CNSC a admis contestația depusă de EGIS împotriva rezultatului licitației pentru supervizarea, dirigenția de șantier și asistența tehnică a proiectului de retehnologizare a termoficării din Timișoara. Documentele analizate de Ecopolitica arată o competiție între firme cu profiluri, cifre de afaceri, portofolii și capacități operaționale diferite.

Miza nu este doar cine câștigă un contract de aproximativ 2,77 milioane lei, ci cine controlează tehnic o lucrare de infrastructură critică pentru un oraș care a plătit ani la rând costurile avariilor, pierderilor și improvizațiilor din sistemul de termoficare.

PE SCURT

Retehnologizarea termoficării din Timișoara nu este o lucrare de bordură, nu este o cosmetizare urbană și nu este încă un șantier municipal care poate fi acoperit, la nevoie, cu fotografii de progres și comunicate optimiste. Este o intervenție pe infrastructură critică, într-un oraș care a trăit ani întregi cu avarii, pierderi, improvizații, promisiuni și facturi politice plătite, până la urmă, din bani publici.

Tocmai de aceea, contractul pentru supervizare, dirigenție de șantier și asistență tehnică nu este o anexă birocratică a proiectului. Este una dintre piesele sensibile ale întregii lucrări. Supervizorul nu taie panglici, nu apare în fotografiile de campanie și nu ține discursuri despre modernizare. Dar el este cel care trebuie să vadă, la timp, dacă lucrarea se execută corect, dacă documentația tehnică este respectată, dacă apar abateri, întârzieri, improvizații sau riscuri care se pot transforma, mai târziu, în costuri, avarii și explicații tardive.

Licitația pentru acest contract a fost contestată, iar contestația depusă de EGIS a fost admisă de Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor. Procedura nu rămâne, așadar, la nivelul unei simple dispute comerciale între competitori. CNSC a trimis procedura la reevaluare, ceea ce obligă Primăria Timișoara să reintre în zona criteriilor, documentelor, experienței similare și justificării tehnice a rezultatului.

Aceasta nu înseamnă că o contestație admisă dovedește automat o fraudă, o înțelegere sau o vinovăție. Ar fi o concluzie pripită și juridic vulnerabilă. Înseamnă însă că rezultatul inițial al procedurii nu mai poate fi tratat ca o formalitate închisă. Într-un proiect de asemenea miză, reevaluarea nu este un detaliu administrativ, ci un semnal că modul în care au fost citite, comparate și punctate ofertele trebuie explicat mai clar.

În această licitație au intrat firme cu profiluri diferite. Unele au cifre de afaceri importante, portofolii consistente și experiență în proiecte publice mari. Altele sunt mai mici ca dimensiune, dar invocă experiență punctuală în zona de termoficare sau în lucrări tehnice relevante. EGIS apare ca un actor cu o structură operațională semnificativă, inclusiv cu 113 salariați în 2025, potrivit datelor completate în documentarea acestui material. În zona execuției principale a lucrării propriu-zise apare Construcții Erbașu, una dintre firmele mari ale pieței românești de construcții, cu relații vechi și constante cu statul și cu portofoliu de proiecte publice majore.

Diferențele dintre competitori nu sunt, în sine, o dovadă de neregulă. O firmă mare nu este automat mai bună, iar o firmă mică nu este automat incapabilă. Dar într-un proiect de termoficare finanțat din bani publici, aceste diferențe trebuie explicate limpede. Cifra de afaceri, numărul de salariați, portofoliul de lucrări similare, experiența în infrastructură energetică, relația contractuală cu instituții publice și capacitatea reală de a susține tehnic un șantier complex nu sunt detalii decorative. Sunt indicatori care spun ceva despre greutatea reală a fiecărui actor.

Întrebarea centrală nu mai este doar cine a fost desemnat câștigător. Întrebarea este cum a fost evaluată capacitatea reală a firmelor care au vrut să supravegheze lucrarea. Ce proiecte au fost acceptate ca experiență similară? Cum a fost verificat personalul-cheie? Ce documente au contat decisiv? Ce diferență a făcut experiența directă în termoficare față de experiența generală în construcții, instalații sau supervizare? Și, mai ales, cum va justifica Primăria Timișoara reevaluarea după decizia CNSC?

Aici se află miza publică a cazului. Contractul de supervizare, estimat la aproximativ 2,77 milioane lei, nu poate fi citit izolat de proiectul mare de retehnologizare. El face parte din arhitectura de control a unei investiții mult mai mari, în care execuția, proiectarea, finanțarea, auditul, supervizarea, procedurile SEAP și eventualele contestații formează un ecosistem administrativ greu de urmărit pentru public, dar esențial pentru calitatea lucrării.

Primăria Timișoara trebuie să explice nu doar că procedura merge mai departe, ci cum merge mai departe. Cine reevaluează? Ce anume se reevaluează? Ce observații ale CNSC sunt luate în calcul? Ce documente vor fi recitite? Ce punctaje pot fi modificate? Cum se va vedea, concret, diferența dintre o experiență similară solidă și una doar invocată?

