. Reprezentantul unei mari puteri nu este prezentat prin pozițiile oficiale ale administrației pe care o reprezintă, ci prin impresiile personale ale lui Dominic Fritz. Diplomația este redusă la chimie interpersonală, iar politica externă capătă aerul unei recomandări de pe o platformă de rezervări…interlocutor plăcut, curios, sincer, cinci stele, îl vom mai primi.
Fritz, poștașul dintre ambasador și Guvern
Momentul central al postării este promisiunea că recunoștința ambasadorului va fi transmisă mai departe „miniștrilor USR Oana Țoiu și Radu Miruță”.
Gramatical, Fritz nu spune că ar transmite un ordin sau o solicitare americană. Se referă la recunoștința exprimată de ambasador. Orice altă interpretare ar falsifica textul.
Politic, însă, construcția este remarcabilă. Circuitul prezentat public devine unul în care Fritz își arogă meritul de primul diplomat al țării. Ambasadorul Statelor Unite îi mulțumește lui Dominic Fritz, iar Dominic Fritz duce mulțumirile către ministrul Afacerilor Externe și ministrul Apărării. Liderul USR se introduce singur între reprezentantul Washingtonului și doi membri ai Guvernului României. Doi membri demiși ai unui guvern ilegitim în acest moment.
Nu este nevoie ca ambasadorul să-l fi însărcinat cu nimic. Fritz își fabrică singur funcția de intermediar.
Oana Țoiu nu este ministra de Externe a lui Dominic Fritz, iar Radu Miruță nu conduce apărarea partidului. Ei exercită funcții în Guvernul României. Politic, sunt susținuți de USR și răspund în interiorul partidului pentru activitatea lor. Instituțional, însă, ei lucrează pentru stat, nu în cabinetul personal al președintelui formațiunii.
Fritz îi numește totuși „miniștrii USR”, nu miniștrii României. Este mica gramatică a colonizării instituționale de către partid: portofoliile guvernamentale sunt prezentate ca posesiuni politice, iar liderul formațiunii apare drept superiorul informal care primește mesajele și le distribuie subordonaților.
Constituția nu prevede postul de distribuitor de recunoștință diplomatică. Facebook l-a înființat pentru Dominic Fritz.
Statul de drept, excelent subiect de conversație
Fritz anunță că a discutat cu ambasadorul despre „statul de drept în România” și că și-a exprimat „îngrijorările”. Nu precizează care sunt acestea.
Ambiguitatea este utilă. „Statul de drept” oferă gravitate fără obligația detaliului. „Îngrijorările” sugerează pericol, dar evită identificarea lui. Publicul este lăsat să completeze spațiile libere și să presupună că liderul USR a apărat democrația în fața reprezentantului celei mai puternice țări din NATO.
Există însă un detaliu pe care fotografia și textul îl evacuează discret din cadru. Cu mai puțin de o lună înainte, Înalta Curte respinsese definitiv recursul lui Dominic Fritz împotriva raportului prin care Agenția Națională de Integritate constatase conflictul său de interese administrativ. Nu este o condamnare penală și nu trebuie prezentată ca atare. Este însă o hotărâre definitivă a justiției române, pronunțată într-o cauză care îl privește direct.
Fritz are dreptul să discute despre statul de drept. Ironia apare atunci când statul de drept este tratat ca temă de conversație cu ambasadorii, dar devine o problemă de interpretare, contestare și amânare atunci când produce efecte asupra propriei cariere.
În versiunea sa de comunicare, statul de drept este admirabil cât timp rămâne substantiv abstract. Când se materializează într-o hotărâre definitivă, începe brusc să aibă nuanțe, căi europene, termene administrative și explicații politice.
Cu ambasadorul se discută despre principii. Cu prefectul se așteaptă procedura.
O fotografie de autovalidare
Întâlnirea dintre ambasadorul SUA și președintele unui partid parlamentar este normală. Diplomații discută cu puterea, cu opoziția, cu liderii politici, cu parlamentarii și cu administrația locală. O fotografie cu un ambasador nu este nici certificat de bună purtare, nici achitare diplomatică și nici susținere electorală.
Dominic Fritz știe, probabil, toate acestea. Publicul său nu este însă invitat să reflecteze la banalitatea instituțională a întâlnirii. Este invitat să contemple accesul. El l-a primit. El a purtat o discuție lungă. El a exprimat îngrijorările. El a descoperit fascinația ambasadorului. El i-a constatat sinceritatea. El va transmite recunoștința către miniștri. El a stabilit că omul este bun și că a devenit prietenul României.
Ambasadorul apare în postare aproape ca personaj secundar în povestea importanței lui Dominic Fritz.
Aceasta este adevărata miză a textului. Nu informarea despre o întâlnire, ci producerea unei ierarhii imaginare. Primarul Timișoarei și președintele USR se așază singur între Washington și Guvern, între NATO și miniștri, între statul de drept și publicul care trebuie să creadă că el îl reprezintă.
Nu asistăm la o uzurpare juridică de atribuții. Ar fi exagerat și incorect. Asistăm la ceva mai modest și mai frecvent în politica românească: uzurparea decorului.
Instituțiile rămân unde le-a așezat Constituția. Politica externă este făcută de autoritățile statului. Apărarea este gestionată prin instituțiile naționale și prin mecanismele NATO. Ambasadorul reprezintă Statele Unite, nu acordă indulgențe liderilor locali.
Dar, pentru durata unei postări, toate aceste realități sunt împinse în marginea cadrului, lângă drapele. În centru rămân sigla USR, strângerea de mână și Dominic Fritz, omul care nu conduce politica externă a României, dar este suficient de amabil să-i explice Facebookului cum circulă ea prin biroul său.
PS Am și eu o întrebare pentru croitorii profesioniști și pentru cele /cei ce se pricep la fashion și croială. Doar mie mi se pare că sacoul dar mai ales pantalonii domnului Fritz sunt foarte largi, cam ca și când i-ar fi împrumutat unul mult mai solid, gen Ghinea, pentru poza cu ambasadorul? Sau nu au avut număr mai mic, așa pe repede înainte, la SH-ul de pe colț?
