Fost candidat USR PLUS, apărător vocal al administrației Fritz și director la Horticultura SA, Mircea Vancia ajunge din vitrina meritocrației în subsolul bilanțurilor. SERCO TUV, firma premiată și intrată în anul PNRR cu promisiunea digitalizării și a „creșterii durabile”, se prăbușește la trei angajați, pierdere de peste 1,6 milioane lei și capitaluri proprii negative. În același an, SERCO FACILITY MANAGEMENT SERVICES, firma din aceeași orbită familială administrată de Vancia, explodează la 39 de angajați și peste un milion lei profit. Cazul arată cum se citește, în contabilitate, meritocrația promisă de USR în campanie.

PE SCURT

Îl mai știți pe Vancia Facebook Combat? Mulți timișoreni se întreabă unde a dispărut Mircea Vancia, cel mai combativ USR-ist din solda lui Dominic Fritz, care taxa și persifla orice critică la adresa lui Fritz și a USR pe Facebook. E și acum pe Facebook, dar transformat în familist, axat pe business privat. Și una dintre multele trompete care amplifică pentru cei 1000 de urmăritori ai săi fiecare oftat pe care premierul demis Bolojan îl scoate pe rețelele de socializare. Vorba aia, puțină schimbare nu strică, mai ales dacă ai coloana vertebrală de plastilină.

Ecopolitica a refăcut traseul complet al unui personaj care pare desenat special pentru manualul local al meritocrației de partid. Nimeni altul decât…Mircea Vancia, fost candidat USR PLUS, combatant vocal pe Facebook pentru administrația Dominic Fritz, director la Horticultura SA, apoi administrator într-o firmă de familie care explodează exact în anul în care o altă firmă, tot a familiei Vancia, se prăbușește spectaculos.

În 2020, Vancia apărea în poza „oamenilor noi”, sub sigla USR PLUS și sub sloganul „O Românie fără hoție”. Nu a ajuns senator. Electoratul nu l-a trimis în Parlament, dar politica locală are mereu uși laterale pentru oamenii utili. După campanie, fostul candidat intră în zona societăților din jurul Primăriei Timișoara: RETIM, apoi Horticultura SA, iar în cele din urmă ajunge director al societății care se ocupă de spațiile verzi ale orașului. Din campion al comentariilor devine om cu mandat, decizii, proceduri, facturi și responsabilitate administrativă.

La Horticultura, vitrina meritocrației începe să se aburească. Vancia pleacă după acuzații publice și invocă „motive personale”, formula clasică prin care administrația românească transformă incendiul în parfum de cameră. Ulterior, relatările despre constatările Curții de Conturi indică probleme serioase, printre care achiziții fără proceduri clare, facturări întârziate, trasabilitate slabă, control intern de seră improvizată și episoade simbolice precum Parcul Rozelor, unde arbuștii par să fi avut viață mai scurtă decât discursul despre management performant. Nu îl declarăm pe Vancia autorul fiecărei nereguli. Dar el era directorul societății în perioada în care Horticultura a devenit subiect toxic, iar asta contează.

După Horticultura, fostul combatant USR se estompează public. Omul care părea mereu pregătit să apere administrația Fritz în tranșeele Facebook-ului devine mai discret, mai familial, mai puțin dornic de război digital. Nu avem un document care să arate o retragere oficială din USR. Avem însă o schimbare vizibilă de rol, căci militantul se cumințește exact când biografia lui administrativă și economică începe să ridice întrebări mai grele decât orice comentariu politic.

Apoi vine episodul SERCO. SERCO TUV SRL, CUI 33480401, apare înainte de cădere ca firmă respectabilă, premiată în topul CCIAT la categoria „alte activități de curățenie”. Imaginea era perfectă. O companie validată, firmă de top, bună de pus pe podiumul economiei locale. În 2025, SERCO TUV intră și în povestea PNRR, prin proiectul „Digitalizarea SERCO TUV SRL prin adoptarea tehnologiilor digitale”, cu contract din 3 martie 2025, valoare totală de 310.358,44 lei și finanțare nerambursabilă de 231.141,71 lei. Obiectivul suna splendid: echipamente TIC, licențe software și „creștere continuă și durabilă”. Persoana de contact indicată în comunicatul public – Vancia Mircea.

Doar că bilanțul omoară poezia. În 2024, SERCO TUV avea 50 de angajați, cifră de afaceri de 6.580.498 lei, profit net de 76.992 lei, active imobilizate de 571.363 lei, creanțe de 2.817.835 lei și capitaluri proprii pozitive de 185.461 lei. În 2025, firma ajunge la 3 angajați, cifră de afaceri de 4.378.137 lei, pierdere de 1.609.192 lei, active imobilizate de doar 8.436 lei, creanțe de 104.702 lei și capitaluri proprii negative de minus 1.576.958 lei. SERCO TUV nu scade. SERCO TUV se golește.

În același an, SERCO FACILITY MANAGEMENT SERVICES SRL, CUI 1832704, face mișcarea inversă. În 2024 avea un angajat, cifră de afaceri de 291.614 lei și profit net de 2.326 lei. În 2025 sare la 39 de angajați, cifră de afaceri de 4.191.074 lei, profit net de 1.107.036 lei, active imobilizate de 1.298.218 lei și creanțe de 2.553.966 lei. Asociat unic este Dorel Vancia, iar administrator apare Mircea Vancia, numit la 17 iunie 2025.

Aici nu afirmăm fraudă dovedită. Pentru asta trebuie văzute contracte, facturi, clienți, transferuri de angajați, active, utilaje și fluxuri comerciale. Iar de aceste aspecte se ocupă instituțiile de control ale statului, mai ales că insolvența fost deja cerută de firme la care domnul Vancia a reușit să îndatoreze adânc societatea SERCO TUV. Dar tabloul indică o posibilă rocadă calsică de tip „bad company / good company”. Cu alte cuvinte, o găinărie în familie. Firma cu probleme rămâne cu datoriile, firma bună preia viața economică. Una pierde 47 de angajați, cealaltă câștigă 38. Una își evaporă activele, cealaltă le multiplică. Una intră în pierdere de peste 1,6 milioane lei, cealaltă trece de un milion lei profit. Dacă aceasta este coincidență, este o coincidență cu disciplină contabilă.

Partea fiscală și juridică strânge cercul. Supervizor.ro arată că SERCO TUV avea la 31 martie 2026 datorii la stat de 808.431 lei, cu o componentă de stopaj la sursă de peste 70%. Stopajul la sursă nu înseamnă automat salarii neplătite, dar înseamnă obligații fiscale legate de veniturile salariale sau rețineri care trebuiau virate statului. În plus, pe lista Judecătoriei Reșița din 21 ianuarie 2026 apare dosarul 7946/290/2025: creditor SC COLLINI COM SRL, debitori SC SERCO TUV SRL și Vancia Mircea, obiect ordonanță de plată. Mai multe detalii impecabil documentate găsiți pe SUPERVIZOR.ro: TIMIŞ: Ce mai fac firmele MANAGE LOG, NOVASANIS INSTAL, ROMALDO şi SERCO TUV? Două aşteaptă să li se aprobe cererile de concordat preventiv, iar cele administrate de STAICU şi VANCIA au mutat afacerile şi… speră să îngroape datoriile prin faliment – SUPERVIZOR.ro .

Mircea Vancia nu este accidentul USR. Este produsul local dus până la capăt. Moralist în campanie, combatant pe Facebook, beneficiar de funcții publice, manager retras când societatea începe să miroasă a scandal și administrator într-o rocadă de firme unde una rămâne cu gaura, iar cealaltă cu oxigenul. Pe scurt, meritocrația promisă în 2020 a ajuns, în 2025, să se citească nu în postări, ci în bilanțuri.

INVESTIGAȚIE ECOPOLITICA

În 2020, Mircea Vancia poza sub sigla USR PLUS, în decorul moral al „oamenilor noi”, cu promisiunea unei Românii fără hoție și cu ambiția discretă a unui lider local în formare. Nu a ajuns senator, dar traseul lui nu s-a oprit. Activistul de partid și apărătorul vocal al administrației Fritz a fost recuperat în zona societăților Primăriei, a ajuns director la Horticultura SA, apoi a plecat după scandal și acuzații privind managementul societății. Dincolo de prim-planul politic, povestea continuă în firmele de familie. SERCO TUV, firmă premiată și beneficiară de PNRR pentru digitalizare și „creștere durabilă”, se prăbușește la trei angajați, pierdere de peste 1,6 milioane lei și capitaluri proprii negative, în timp ce SERCO FACILITY MANAGEMENT SERVICES, administrată tot de Vancia, explodează în același an la 39 de angajați și peste un milion lei profit. Cazul Vancia nu mai este despre postări, campanie și loialitate de partid. Este despre cum se citește meritocrația USR atunci când o scoți din sloganuri și o pui în bilanț.

„Omul nou”. Candidatul USR PLUS și poza de familie a meritocrației

În 2020, Mircea Vancia apărea în decorul perfect al „oamenilor noi”, cu sigle USR PLUS, roll-up-uri curate, zâmbete de campanie, tricouri, întâlniri de organizație și sloganul care trebuia să măture vechea politică de pe fața României: „O Românie fără hoție”. Era epoca în care orice fotografie de partid era ambalată ca o promisiune de igienizare morală. Nu se mai vorbea despre clientelă, pile, sinecuri și trasee de partid. Se vorbea despre competență, transparență, administrație modernă și oameni care, ni se spunea, vin din alt film, unul imaculat moral și mai mult ca perfect.