Răspunsul solicitat Primăriei în baza Legii 544/2001 devine, în acest context, cu atât mai important. Până la răspunsul oficial, primul strat al documentării arată o licitație cu miză mare, firme inegale ca profil, o contestație admisă și o procedură trimisă la reevaluare. Nu este o sentință publică împotriva unei firme și nu este o acuzație împotriva administrației. Este însă un semnal de alertă procedural care cere explicații clare, documentate și verificabile.

Pentru că, în termoficare, greșelile nu rămân doar în hârtii. Se văd iarna. Se văd în avarii. Se văd în pierderi. Se văd în facturi. Și se văd mai ales atunci când orașul descoperă prea târziu că între promisiunea de retehnologizare și realitatea din teren a stat o supraveghere tratată ca simplă bifă administrativă.

EXCLUSIV! În episodul II, vă dezvăluim cu documente și legături dovedite caracatița din administrașia USR a Timișoarei. Citiți urmarea în articolul Primăria Timișoara, firma soțului și funcționara din interior: cazul Voloșciuc!

INVESTIGAȚIE ECOPOLITICA

Retehnologizarea termoficării din Timișoara nu este o lucrare municipală oarecare. Este una dintre acele intervenții care pot fi vândute public prin fotografii, comunicate și formule liniștitoare despre „modernizare”, dar care, în realitate, se judecă după conducte, presiuni, pierderi, avarii, termene, probe tehnice și responsabilitate contractuală. Când o asemenea lucrare ajunge să depindă de capacitatea unor firme de a executa, supraveghea și valida tehnic intervențiile, întrebarea nu mai este doar cine a semnat contractul, ci cine are, efectiv, forța profesională, financiară și operațională să garanteze că banii publici nu se transformă într-o nouă poveste de iarnă cu calorifere reci și explicații calde.

Supervizarea nu este decor administrativ. Este sistemul de frână al unui șantier plătit din bani publici

Într-un proiect de retehnologizare a termoficării, tentația administrației este să vorbească aproape exclusiv despre lucrarea mare: conducte noi, modernizare, eficiență energetică, reducerea pierderilor, bani europeni sau bani publici atrași pentru un sistem care, ani la rând, a fost sinonim cu avarii, improvizații și explicații de iarnă. Este partea vizibilă, partea care se poate fotografia, anunța, împacheta în comunicate și transforma în discurs public despre „investiții”. Dar, în realitate, una dintre cele mai importante piese ale unei asemenea lucrări nu este nici fotografia cu utilajul, nici ordinul de începere, nici promisiunea politică. Este controlul tehnic al execuției.

În cazul marelui proiect de retehnologizare a termoficării din Timișoara, această piesă poartă o denumire aparent birocratică, cea de supervizare, dirigenție de șantier și asistență tehnică. Exact genul de formulă care, pentru publicul larg, pare secundară. O anexă administrativă. O achiziție de specialiști care verifică hârtii. Un contract tehnic, undeva în spatele șantierului. În realitate, tocmai aici se joacă o parte decisivă din siguranța, calitatea și responsabilitatea lucrării.

Supervizorul, dirigintele de șantier și echipa de asistență tehnică sunt, sau ar trebui să fie, filtrul dintre proiectul desenat pe hârtie, execuția din teren, autoritatea contractantă și interesul public. Ei verifică dacă lucrările sunt executate conform proiectului tehnic, dacă materialele folosite corespund cerințelor, dacă modificările sunt justificate, dacă situațiile de lucrări reflectă realitatea, dacă termenele sunt respectate, dacă riscurile tehnice sunt semnalate la timp și dacă autoritatea publică primește nu doar rapoarte frumoase, ci informații reale despre ce se întâmplă pe șantier.

Într-o lucrare de infrastructură energetică, această funcție nu este ornamentală. Nu discutăm despre zugrăvirea unei clădiri, despre amenajarea unui rond sau despre o intervenție urbană minoră. Discutăm despre termoficare, adică despre un sistem tehnic complex, cu rețele, presiuni, temperaturi, conducte, vane, puncte termice, racorduri, probe, izolații, pierderi și riscuri care nu se văd întotdeauna în momentul în care șantierul este acoperit și asfaltul este turnat. În termoficare, greșelile pot fi îngropate fizic sub pământ și descoperite abia mai târziu, când sistemul cedează, când apar pierderi, când oamenii rămân fără căldură sau când administrația începe să explice, din nou, că problemele sunt „punctuale”, „tehnice” sau „în curs de remediere”.

De aceea, contractul de supervizare nu poate fi tratat ca o formalitate. El este, în logica unui proiect serios, sistemul de frână al șantierului. Este mecanismul care ar trebui să oprească derapajele înainte ca ele să devină costuri publice. Este mecanismul care ar trebui să spună „nu” atunci când execuția se abate de la proiect, când documentele nu sunt suficiente, când soluțiile tehnice sunt discutabile, când personalul-cheie nu este prezent, când raportările nu corespund realității sau când presiunea termenelor începe să înlocuiască exigența calității.

Ar fi trebuit să fie foarte important ca beneficiarul, adică Primăria Timișoara, să stabilească cine are, efectiv, capacitatea să facă asta într-un proiect strategic pentru Timișoara.