Mircea Vancia era unul dintre personajele acestei distribuții locale. Nu lider național, nu tribun, nu doctrinar, ci exact tipul de activist de organizație care dă consistență unei filiale. Este mereu prezent, disponibil, vizibil, disciplinat, atent la poza de grup și la momentul politic. În ecosistemul PLUS Timiș, partidul de buzunar al lui Dacian Cioloș care avea să fie înghițit apoi de USR, Vancia părea să-și joace rolul cu convingerea omului care simte că istoria locală poate începe și cu el. Un aspirant fără șanse la funcția de lider de filială, cu ambiție, cu reflex de organizare și cu suficientă energie pentru a se pune în vitrina noii meritocrații.

La alegerile parlamentare din 2020, numele lui Mircea Vancia apare pe afișajul politic al alianței USR PLUS, în zona candidaturii pentru Senat în Timiș. Era perioada în care candidații erau prezentați ca viitorii aleși ai unei Românii reformate, iar sigla USR PLUS funcționa ca o ștampilă morală aplicată pe fruntea fiecărui om de pe listă. Simplul fapt că veneai din acea zonă trebuia să spună ceva despre tine…că ești altfel, că nu aparții vechii politici, că nu cauți funcții, că nu intri în administrație ca să trăiești din ea, că nu confunzi partidul cu oportunitatea.

În realitate, Vancia nu a ajuns senator. Electoratul nu l-a trimis în Parlament, iar promisiunea personală de ascensiune politică s-a oprit înainte de primul mare prag. Dar în politica locală eșecul electoral nu închide neapărat ușa. Uneori doar schimbă intrarea. Dacă votul nu te duce în funcție, organizația te poate păstra în circuit. Dacă nu ajungi ales, poți deveni util. Dacă nu intri în Parlament, poți intra mai târziu în consilii de administrație, în societăți publice, în structuri unde meritocrația nu se mai măsoară în voturi, ci în încrederea partidului.

Aici începe, de fapt, cazul Vancia. Nu cu o ilegalitate, nu cu o bombă, nu cu un document secret, ci cu o fotografie politică foarte banală, în care omul de partid pozează în omul nou. Candidatul care ratează funcția, dar rămâne în sistemul de recompense al organizației. Activistul care nu convinge suficient electoratul, dar convinge suficient partidul. Personajul local care nu are greutatea unui lider, dar are utilitatea unui soldat disciplinat.

În poza de familie a meritocrației USR PLUS, Mircea Vancia arată exact ca produsul acelei epoci, curat în discurs (când nu își pierde cumpătul online), ambițios în poziționare, promovat în numele schimbării și pregătit să urce pe scara unei administrații care promitea să nu mai funcționeze ca administrațiile vechi. Ironia este că, peste câțiva ani, aceeași biografie nu se va mai citi în sloganuri, ci în funcții primite, demisii, bilanțuri, datorii și firme care se golesc sau înfloresc după cum bate vântul familiei.

Mircea Vancia nu a devenit senator. Dar traseul lui arată că, în politica locală, înfrângerea nu este neapărat finalul carierei. Uneori este doar proba de loialitate înainte de redistribuire.

Facebook Combat cu soldatul digital al administrației Fritz

Înainte să apară în bilanțuri, Mircea Vancia a trăit în comentarii. Acolo era rapid, vehement, sigur pe sine și mereu pregătit să transforme orice critică la adresa administrației Fritz într-un atac împotriva binelui public. Pentru cine a urmărit scena locală de pe Facebook, Vancia nu era un simplu simpatizant care mai lăsa câte o opinie între două poze de familie. Era unul dintre personajele recognoscibile ale ecosistemului digital USR Timiș, omul care intra în dispute, lua apărarea administrației și părea convins că orice contestare a noii puteri locale venea fie din rea-credință, fie din nostalgie după vechea politică.

Facebook-ul a fost, pentru administrația Fritz, mai mult decât o rețea socială. A fost și încă este teren de luptă, birou de presă informal, sală de judecată morală și cazarmă de mobilizare. Acolo se distribuie realizări, se explică întârzieri, se ironizează adversari, se relativizează eșecuri și se apără linia oficială cu o energie pe care uneori nici instituțiile nu o mai au în comunicate. În acest peisaj, Vancia și-a găsit locul natural, devenind soldatul digital al unei administrații care avea nevoie nu doar de voturi, ci și de gardă permanentă în comentarii.

Nu era liderul care dicta strategia, nici vocea oficială. Dar era exact tipul de om util unei formațiuni care își construise identitatea publică pe ideea că ea reprezintă partea luminată a orașului. Vancia funcționa ca un anticorp politic. Când apărea o critică la adresa lui Dominic Fritz, reacționa. Când cineva punea sub semnul întrebării competența administrației, apărea explicația. Când se discuta despre întârzieri, decizii controversate sau promisiuni neonorate, discursul se muta rapid din fapte în morală de genul „cine critică administrația, de fapt, ce apără?”.

Asta a fost una dintre marile specialități ale Facebook Combat-ului local: schimbarea terenului de joc. Critica punctuală era împinsă spre zona atacului politic. Întrebarea despre administrație devenea atac la reformă. Nemulțumirea față de o decizie devenea nostalgie după vechiul sistem. Iar cine nu aplauda suficient de repede risca să fie trecut, măcar simbolic, în tabăra celor care nu înțeleg modernizarea orașului. Vancia a fost parte din această atmosferă, nu ca simplu spectator, ci ca apărător vocal al liniei USR/Fritz.

În această etapă, imaginea lui publică se consolidează ca fost candidat, om de organizație, susținător loial, comentator combativ. Politic, este profilul perfect al activistului care nu a prins funcția prin vot, dar rămâne important în mecanismul de partid. Nu produce doctrină, dar produce zgomot util. Nu câștigă alegeri, dar apără victoria altora. Nu decide direcția administrației, dar participă la protejarea ei simbolică. Într-un partid care a știut să transforme moralismul în armă electorală, asemenea oameni sunt foarte valoroși pentru că țin frontul cald între două campanii.

Ironia vine abia mai târziu. Omul care părea mereu pregătit să explice orașului ce înseamnă administrația curată avea să ajungă el însuși într-o poveste care nu se mai poate rezolva prin replici de Facebook. Pentru că bilanțurile nu intră în polemică. Datoriile nu pot fi acuzate că sunt PSD-iste. Activele dispărute nu răspund la comentarii. Angajații care dispar dintr-o firmă și apar, aproape în oglindă, în altă zonă economică nu pot fi reduși la „fake news” sau „atac politic”. Când intri în cifre, Facebook Combat-ul își pierde muniția.

De aceea, episodul digital este important. Nu pentru că Vancia ar fi fost doar un postac. Ar fi prea simplu și prea comod. Important este că profilul său public a fost construit exact pe contrastul moral care va deveni, mai târziu, vulnerabilitatea centrală a cazului. El aparținea unei lumi politice care îi judeca pe ceilalți cu instrumente morale foarte aspre, cum sunt vechea politică, clientelismul, sinecurile, lipsa de competență, lipsa de transparență. Tocmai de aceea traseul lui ulterior devine relevant. Când un asemenea personaj ajunge în consilii de administrație, apoi la conducerea unei societăți publice, apoi în mijlocul unei rocade de firme de familie, nu mai vorbim doar despre biografia unui activist. Vorbim despre testul real al unei mitologii politice.

Înainte de Horticultura, înainte de SERCO TUV, înainte de PNRR, înainte de dosare și datorii, Mircea Vancia a fost unul dintre apărătorii digitali ai noii administrații. Acolo și-a câștigat vizibilitatea. Acolo și-a exersat reflexul de loialitate. Acolo s-a construit imaginea omului de partid care știe mereu cine are dreptate înainte să citească toate documentele. Iar această imagine îl va urmări mai târziu, când subiectul nu va mai fi o postare critică la adresa lui Dominic Fritz, ci propria lui trecere din vitrina meritocrației în subsolul bilanțurilor.

Meritocrația recompensată. De la candidat ratat la șef în societățile Primăriei Timișoara

După campania din 2020, Mircea Vancia nu dispare din peisaj. Nu ajunge senator, nu devine ales național, nu intră în liga mare a politicii, dar rămâne în circuitul care contează cu adevărat în administrația locală, circuitul oamenilor de partid utili. În politica românească, inclusiv în varianta ei vopsită în culorile reformei, nu toți candidații trebuie să câștige alegeri ca să fie recompensați. Unii trebuie doar să rămână aproape, disciplinați, vizibili și folositori.

Aici începe partea administrativă a traseului Vancia. După episodul USR PLUS, fostul candidat intră în zona societăților aflate în orbita administrației locale. Mai întâi apare în Consiliul de Administrație al RETIM, apoi în Consiliul de Administrație al Horticultura SA, iar ulterior ajunge director interimar, apoi director general la societatea care gestionează o parte importantă din spațiul verde al Timișoarei. Pentru un om care nu obținuse prin vot mandatul parlamentar, traseul nu este deloc rău. Parlamentul s-a închis, dar societățile Primăriei s-au deschis.

Aici nu este nevoie de strigăt. Este suficientă cronologia. Om de partid. Candidat USR PLUS. Activist vizibil. Apărător digital al administrației Fritz. Apoi consilii de administrație. După care direct funcție executivă într-o societate publică. Exact tipul de traseu pe care USR îl denunța, când îl făceau ceilalți. Diferența este că, în noua retorică, același mecanism nu se mai numește politizare. Se numește competență. Sau reformă. Sau profesionalizare. Sau, când trebuie spus cu voce mai joasă, interimat.

Cazul Vancia devine astfel mai interesant decât biografia unui personaj local. El arată cum se produce, în practică, traducerea meritocrației de partid în funcții administrative. În campanie, promisiunea era că oamenii noi vor rupe lanțul vechilor obiceiuri. În administrație, lanțul nu se rupe, doar i se schimbă eticheta. În locul clientului politic de modă veche apare activistul reformist. În locul carnetului de partid clasic apare CV-ul civic. În locul pilei recunoscute apare „încrederea” organizației. Dar rezultatul seamănă izbitor când omul de partid ajunge în structuri publice.

Asta este ipocrizia structurală a cazului. Nu faptul că Mircea Vancia ar fi, prin definiție, incompatibil cu orice funcție administrativă doar pentru că a fost candidat. O asemenea afirmație ar fi absurdă. Oamenii politici pot avea competențe profesionale. Foștii candidați pot lucra. Membrii de partid nu sunt interziși în economie sau administrație. Problema apare când o administrație care și-a construit capitalul electoral pe condamnarea politizării ajunge să reproducă același model de selecție, în care apropierea de partid, vizibilitatea în campanie, loialitatea publică și disponibilitatea de a apăra linia oficială devin, brusc, compatibile cu poziții în societăți publice.

În cazul Horticultura, simbolistica este aproape prea generoasă. O administrație care vorbește despre oraș verde, profesionalizare și management modern ajunge să pună la conducerea societății de spații verzi un fost candidat USR PLUS și apărător vocal al administrației. Omul nou intră în seră. Meritocrația primește birou. Iar partidul care critica vechiul sistem descoperă că societățile publice sunt, totuși, o infrastructură foarte utilă pentru oamenii proprii.

Formula oficială va fi mereu curată. Numiri, mandate, consilii de administrație, decizii, interimate, proceduri, viziuni manageriale. Limbajul administrativ are această calitate. Poate face orice traseu politic să pară neutru, tehnic, aproape inevitabil. Dar când pui cap la cap fotografiile de campanie, candidatura, activismul de partid, apărarea publică a administrației și funcțiile obținute în societăți din jurul Primăriei, neutralitatea începe să semene a decor.

Când o administrație care a denunțat ani de zile clientelismul ajunge să plaseze oameni de partid în societățile din jurul Primăriei, problema nu mai este biografia lui Vancia. Problema este manualul dublu al meritocrației locale. Pentru adversari se aplică moralismul. Pentru „ai noștri” se aplică oportunitatea. Pentru vechea politică, numirile erau sinecuri. Pentru noua politică, aceleași poziții devin instrumente de reformă. Diferența nu mai este mecanismul, ci sigla de pe afiș.

De aceea traseul lui Mircea Vancia trebuie citit ca simptom. Nu ca accident, nu ca excepție exotică, nu ca povestea unui simplu postac ajuns vremelnic director. El este produsul unei logici de partid care funcționează impecabil tocmai pentru că se ascunde în spatele vocabularului curat. Candidatul ratat nu este abandonat. Activistul disciplinat nu este uitat. Apărătorul digital nu rămâne fără utilitate. În timp, fiecare își poate găsi locul într-un consiliu de administrație, o societate publică, un interimat, o funcție.

Așa se ajunge de la „O Românie fără hoție” la o administrație cu oameni de partid instalați în companiile din jurul Primăriei. Nu printr-o lovitură spectaculoasă, nu printr-un scandal instantaneu, ci prin pași mici, aparent procedurali, bine împachetați administrativ. Într-o zi ești candidat. A doua zi ești apărător al administrației. Apoi ești membru într-un consiliu de administrație. Urci ca director. Iar când lucrurile se strică, ni se va spune, ca de obicei, că totul a fost legal, tehnic și necesar.

Mircea Vancia nu a fost marele lider al USR Timiș. Dar tocmai de aceea cazul lui este relevant. Marile ipocrizii politice nu se văd întotdeauna în vârf. Uneori se văd mai bine la nivelul personajelor secundare, acolo unde partidul își recompensează fidelitățile, își întreține rețeaua și își testează, în practică, propriile promisiuni. Iar în cazul Vancia, promisiunea meritocrației începe să arate, foarte devreme, ca o veche rețetă administrativă servită în ambalaj nou.

Horticultura, sera în care meritocrația începe să se usuce

Horticultura SA nu este un simplu rând în CV-ul lui Mircea Vancia. Este episodul în care activistul de partid, candidatul ratat și apărătorul digital al administrației Fritz trece din zona comentariilor în zona managementului efectiv. Din acel moment, nu mai este suficient să aperi administrația pe Facebook, să explici adversarilor că nu înțeleg reforma sau să îmbraci orice decizie controversată în vocabularul binelui public. La Horticultura, lucrurile se măsoară altfel, în contracte, achiziții, facturi, proceduri, material dendrologic, lucrări executate, bani încasați sau neîncasați și urme administrative care trebuie să poată fi verificate.

Numirea lui Vancia la conducerea Horticultura a fost vândută, ca de obicei, în limbajul neutru al administrației. Schimbare de viziune, management diferit, abordare financiară și operațională nouă. Formula sună impecabil. Este genul de propoziție care poate acoperi orice, de la o reală nevoie de reorganizare până la clasica înlocuire politică ambalată ca decizie tehnică. În martie 2024, Dan Rusu este schimbat de la conducerea societății, iar interimatul este preluat de Mircea Vancia. Omul de partid intră, oficial, în sera administrației.

Numai că sera începe repede să miroasă a altceva decât a management modern. În 2025, Horticultura ajunge în mijlocul unor acuzații publice apăsate. Consilierul local Ilie Sîrbu cere demiterea directorului general Mircea Vancia și a directorului tehnic Silviu Hălmăgean, invocând folosirea resurselor societății în interes privat, decizii manageriale cu impact financiar și probleme legate de patrimoniul verde al orașului. La o săptămână după această ieșire publică, Vancia își depune demisia. Explicația: „motive personale”.

Formula este comodă. Cronologia, mai puțin.

Pentru că plecarea lui Vancia nu se produce într-un moment liniștit, după un mandat rotund, cu indicatori clari și bilanț administrativ apărat public. Se produce când societatea începe să devină toxică. Iar mai târziu, când raportările și relatările despre constatările Curții de Conturi scot la suprafață vulnerabilitățile de la Horticultura, demisia capătă altă greutate. Nu mai pare doar retragerea discretă a unui manager obosit. Pare ieșirea la timp dintr-o seră în care plantele decorative ale meritocrației începuseră să se usuce vizibil.

Neregulile semnalate în jurul Horticultura ating exact zonele care definesc managementul unei societăți publice: achiziții, facturare, trasabilitate, control intern, verificarea lucrărilor și justificarea banului public. Potrivit relatărilor apărute în presa locală pe baza constatărilor Curții de Conturi, la Horticultura au fost identificate achiziții de arbori și arbuști derulate fără program anual de achiziții, fără publicare în SEAP, fără documentație de atribuire și, în mai multe situații, fără contracte ferme. Asta nu este o chestiune de gust peisagistic. Este mecanica elementară a unei societăți care lucrează cu bani publici și pentru oraș.

Sub mandatul lui Vancia, Horticultura nu avea nevoie doar să planteze, să tundă, să întrețină și să răspundă comenzilor Primăriei. Trebuia să poată demonstra ce a cumpărat, de la cine, în ce condiții, pe baza cărei proceduri, cu ce contract, pentru ce lucrare și cu ce rezultat. Când aceste verigi lipsesc sau apar incomplet, managementul nu mai poate fi apărat cu lozinci despre profesionalizare. O societate publică nu funcționează pe încredere de partid și pe explicații ulterioare. Funcționează pe documente.

Un alt capitol sensibil privește facturarea. Relatările despre raportul Curții de Conturi indică lucrări sau servicii pentru care facturile nu ar fi fost emise la momentul prestării, ci ulterior, unele chiar în timpul controlului. Aici apare o întrebare simplă, aproape banală, dar devastatoare pentru o societate care invocă management modern. Dacă lucrarea a fost făcută, de ce nu a fost facturată la timp? Dacă nu există documente clare, cum se verifică exact ce s-a făcut? Dacă circuitul intern al documentelor este slab sau absent, cine răspunde pentru faptul că societatea nu își poate urmări curat propriile operațiuni?

În administrație, haosul documentar nu este un accident minor. Este locul în care se pierd bani, responsabilități și urme. Când nu ai proceduri ferme, când facturile apar târziu, când trasabilitatea este neclară, când lucrările nu pot fi urmărite coerent de la comandă la execuție și de la execuție la facturare, managementul nu mai este management. Este improvizație cu antet.

Cazul Parcul Rozelor este, probabil, cel mai plastic episod al acestei degradări. Primăria Timișoara ceruse achiziționarea urgentă a 9.600 de arbuști Ilex crenata pentru înlocuirea buxusului afectat. Horticultura i-ar fi cumpărat cu 12 lei bucata și i-ar fi facturat către Primărie cu 9,32 lei bucata, sub prețul de achiziție. Caietul de sarcini prevedea arbuști de 40–60 cm, dar ar fi fost cumpărate exemplare de 20–25 cm, în timp ce documentele de plantare ar fi consemnat dimensiunea contractuală, nu cea reală. În plus, sistemul de irigații prevăzut nu ar fi fost utilizat, udarea făcându-se cu furtunul de la cisternă, iar o parte semnificativă din arbuști s-ar fi uscat.

Este greu de găsit o metaforă mai bună pentru administrația care promite ordine și livrează improvizație. Orașul trandafirilor ajunge să discute despre arbuști cumpărați într-o dimensiune, trecuți în acte în alta, udați altfel decât prevedea contractul și uscați înainte ca povestea să poată fi ambalată într-un nou comunicat despre spații verzi. Dacă într-un asemenea caz documentele nu se potrivesc cu terenul, iar terenul nu se potrivește cu promisiunea, atunci nu mai vorbim despre horticultură. Vorbim despre administrație decorativă.

Sub mandatul Vancia, Horticultura devine astfel primul test real al meritocrației care îl propulsase. În campanie, omul nou promitea alt tip de politică. Pe Facebook, apărătorul administrației putea respinge orice critică drept atac interesat. În fruntea unei societăți publice, însă, discursul se lovește de realitate. Achizițiile trebuie făcute procedural. Facturile trebuie emise la timp. Bunurile trebuie urmărite. Lucrările trebuie verificate. Materialul dendrologic trebuie să existe în dimensiunea cerută, nu doar în dimensiunea trecută pe hârtie. Controlul intern trebuie să fie control intern, nu încredere colegială între oameni instalați politic.

Nici acuzațiile privind folosirea resurselor societății în interes privat nu pot fi tratate ca simple zgomote politice. Episodul semnalat public, legat de utilizarea mașinii societății, a angajaților și a materialului dendrologic pentru plantări pe o proprietate privată din satul timișean Altringen, trebuie formulat prudent, pentru că nu avem o hotărâre judecătorească. Dar jurnalistic, întrebarea este legitimă. Cum a funcționat controlul intern al societății? Cine a aprobat deplasările? Cine a verificat utilizarea resurselor? Ce documente justifică operațiunile? Unde se termină activitatea societății publice și unde începe interesul privat?

Mai apare și tema pepinierei de pe Calea Urseni, cu acuzații privind evacuarea fără o strategie limpede de relocare, posibile pierderi pentru patrimoniul verde și suspiciuni în jurul unor terenuri valoroase. Chiar dacă fiecare element trebuie verificat separat, ansamblul spune același lucru: Horticultura nu era doar o firmă care tundea garduri vii și planta flori. Era o societate cu patrimoniu, terenuri, utilaje, material biologic, contracte, oameni și acces la bani publici. Cu atât mai mult, conducerea ei cerea rigoare, nu loialitate politică.

Vancia nu iese din Horticultura ca un manager care și-a terminat liniștit mandatul. Iese dintr-o societate devenită toxică public, după acuzații și înainte ca radiografia administrativă să arate că sub verdele oficial stăteau proceduri lipsă, facturi întârziate și control intern de seră improvizată. Fostul combatant digital al USR descoperă aici limita comentariului politic. Când documentele nu se leagă, când cifrele nu se așază și când societatea intră în zona verificărilor, loialitatea de partid nu mai ține loc de management.

Horticultura este, în traseul lui Mircea Vancia, momentul în care meritocrația începe să se usuce la vedere. Nu pentru că el trebuie declarat vinovat de fiecare neregulă semnalată în societate. Asta ar fi o exagerare fără acoperire. Ci pentru că el era directorul unei societăți publice în perioada în care aceasta ajunge în centrul unor acuzații serioase și al unor constatări administrative grave. Iar când un om de partid este promovat sub stindardul competenței, apoi pleacă exact când instituția condusă de el intră în zona scandalului, nu mai suntem la rubrica accidente. Suntem la capitolul consecințe.

Dispariția din prim-plan

După Horticultura, Mircea Vancia nu dispare din viață. Dispare din rol. Iese din scenografia în care fusese recognoscibil ani la rând, drept omul de partid, candidatul USR PLUS, apărătorul vehement al administrației Fritz, combatantul de Facebook pregătit să intre în orice tranșee digitală. Nu avem un document care să spună că s-a retras oficial din USR. Nici nu este nevoie. Pentru cititor contează schimbarea vizibilă de profil public. Vancia nu mai pare același personaj construit pentru confruntare. Nu mai ocupă același spațiu simbolic și nu mai joacă același rol.

Până la episodul Horticultura, identitatea lui publică era relativ clară. Vancia era omul din ecosistemul USR Timiș, omul care apărea în campanii, omul care putea fi asociat cu linia politică a administrației Fritz, omul care se angaja în dispute, omul care nu lăsa ușor necontrazisă o critică la adresa noii puteri locale. Era, în felul lui, un produs complet al epocii politice post-2020: partid nou, moralism ridicat la rang de doctrină, social media tratată ca front de apărare, iar loialitatea ambalată ca vigilență civică.

Apoi vine Horticultura. Vine demisia. Vin acuzațiile publice și relatările despre problemele societății. Vine umbra Curții de Conturi. Iar personajul se schimbă. Nu printr-un comunicat dramatic, nu printr-o despărțire oficială de partid, nu printr-o confesiune publică, ci printr-o estompare. Campionul Facebook Combat se cumințește. Militantul se retrage din prim-plan. Omul care înainte părea pregătit să explice orașului orice decizie a administrației începe să se vadă mai rar în zona confruntării politice. Profilul public se mută spre o expunere mai domestică, mai familială, mai neutră, mai puțin riscantă. Și cu o afacere privată, care se dorește discretă.

Este o transformare cu valoare narativă. Pentru că exact omul care apăra public mitul administrației competente devine discret după ce propria lui experiență administrativă intră în zona gri. Cât timp discuția era despre alții, Vancia putea fi vehement. Cât timp se apăra administrația, tonul putea fi ferm. Cât timp critica venea din exterior, exista mereu energie pentru replică. Dar când subiectul începe să atingă Horticultura, managementul, demisia, neregulile și apoi firmele din propria orbită familială, energia publică pare să se evapore.

Nu spunem că Vancia s-a ascuns. Nu spunem că a fugit ori că a abandonat oficial politica. Spunem ceva mai precis și mai greu de contestat, respectiv că dispare din forma în care fusese recognoscibil politic. Din apărător vocal al administrației devine personaj cu expunere mai prudentă. Din militant de comentarii devine profil mai familial. Din om al disputelor se mută într-o discreție care îi convine mult mai mult unui fost director ieșit dintr-o societate publică devenită toxică.

Această schimbare este importantă pentru că spune ceva despre natura militantismului de partid. În perioadele bune, oamenii ca Vancia sunt utili. Țin frontul digital. Apără mesajul. Intră în polemici. Încarcă moral fiecare dispută. Îi transformă pe criticii administrației în adversari ai reformei. Dar când propriul traseu începe să ridice întrebări, când funcția publică se termină prost, când bilanțurile și datoriile ajung mai convingătoare decât postările, aceeași energie militantă devine periculoasă. Mai bine tăcere. Mai bine familie. Mai bine poze cuminți. Mai bine o prezență publică fără muchii.

Într-un fel, acesta este primul rebranding al lui Vancia. Nu cel economic, nu cel din zona SERCO, ci rebrandingul de imagine. Activistul de partid devine cetățean discret. Apărătorul lui Fritz devine familist. Omul de campanie devine om de fundal. Nu știm dacă această transformare este calculată sau pur instinct de conservare. Dar efectul este clar: după Horticultura, Vancia nu mai arată public ca omul care caută confruntarea. Arată ca omul care preferă să nu mai fie subiect.

Ironia este că tocmai această dispariție din prim-plan îl face mai interesant jurnalistic. Pentru că omul care a trăit politic din vizibilitate devine relevant exact prin retragere. În momentul în care biografia lui începe să coboare din fotografiile USR în documente de firmă, tonul se schimbă. Nu mai avem aplombul moral al activistului. Avem prudența omului care știe că fiecare replică publică poate redeschide întrebări. Horticultura nu a produs doar o demisie administrativă. A produs și o diminuare de profil.

În fond, aici se vede diferența dintre curajul de comentariu și curajul de explicație. În comentarii, adversarul este ușor de învins. Îi atribui intenții, îl bagi într-o tabără, îl ironizezi, îl delegitimezi. În fața unor întrebări despre mandat, proceduri, facturi, datorii, transferuri de activitate și firme de familie, jocul se schimbă. Acolo nu mai poți câștiga prin atitudine. Ai nevoie de documente. Iar documentele, spre deosebire de Facebook, nu pot fi blocate, ironizate sau trimise la plimbare cu o replică isteață.

După Horticultura, Vancia nu dispare din viață. Dispare din rol. Campionul Facebook Combat se cumințește, militantul se estompează, iar profilul public se mută din tranșeele digitale ale USR spre o discreție familială mult mai convenabilă. Este pauza dintre două acte. În primul, omul nou apără administrația curată; în al doilea, același om apare în jurul unor firme unde una se prăbușește, alta crește spectaculos, iar bilanțurile încep să spună ceea ce postările nu mai pot acoperi.

SERCO TUV, firma premiată care intră în anul PNRR. O „coincidență” clasică

După Horticultura, povestea lui Mircea Vancia se mută din zona societăților Primăriei în zona firmelor de familie. Iar prima piesă din acest decor privat este SERCO TUV SRL, firma care, înainte să apară în bilanțuri ca o societate prăbușită, apare în vitrina mediului de afaceri local ca firmă validată, premiată și prezentabilă. O firmă bună de pus în catalog, bună de afișat la topuri, bună de trecut în fotografia respectabilă a antreprenoriatului timișean.

În Topul Firmelor realizat de Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș, SERCO TUV apare la categoria „Alte activități de curățenie”, întreprinderi mijlocii, pe locul 1. Pe pagina CCIAT figurează cu adresa din Timișoara. Nu este o firmă obscură, ascunsă în subsolul economiei locale. Este o firmă expusă public ca performer de categorie, așezată în vitrina oficială a excelenței de business.

Topul firmelor nu este, în sine, o garanție de moralitate, solvabilitate viitoare sau bună administrare. Nu spune că o companie nu se poate prăbuși peste câteva luni. Nu certifică faptul că toate deciziile sale sunt impecabile. Dar oferă reputație, adică exact ce contează într-un moment de oportunitate. O firmă premiată pare solidă. O firmă clasată pe locul 1 pare validată. O firmă prezentă în catalogul mediului de afaceri pare genul de societate care poate merge mai departe, care poate investi, care poate cere bani, care poate intra într-un program de modernizare fără să ridice imediat semne de întrebare.

Asta este nuanța importantă. Premiul CCIAT nu înseamnă automat eligibilitate PNRR. Nu putem spune că diploma a produs finanțarea, nici că topul a fost folosit formal ca bilet de intrare în program. Dar putem spune că premiul construiește imaginea publică necesară. SERCO TUV intră în anul 2025 nu ca o firmă suspectă, ci ca o firmă cu aparență de performanță. Într-un ecosistem în care finanțările europene sunt însoțite de comunicate, obiective, indicatori și limbaj despre digitalizare, o astfel de imagine cântărește. Poate nu juridic. Dar reputațional, cu siguranță.

De altfel, CCIAT prezenta Topul Firmelor ca un clasament realizat pe baza unui sistem de indicatori financiari și a unei metodologii unitare, după domeniu, grupa de activitate și clasa de mărime a întreprinderii. Catalogul era descris și ca instrument de promovare pentru firmele incluse. Cu alte cuvinte, nu vorbim doar despre o diplomă pusă pe perete la recepție. Vorbim despre o formă de capital simbolic, despre o firmă clasată, firmă promovată, firmă recunoscută în mediul local de afaceri.

Iar imediat după acest trofeu vine PNRR-ul. SERCO TUV intră în 2025 cu imaginea unei companii care poate fi prezentată drept candidatul ideal pentru digitalizare. Activitate economică în domeniul curățeniei, clasare bună în topul local, date de contact vizibile, asociere publică cu Mircea Vancia și aparența unei companii care merită să fie modernizată. În acel moment, fotografia arată impecabil. Firma premiată, firma de top, firma serioasă, firma care se pregătește să adopte tehnologii digitale.

Doar că exact aici începe ruptura dintre vitrină și bilanț. Pentru că SERCO TUV va intra în anul PNRR cu imaginea firmei performante, dar va ieși din același an cu date contabile care arată o cu totul altă realitate. În 2025, firma ajunge la doar 3 angajați, pierdere de 1.609.192 lei și capitaluri proprii negative. În 2024 avusese 50 de angajați, profit net de 76.992 lei și capitaluri proprii pozitive. Diferența nu este de nuanță. Este prăbușire.

Mai mult, masa patrimonială se subțiază aproape neverosimil. Activele imobilizate ale SERCO TUV scad de la 571.363 lei în 2024 la 8.436 lei în 2025, creanțele de la 2.817.835 lei la 104.702 lei, iar activele circulante de la 2.948.575 lei la 104.763 lei. Firma care nu a urcat pe podiumul performanței ajunge, la finalul aceluiași ciclu, să arate ca o structură golită economic.

De aceea, premiul CCIAT nu trebuie tratat ca decor festiv, ci ca prim act al unei cronologii. Înainte de cădere, SERCO TUV are reputație. Înainte de bilanțul dezastruos, are validare publică. Înainte de capitalurile proprii negative, apare ca performer într-un top local. Înainte să rămână cu trei angajați, apare ca firmă suficient de serioasă pentru a intra în discursul despre digitalizare și modernizare. Această succesiune este esențială pentru articol, fiindcă arată cât de mare este distanța dintre aparență și realitatea contabilă.

Înainte să apară ca firmă prăbușită, SERCO TUV apare ca firmă validată. În vitrina CCIAT, societatea arată ca un performer. În vitrina PNRR, arată ca un IMM bun de digitalizat. În bilanțul de la finalul anului, arată cu totul altfel. Iar aici cazul Vancia capătă altă dimensiune. Nu mai vorbim doar despre un fost activist USR ajuns în firme de familie, ci despre felul în care prestigiul public, banii europeni și prăbușirea financiară pot încăpea, toate, în aceeași cronologie.

PNRR cu ironie – digitalizare pentru „creștere continuă și durabilă”

După premiul CCIAT, vine bomboana PNRR. SERCO TUV intră în primăvara lui 2025 nu ca firmă suspectă, nu ca societate în cădere liberă vizibilă public, ci ca beneficiar de bani europeni pentru modernizare. Pe hârtie, totul sună impecabil: digitalizare, tehnologii noi, echipamente hardware TIC, aplicații, licențe software, creșterea intensității digitale și, formula de aur, „creștere continuă și durabilă”. Limbajul perfect al României reformate, aplicat peste o firmă care, până la finalul aceluiași an, avea să ajungă într-o fotografie contabilă dezastruoasă.

Pe 15 aprilie 2025, firma publică în presa apropiată de USR Timiș anunțul privind proiectul „Digitalizarea SERCO TUV SRL prin adoptarea tehnologiilor digitale”, cod RUE 3979. Potrivit comunicatului, SERCO TUV derula proiectul începând cu 3 martie 2025, în baza contractului de finanțare nr. 3979.1/i3/c9, încheiat cu Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, prin Planul Național de Redresare și Reziliență, apelul „Digitalizarea IMM-urilor – Grant de până la 100.000 Euro pe întreprindere”. Valoarea totală a contractului era de 310.358,44 lei, din care finanțarea nerambursabilă PNRR era de 231.141,71 lei, echivalentă cu 90% din valoarea totală eligibilă aprobată. Perioada de implementare: martie 2025 – decembrie 2025.

Obiectivele declarate merită citite cu atenție, pentru că aici începe ironia grea. SERCO TUV urma să achiziționeze echipamente hardware TIC și aplicații/licențe software care să contribuie la creșterea intensității digitale a societății. Al doilea obiectiv era și mai frumos: „creșterea cifrei de afaceri pentru a asigura o creștere continuă și durabilă a firmei”. În traducere administrativă, bani europeni pentru o firmă care trebuia să devină mai modernă, mai competitivă și mai stabilă. În traducere contabilă, vom vedea imediat că stabilitatea a avut viață scurtă.

Detaliul care leagă direct povestea de personajul central este persoana de contact. În comunicatul PNRR, la datele beneficiarului apare explicit: VANCIA MIRCEA, cu adresa de e-mail și telefonul care apare și în actele firmei și în mențiunea CCIAT. Cu alte cuvinte, Vancia nu este o umbră genealogică trecută accidental prin firmă. Nu este doar fost asociat, fost administrator sau nume din trecutul societății. În proiectul european, el apare ca omul de contact al beneficiarului.

Aici se rupe decorul, pentru că în martie 2025 SERCO TUV primește promisiunea banilor europeni pentru digitalizare și creștere durabilă, iar la finalul aceluiași an durabilitatea se măsoară în trei angajați, pierdere de peste 1,6 milioane lei și active imobilizate aproape evaporate. Firma care în 2024 avea 50 de angajați, 6.580.498 lei cifră de afaceri și 76.992 lei profit net ajunge în 2025 la 3 angajați, 4.378.137 lei cifră de afaceri și pierdere netă de 1.609.192 lei.

Prăbușirea nu se oprește la personal și profit. În bilanț, SERCO TUV arată ca o firmă din care s-a scos aproape tot aerul economic. Activele imobilizate scad de la 571.363 lei în 2024 la 8.436 lei în 2025. Creanțele cad de la 2.817.835 lei la 104.702 lei. Activele circulante se reduc de la 2.948.575 lei la 104.763 lei. Capitalurile proprii se duc de la +185.461 lei la –1.576.958 lei. Este greu să împaci aceste cifre cu promisiunea de „creștere continuă și durabilă”, fără să simți că limbajul PNRR și realitatea bilanțieră au trăit în universuri paralele.

Atenție! Nu spunem că finanțarea PNRR a fost obținută ilegal. Nu avem, în acest moment, cererea de finanțare, grila de evaluare, raportul de implementare, documentele de achiziție, procesele-verbale de recepție sau dovada decontării efective. Nu spunem nici că echipamentele nu au fost cumpărate. Asta trebuie verificat separat. Dar avem ceva suficient de puternic pentru o întrebare publică legitimă. Cum poate o firmă finanțată pentru digitalizare și creștere durabilă să încheie același an aproape golită de angajați, active, capital propriu și stabilitate financiară?

Întrebarea devine și mai serioasă când o legăm de restul cronologiei. În 2024, SERCO TUV apare în vitrina firmelor premiate. În martie 2025 intră în proiect PNRR. În aprilie 2025 anunță public digitalizarea. În același an, bilanțul arată că firma se prăbușește. Iar în paralel, o altă firmă din aceeași orbită familială, SERCO FACILITY MANAGEMENT SERVICES, administrată de Mircea Vancia din iunie 2025, crește spectaculos. Aici PNRR-ul nu mai este doar o notă de subsol. Devine una dintre piesele care fac cronologia să miroasă a artificiu.

Pentru că finanțările europene nu sunt bani de imagine. Nu sunt premii de consolare pentru firme care arată bine în cataloage. Nu sunt confetti birocratice peste societăți aflate la un pas de golire. Ele vin cu obiective, indicatori, bunuri achiziționate, obligații de implementare și, de regulă, o logică de durabilitate. Dacă SERCO TUV a primit sau urma să primească bani pentru tehnologie, trebuie să existe urme materiale: echipamente, licențe, softuri, recepții, facturi, amortizări, utilizare, localizare a bunurilor. Iar când activele imobilizate ale firmei ajung la finalul anului la doar 8.436 lei, problema este unde se pot vedea investițiile digitale. Chiar, unde?

Digitalizarea promisă nu se vede în rezultatul economic al firmei. Comunicatul vorbește despre modernizare. Bilanțul vorbește despre colaps. Comunicatul vorbește despre creștere continuă și durabilă. Bilanțul vorbește despre trei angajați. Comunicatul vorbește despre tehnologii digitale. Bilanțul arată active imobilizate aproape evaporate. Comunicatul îl indică pe Mircea Vancia ca persoană de contact. Bilanțul îl așază, indirect, în centrul unei povești care cere răspunsuri, nu explicații vagi.

În martie 2025, SERCO TUV primește promisiunea banilor europeni pentru digitalizare și creștere durabilă. La finalul aceluiași an, durabilitatea se măsoară în trei angajați, pierdere de peste 1,6 milioane lei și active imobilizate aproape evaporate. Dacă aceasta este România modernă și reformată, atunci reforma a reușit cel puțin un lucru. A transformat prăbușirea într-un proiect cu cod RUE, comunicat de presă și persoană de contact.

Bilanțul prăbușirii SERCO TUV – de la 50 de angajați la 3

Dincolo de poze, sloganuri, premii și comunicate despre digitalizare, cazul SERCO TUV se judecă cel mai rece în bilanț. Acolo nu mai există „O Românie fără hoție”, nu mai există Facebook Combat, nu mai există meritocrație de partid, nu mai există limbaj PNRR despre creștere continuă și durabilă. Există cifre. Iar cifrele spun o poveste mult mai dură decât orice polemică politică.

În 2024, SERCO TUV era încă o firmă cu dimensiune economică vizibilă. Avea 50 de angajați, o cifră de afaceri netă de 6.580.498 lei, profit net de 76.992 lei, active imobilizate de 571.363 lei, creanțe de 2.817.835 lei și capitaluri proprii pozitive de 185.461 lei. Nu era o firmă spectaculoasă, nu era un gigant, dar era o societate cu personal, rulaj, patrimoniu și aparență de funcționare normală.

În 2025, fotografia se schimbă brutal. SERCO TUV ajunge la 3 angajați, deci pierde practic toată masa de personal. Cifra de afaceri coboară la 4.378.137 lei, iar profitul se transformă într-o pierdere netă de 1.609.192 lei. Nu vorbim despre o ajustare de piață sau despre un an mai slab. Vorbim despre o întoarcere violentă a indicatorilor, de la profit la gaură de peste 1,6 milioane lei.

Și mai importantă este prăbușirea patrimonială. Activele imobilizate scad de la 571.363 lei la 8.436 lei. Creanțele cad de la 2.817.835 lei la 104.702 lei. Activele circulante se reduc de la 2.948.575 lei la 104.763 lei. Capitalurile proprii, care în 2024 erau încă pozitive, la 185.461 lei, ajung în 2025 la minus 1.576.958 lei. Într-un singur an, firma trece din zona unei societăți funcționale în zona unei structuri aproape golite contabil.

Aceasta este partea care trebuie citită fără patimă, dar cu atenție. SERCO TUV nu scade. SERCO TUV se golește. Dispar angajații, dispar activele, dispar creanțele, dispare capitalul propriu pozitiv. Rămâne cifra de afaceri în coborâre, pierderea uriașă și o firmă care arată ca o carcasă contabilă.

Diferența dintre 2024 și 2025 este prea mare pentru a fi tratată ca simplă fluctuație. De la 50 de oameni la 3 oameni nu este restructurare discretă. Este amputare operațională. De la 571.363 lei active imobilizate la 8.436 lei nu este doar amortizare obișnuită. Este aproape dispariția patrimoniului fix din bilanț. De la 2,8 milioane lei creanțe la puțin peste 100.000 lei nu este doar încasare normală. Este o schimbare radicală a poziției economice a firmei. Iar de la capital propriu pozitiv la minus 1,57 milioane lei nu este o sincopă. Este intrare în zonă de dezechilibru sever.

Aici se vede de ce capitolele anterioare contează. Firma care fusese prezentată în vitrina performanței locale, apoi introdusă în povestea PNRR pentru digitalizare și „creștere continuă și durabilă”, ajunge la finalul aceluiași an să arate exact invers – mai puțini oameni, mai puține active, mai puține creanțe, mai puțin capital și o pierdere uriașă. Comunicatul vorbea despre modernizare. Bilanțul vorbește despre evacuare economică.

Nu trebuie să forțăm concluzia. Nu spunem, fără documente suplimentare, că activele au fost mutate ilegal, că oamenii au fost transferați formal sau informal, că portofoliul de clienți a fost direcționat intenționat către altă firmă. Dar spunem ceva verificabil. În bilanțul SERCO TUV, anul 2025 arată ca anul în care firma își pierde aproape toată substanța operațională și patrimonială. Iar când, în același timp, o altă firmă din aceeași orbită familială explodează economic, această prăbușire nu mai poate fi citită izolat.

Pentru Mircea Vancia, acest bilanț este mai incomod decât orice comentariu de Facebook. Acolo unde putea combate, ironiza, relativiza sau devia discuția, aici cifrele stau fixe. În 2024, firma avea 50 de angajați. În 2025, are 3. În 2024, avea profit. În 2025, are pierdere de peste 1,6 milioane lei. În 2024, avea active imobilizate de peste jumătate de milion lei. În 2025, aproape nimic. În 2024, avea capital propriu pozitiv. În 2025, capital propriu negativ masiv.

Bilanțul SERCO TUV este momentul în care povestea nu mai poate fi ținută în registrul „atacurilor politice”. Nu este opinie, nu este pamflet. Nu este antipatie față de USR. Este document financiar. Iar documentul arată că firma premiată, firma digitalizabilă, firma cu persoană de contact Mircea Vancia, se transformă într-un singur an într-o societate cu trei angajați și pierdere de peste 1,6 milioane lei.

În limbajul administrației reformiste, poate că asta s-ar numi adaptare, eficientizare sau repoziționare. În limbajul bilanțului, arată mult mai simplu. SERCO TUV rămâne fără oameni, fără active serioase, fără capital propriu pozitiv și fără povestea de firmă solidă cu care intrase în anul PNRR.

Firma care înflorește exact când cealaltă se usucă: SERCO FACILITY

Dacă SERCO TUV este firma care se golește în 2025, SERCO FACILITY MANAGEMENT SERVICES este oglinda perfectă, mai exact firma care crește exact când cealaltă se prăbușește. Aici povestea nu mai poate fi citită doar pe o singură societate. Abia comparația dintre cele două firme arată adevărata anomalie. Pe o parte, SERCO TUV pierde oameni, active, creanțe, capital propriu și intră într-o pierdere uriașă. Pe cealaltă parte, SERCO FACILITY câștigă angajați, rulaj, profit, active și creanțe. În același an. În aceeași orbită familială. Cu același Mircea Vancia intrat formal în rol de administrator.

În 2024, SERCO FACILITY MANAGEMENT SERVICES era o firmă aproape decorativă în comparație cu SERCO TUV. Avea un singur angajat, 291.614 lei cifră de afaceri și 2.326 lei profit net. O societate mică, cu activitate modestă, fără dimensiunea economică a firmei SERCO TUV, care în același an avea 50 de angajați și peste 6,5 milioane lei cifră de afaceri.

În 2025, însă, SERCO FACILITY explodează. Ajunge la 39 de angajați, 4.191.074 lei cifră de afaceri și 1.107.036 lei profit net. Activele imobilizate urcă la 1.298.218 lei, iar creanțele ajung la 2.553.966 lei. Nu vorbim despre o creștere lentă, organică, de la an la an. Vorbim despre o schimbare de scară. Firma trece, practic, din zona unei activități reduse în zona unei companii care rulează milioane, angajează zeci de oameni și produce peste un milion lei profit net.

Momentul devine esențial când îl punem lângă prăbușirea SERCO TUV. În același 2025, SERCO TUV cade de la 50 de angajați la 3, de la profit net de 76.992 lei la pierdere de 1.609.192 lei, de la 571.363 lei active imobilizate la 8.436 lei și de la 2.817.835 lei creanțe la 104.702 lei. Firma mare se golește. Firma mică se umflă. Una pierde substanță economică. Cealaltă o capătă.

Aici apare întrebarea pe care orice auditor, creditor sau jurnalist economic ar trebui să o pună. Ce anume s-a mutat, de fapt, între aceste două lumi? S-au mutat angajați? S-au mutat clienți? S-au mutat contracte? S-au mutat utilaje? S-au mutat comenzi? S-a mutat fluxul operațional? Sau asistăm la o coincidență perfectă, în care o firmă moare exact când alta, din aceeași proximitate familială, începe să trăiască spectaculos?

Controlul formal face povestea și mai interesantă. Potrivit raportului fiscal, la SERCO FACILITY MANAGEMENT SERVICES, asociat unic este Dorel Vancia, cu 100% din capitalul social, iar Mircea Vancia apare ca administrator, numit la 17.06.2025. Firma are ca obiect de activitate RECOM cod CAEN 8121 – activități generale de curățenie a clădirilor.

Așadar, exact în anul în care SERCO TUV se prăbușește, Mircea Vancia apare ca administrator la SERCO FACILITY, firma care înflorește. Iar asta schimbă discuția. Nu mai vorbim despre o simplă firmă a unei rude care a avut un an bun. Vorbim despre o societate aflată în aceeași zonă de familie, cu activitate apropiată, care crește exploziv în timp ce firma veche se descarcă de oameni, active și capital.

În astfel de situații, nu acuzi înainte să verifici. Nu spui, fără contracte și documente, că s-a făcut transfer fraudulos de activitate. Dar nici nu te prefaci că nu vezi geometria. Când o firmă pierde 47 de angajați, iar alta câștigă 38, când una aproape își evaporă activele imobilizate, iar cealaltă le duce la aproape 1,3 milioane lei, când una intră în pierdere de peste 1,6 milioane lei, iar cealaltă trece de 1,1 milioane lei profit, jurnalistic nu ai de-a face cu o notă de subsol. Ai de-a face cu axul economic al cazului.

În limbaj de business, povestea poate fi ambalată frumos în cuvinte precum reorganizare, repoziționare, eficientizare, schimbare de model operațional. În limbaj de investigație, arată ca o posibilă rocadă de viață economică. Firma cu istoric, datorii, probleme și expunere rămâne în urmă. Firma curată, administrată de Mircea Vancia și deținută formal de Dorel Vancia, preia dinamica bună: angajați, cifră de afaceri, profit, active și creanțe.

În timp ce SERCO TUV pierde 47 de angajați, SERCO FACILITY câștigă 38. În timp ce una își evaporă activele, cealaltă și le multiplică. În timp ce una intră în pierdere de peste 1,6 milioane lei, cealaltă trece de un milion lei profit. Dacă aceasta este coincidență, este o coincidență cu disciplină contabilă.

Aici cazul Vancia depășește zona anecdotică a fostului userist combativ. Nu mai este doar povestea unui candidat ratat, a unui postac, a unui director plecat de la Horticultura sau a unui om retras discret din prim-plan. Este povestea unui personaj care reapare în centrul unei simetrii economice greu de ignorat, o simetrie în care o firmă se usucă, alta înflorește, iar Mircea Vancia este prezent nu în comentarii, ci în actele firmei care crește.

Artificiul probabil: „bad company / good company”

În acest punct, povestea nu mai poate fi citită liniar, firmă cu firmă. Dacă ne uităm doar la SERCO TUV, vedem o societate care se prăbușește. Dacă ne uităm doar la SERCO FACILITY MANAGEMENT SERVICES, vedem o societate care crește spectaculos. Dar când le punem una lângă alta, în același an, în aceeași orbită familială și cu Mircea Vancia prezent în zona firmei care înflorește, apare mecanismul care trebuie investigat, ami exact o posibilă rocadă de tip bad company / good company (firma bună / firma rea).

Modelul este simplu. Firma veche, încărcată cu datorii, pierderi, creditori, probleme fiscale sau litigii, rămâne în urmă și se golește. Firma nouă sau mai curată preia oxigenul economic ce constă în angajați, contracte, clienți, active, flux operațional, eventual know-how și rulaj. Pe hârtie, fiecare firmă are propria existență juridică. În economie, însă, viața se poate muta dintr-un corp în altul. Iar când firma veche rămâne cu gaura, iar firma bună rămâne cu profitul, întrebarea nu mai este dacă avem două CUI-uri diferite. Întrebarea este ce s-a întâmplat, concret, cu activitatea.

În cazul Vancia, bilanțurile arată exact această simetrie suspectă. SERCO TUV intră în 2025 cu 50 de angajați, peste 6,5 milioane lei cifră de afaceri, profit net, active imobilizate de peste jumătate de milion lei și creanțe de aproape 2,8 milioane lei. Iese din același an cu 3 angajați, pierdere de peste 1,6 milioane lei, active imobilizate de 8.436 lei, creanțe de 104.702 lei și capitaluri proprii negative de peste 1,57 milioane lei.

În oglindă, SERCO FACILITY MANAGEMENT SERVICES face mișcarea inversă. În 2024 era o firmă cu un angajat, cifră de afaceri de 291.614 lei și profit net de 2.326 lei. În 2025 sare la 39 de angajați, 4.191.074 lei cifră de afaceri, 1.107.036 lei profit net, active imobilizate de 1.298.218 lei și creanțe de 2.553.966 lei. Iar în această firmă, Mircea Vancia apare administrator, numit la 17 iunie 2025, în timp ce asociat unic este Dorel Vancia.

Aici nu avem încă proba finală a transferului. Nu avem, deocamdată, contractele mutate, lista angajaților transferați, facturile, contractele de cesiune, vânzările de active, clienții comuni sau documentele care să arate exact traseul banilor. Dar avem o sincronizare care nu poate fi tratată ca decor. În același an în care o firmă pierde 47 de angajați, cealaltă câștigă 38. În același an în care una își evaporă activele imobilizate, cealaltă le duce la aproape 1,3 milioane lei. În același an în care una intră în pierdere masivă, cealaltă trece de un milion lei profit.

Aceasta este logica posibilului artificiu financiar. SERCO TUV rămâne cu trecutul, SERCO FACILITY preia viitorul. Prima rămâne cu datoriile, creditorii, litigiile, pierderile și problemele fiscale. A doua primește dinamica bună de oameni, rulaj, profit, creanțe și active. Nu spunem că este fraudă dovedită. Spunem că bilanțurile indică o mutare de greutate economică atât de clară încât orice explicație serioasă trebuie să arate ce s-a transferat efectiv între cele două firme.

Mai ales că domeniul de activitate este apropiat. SERCO TUV apare cu obiect RECOM cod CAEN 8129, „alte activități de curățenie”, iar SERCO FACILITY MANAGEMENT SERVICES cu obiect RECOM cod CAEN 8121, „activități generale de curățenie a clădirilor”. Nu vorbim despre o firmă de curățenie care se prăbușește și o fabrică de mobilă care crește. Vorbim despre două societăți din aceeași zonă economică, aflate în aceeași orbită familială, cu o succesiune temporală perfectă: una se stinge, cealaltă se aprinde.

În astfel de situații, limbajul elegant al consultanței poate suna foarte bine, prin reorganizare, eficientizare, repoziționare, optimizare, separare operațională. Dar în jurnalismul de investigație, asemenea cuvinte nu sunt concluzii, ci perdele. În spatele lor trebuie căutate documente cum sunt contractele de muncă, clienții facturați în 2024 de SERCO TUV și în 2025 de SERCO FACILITY, utilajele, mașinile, echipamentele, facturile de vânzare, cesiunile, creanțele, comenzile și eventualele contracte publice sau private care au migrat de la o firmă la alta.

Aici se află, probabil, centrul economic al cazului Vancia. Nu în simplul fapt că o firmă a mers prost și alta bine. Asta se poate întâmpla. Centrul este simultaneitatea și simetria. Firma care avea oamenii îi pierde. Firma care nu îi avea îi câștigă. Firma care avea active aproape le pierde. Firma care avea mai puține le multiplică. Firma care fusese premiată și intrase în anul PNRR pentru digitalizare ajunge carcasă contabilă. Firma administrată de Mircea Vancia ajunge performerul real al anului.

În plus, există o dimensiune morală și politică imposibil de separat de restul biografiei. Vancia nu este un antreprenor anonim. Este fost candidat USR PLUS, fost combatant al administrației Fritz, fost director la Horticultura, om promovat într-un discurs politic care vorbea obsesiv despre curățenie, meritocrație și alt tip de practici. Tocmai de aceea, o posibilă rocadă economică de tip bad company / good company nu este doar o poveste de business. Este un test de coerență pentru întreaga mitologie publică din care Vancia a făcut parte.

Artificiul financiar probabil este, așadar, o rocadă de tip bad company / good company, unde firma cu probleme rămâne cu datoriile, firma bună preia viața economică. Nu avem încă facturile, contractele și transferurile de personal care să închidă proba, dar bilanțurile arată o sincronizare prea precisă pentru a fi ignorată.

Iar dacă această explicație se confirmă, atunci cazul SERCO nu mai este doar povestea unei firme care s-a prăbușit. Este povestea unei mutări controlate de viață economică. Datoriile rămân într-o parte, profitul se mută în alta, iar fostul campion al moralismului politic apare exact acolo unde firma începe să înflorească. În limbajul Facebook-ului de partid, probabil s-ar putea numi reziliență. În limbajul creditorilor și al bilanțurilor, seamănă mult mai mult cu o operațiune prin care trecutul se lasă la plată, iar viitorul se facturează pe alt CUI.

Datoriile, stopajul la sursă și dosarul de plată

După bilanțuri vine partea care mută povestea din zona interpretării economice în zona riscului juridic și fiscal. Pentru că SERCO TUV nu rămâne doar o firmă care se prăbușește spectaculos în acte. Rămâne și o firmă cu datorii, creditori, cereri în instanță și obligații fiscale care ridică întrebări mult mai dure decât orice polemică de Facebook.

Potrivit Supervizor.ro, SERCO TUV SRL avea, la 31 martie 2026, datorii la stat de 808.431 lei, cu o componentă de stopaj la sursă de peste 70%. În același articol, Supervizor notează că împotriva SERCO TUV fusese formulată o cerere de aplicare a Legii 85/2014 de către creditoarea STILL MATERIAL HANDLING ROMANIA SRL, în dosarul 2411/30/2026, cu termen de judecată pe 18 iunie 2026.

Stopajul la sursă nu înseamnă automat că angajații nu și-au primit salariile. Nu avem, deocamdată, state de plată, declarații de salariați sau dosare de muncă din care să rezulte neplata directă a salariilor. Dar stopajul la sursă înseamnă ceva foarte grav în orice firmă cu angajați, adică obligații fiscale aferente veniturilor salariale sau rețineri care trebuiau declarate și virate statului. Cu alte cuvinte, firma a avut oameni, a avut obligații asociate muncii, iar o parte consistentă din aceste obligații a ajuns restanță.

Acesta este punctul în care povestea devine incomodă pentru fostul apostol local al administrației curate. În 2024, SERCO TUV avea 50 de angajați. În 2025, mai avea 3. În 2026, potrivit Supervizor.ro, firma apare cu datorii la stat de peste 800.000 lei, majoritar din zona stopajului la sursă. Nu trebuie să forțăm concluzia. Este suficientă succesiunea: oameni mulți, prăbușire de personal, datorii fiscale legate de muncă, firmă ajunsă în zona insolvenței. Restul trebuie cerut în documente, cu precizie, declarațiile D112, fișele sintetice ANAF, eventualele sesizări ITM, statele de plată și situația contribuțiilor reținute sau datorate.

În plus, există și o piesă judiciară care îl scoate pe Mircea Vancia din fundal și îl aduce nominal în față. Pe lista cauzelor Judecătoriei Reșița din 21 ianuarie 2026, la completul C5 C 2026, apare dosarul 7946/290/2025. Creditor este SC COLLINI COM SRL, iar debitori sunt SC SERCO TUV SRL și Vancia Mircea. Obiectul dosarului: ordonanță de plată – OUG 119/2007 / art. 1014 CPC și următoarele. Stadiul procesual: fond.

Acest detaliu este important nu pentru că ar reprezenta o condamnare sau o dovadă definitivă a unei datorii. O listă de ședință nu este hotărâre judecătorească. Dar este un document care arată că Vancia apare nominal, alături de SERCO TUV, într-un litigiu de plată. Nu mai discutăm doar despre o firmă cu istoric familial, nici doar despre un nume asociat cândva cu societatea. Discutăm despre un dosar în care creditorul îl indică pe Vancia Mircea printre debitori.

Vancia nu apare doar în fotografia de partid și în comunicatele PNRR. Apare nominal și în registrul mai puțin festiv al instanței, ca debitor, alături de SERCO TUV, într-o ordonanță de plată. Drumul de la Facebook Combat la dosar de plată este mai scurt decât părea în campania din 2020.

Iar acest dosar trebuie pus lângă restul cronologiei. SERCO TUV intră în 2025 cu imagine de firmă premiată și cu proiect PNRR pentru digitalizare. În același an, firma se golește de la 50 de angajați la 3, de la profit la pierdere de peste 1,6 milioane lei, de la active imobilizate de 571.363 lei la 8.436 lei. În paralel, SERCO FACILITY MANAGEMENT SERVICES, firma administrată de Mircea Vancia începând cu iunie 2025, crește spectaculos. Apoi apar datoriile la stat, stopajul la sursă și dosarele de plată.

Din acest punct, întrebarea nu mai este dacă Mircea Vancia a fost un combatant vocal pe Facebook sau un fost candidat USR PLUS cu ambiții locale. Întrebarea este ce responsabilitate are un om care apare, rând pe rând, în zona societăților publice, într-o firmă prăbușită, într-un proiect PNRR, într-o firmă de familie care explodează și într-un dosar de plată. Biografia politică devine biografie financiară. Iar biografia financiară începe să lase urme în instanță.

Nu spunem că Vancia a fost condamnat, nu spunem că a comis infracțiuni, nu spunem că a furat contribuțiile angajaților. Spunem că firma SERCO TUV apare cu datorii fiscale serioase, cu o componentă majoritară de stopaj la sursă, că intră în zona cererilor de insolvență/faliment, iar Mircea Vancia apare nominal, împreună cu societatea, într-un dosar de ordonanță de plată. Asta este suficient de grav. Și, mai ales, este documentabil.

În limbajul vechiului Vancia de Facebook, probabil totul ar fi putut fi prezentat ca atac, manipulare sau răutate politică. În limbajul documentelor, însă, lucrurile sunt mai simple, cu datorii la stat, stopaj la sursă, creditor, debitori, ordonanță de plată, fond. Iar aici nu mai ajută aplombul militant. Ajută doar chitanțele.

Meritocrația promisă, citită în bilanț

Cazul Mircea Vancia nu trebuie citit ca o simplă biografie locală, cu un personaj ambițios, câteva funcții, o demisie și două firme de familie. Ar fi prea puțin. Vancia este util tocmai pentru că nu este marele lider al USR Timiș, nu este arhitectul politic al administrației Fritz, nu este figura care decide strategia. Este personajul secundar care arată, uneori mai clar decât liderii, cum funcționează sistemul real din spatele discursului public.

În 2020, Mircea Vancia intră în poza oamenilor noi. USR PLUS promitea o altă politică, o altă administrație, o altă relație cu funcțiile publice. O Românie fără hoție, fără clientelă, fără sinecuri, fără rețelele vechi. În acea fotografie, Vancia era candidatul, activistul, omul de organizație, produsul local al unei mitologii politice construite pe igienă morală și pe promisiunea competenței.

Apoi vine realitatea. Candidatul ratat nu dispare. Devine util. Intră în zona societăților din jurul Primăriei, apare în consilii de administrație, ajunge la Horticultura, preia conducerea unei societăți publice și iese din ea nu după un mandat limpede, apărat cu rezultate, ci după acuzații publice, demisie discretă și constatări administrative care arată proceduri lipsă, facturi întârziate, trasabilitate slabă și control intern improvizat.

După Horticultura, omul vocal se estompează. Campionul Facebook Combat nu mai pare la fel de dornic de dueluri publice. Profilul se mută spre discreție, familie, neutralitate, o prezență mai prudentă. Nu avem nevoie să spunem că s-a retras oficial din USR. Important este altceva. Omul care fusese recognoscibil ca apărător al administrației Fritz dispare din rolul de combatant exact după ce propria lui experiență administrativă devine incomodă.

Apoi apare episodul SERCO. Iar aici, discursul despre meritocrație coboară definitiv din postări în bilanțuri. SERCO TUV, firma premiată și intrată în anul PNRR cu promisiunea digitalizării și a „creșterii continue și durabile”, se prăbușește într-un singur an, de la 50 de angajați la 3, de la profit la pierdere de peste 1,6 milioane lei, de la active imobilizate de peste jumătate de milion lei la câteva mii de lei. În același timp, SERCO FACILITY MANAGEMENT SERVICES, firma din aceeași orbită familială, administrată de Mircea Vancia, explodează, cu 39 de angajați, peste 4,1 milioane lei cifră de afaceri și peste 1,1 milioane lei profit net.

Aici nu mai vorbim despre retorică. Vorbim despre geometrie economică. O firmă se golește. Alta se umple. Una rămâne cu datoriile, pierderile și problemele. Cealaltă capătă oxigen prin oameni, rulaj, profit, active, creanțe. Poate că documentele vor arăta o explicație perfect legală. Poate că vom afla că nu s-au mutat contracte, angajați, utilaje sau clienți. Dar până când aceste explicații apar, bilanțurile spun o poveste prea sincronizată ca să fie tratată drept întâmplare banală.

Iar peste toate acestea vine stratul fiscal și juridic, ce implică datorii la stat, componentă majoritară de stopaj la sursă, cerere de insolvență/faliment formulată de creditor, plus dosar de ordonanță de plată în care Mircea Vancia apare nominal alături de SERCO TUV. Nu este o condamnare. Nu este verdict penal. Dar este exact genul de urmă documentară care transformă cazul din bârfă politică în subiect de investigație.

De aceea, miza articolului nu este să demonstrăm că Mircea Vancia este un mare rechin financiar. Nici nu ar fi credibil. Miza este să arătăm cum un personaj crescut în discursul moral al USR ajunge să ilustreze, aproape didactic, contradicția dintre promisiunea publică și practica reală. Omul nou devine om de partid. Omul de partid devine beneficiar de funcții. Managerul public pleacă după scandal. Antreprenorul de familie apare într-o rocadă economică greu de ignorat. Iar moralismul inițial se întoarce, ca un bumerang, în forma cea mai rece, formată din cifre, datorii, pierderi, instanță.

USR a vândut ani la rând ideea că problema administrației românești este vechea politică. Cazul Vancia arată că vechea politică nu dispare neapărat când își schimbă sigla. Se poate îmbrăca în discurs reformist, poate vorbi despre transparență, poate promite competență, poate poza sub bannere curate și poate produce aceleași trasee cunoscute: activist, funcție, societate publică, management contestat, retragere, firmă de familie, datorii lăsate în urmă.

Mircea Vancia nu este accidentul USR. Este produsul său local dus până la capăt – moralist în campanie, combatant pe Facebook, beneficiar de funcții publice, manager retras când societatea începe să miroasă a scandal și administrator într-o rocadă de firme unde una rămâne cu gaura, iar cealaltă cu oxigenul. Pe scurt, meritocrația promisă în 2020 a ajuns, în 2025, să se citească nu în postări, ci în bilanțuri.

sursa imagini: Facebook – spațiu public, Supervizor.ro, cover AI GPT