Nu teoretic. Nu declarativ. Nu prin fraze standard din ofertă. Ci efectiv, prin experiență similară, prin personal tehnic disponibil, prin capacitate administrativă, prin independență profesională, prin forță operațională și prin istoricul concret al proiectelor duse în spate. Pentru că diferența dintre o supervizare reală și una decorativă nu se vede în comunicatul de atribuire. Se vede în șantier, în rapoarte, în refuzul de a accepta lucrări neconforme, în documentele de calitate, în corespondența tehnică, în conflictele asumate cu executantul atunci când este cazul și, mai ales, în urmele pe care lucrarea le lasă după recepție.

În Timișoara, această discuție are o greutate specială. Sistemul centralizat de termoficare nu este un subiect abstract. Este una dintre vulnerabilitățile cronice ale orașului, un sistem în care problemele tehnice, financiare și administrative s-au acumulat în timp și au produs, în mod repetat, efecte directe asupra locuitorilor. Când termoficarea nu funcționează, consecința nu este doar o neplăcere contabilă într-un bilanț al administrației. Este frig în apartamente, este presiune publică, este cost suplimentar, este pierdere de încredere și este încă o dovadă că infrastructura critică nu poate fi administrată prin improvizație și optimism.

Tocmai de aceea, licitația pentru supervizarea, dirigenția de șantier și asistența tehnică a unui asemenea proiect nu este un episod tehnic de culise. Este parte din miza publică a investiției. Dacă executantul principal al lucrării propriu-zise este Construcții Erbașu, o companie cu greutate în zona marilor contracte publice, atunci întrebarea despre supervizare devine și mai importantă, nu mai puțin importantă. Un constructor mare, într-un proiect mare, nu reduce nevoia de control. Dimpotrivă, o amplifică. Cu cât lucrarea este mai complexă, cu cât valoarea este mai mare și cu cât impactul asupra orașului este mai direct, cu atât instituția publică trebuie să poată demonstra că supravegherea este robustă, competentă și suficient de independentă pentru a nu deveni o simplă anexă a execuției.

Aici apare primul semnal de alarmă al întregii povești. Într-un proiect de infrastructură critică, administrația nu cumpără doar servicii de consultanță tehnică. Cumpără capacitate de control. Iar capacitatea de control nu se măsoară doar în existența unei oferte declarate conforme. Se măsoară în oameni, în experiență, în proiecte similare, în proceduri, în capacitatea de a documenta abaterile și în disponibilitatea reală de a pune interesul public înaintea confortului contractual.

Al doilea semnal ține de diferența dintre limbajul achizițiilor publice și realitatea tehnică. În documentele de licitație, totul poate suna ordonat, cu cerințe, criterii, formulare, experiență similară, personal-cheie, punctaje, clarificări, raport al procedurii. Dar limbajul ordonat nu garantează automat un șantier ordonat. O procedură poate fi corectă formal și totuși insuficient explicată public. O ofertă poate bifa cerințe și totuși ridica întrebări despre forța reală de implementare. O firmă poate invoca experiență și totuși trebuie verificat dacă experiența respectivă este cu adevărat comparabilă cu o lucrare de retehnologizare a termoficării.

Al treilea lucru care atrage atenția este contestația însăși. O contestație nu dovedește, prin simpla ei existență, că licitația a fost greșită. Nu este o sentință, nu este o probă finală și nu trebuie transformată jurnalistic într-o condamnare. Dar într-un proiect strategic, o contestație este suficientă pentru a obliga la transparență suplimentară. Ea arată că unul dintre actorii procedurii contestă modul în care a fost evaluată competiția și, implicit, pune sub semnul întrebării logica prin care autoritatea contractantă a decis cine este potrivit să supravegheze o lucrare de asemenea dimensiune. Într-un oraș cu memoria recentă a problemelor de termoficare, răspunsul „așa a ieșit procedura” nu este suficient. Publicul are dreptul să știe cum a fost evaluată experiența similară, ce echipe au fost propuse, ce proiecte au fost considerate relevante și de ce o anumită ofertă a fost preferată alteia.

În acest punct, investigația noastră nu pleacă de la prezumția de vinovăție, ci de la o exigență simplă. Dacă administrația cere încredere publică pentru un proiect critic, atunci trebuie să ofere și explicații publice pe măsură. Nu doar despre constructor. Nu doar despre valoare, nici doar despre finanțare.

Dar și despre mecanismul de verificare tehnică. Pentru că, în ultimă instanță, calitatea unei lucrări de termoficare nu este garantată de titlul proiectului, ci de felul în care fiecare etapă este executată, verificată, documentată și recepționată.

Retehnologizarea termoficării din Timișoara poate fi prezentată ca o investiție strategică. Dar o investiție strategică fără control strategic rămâne vulnerabilă. Iar controlul strategic începe exact acolo unde, de obicei, publicul este invitat să nu se uite, mai exact în contractele de supervizare, în comisiile de evaluare, în experiența firmelor, în personalul-cheie, în contestații și în documentele tehnice care arată cine veghează, efectiv, ca lucrarea să fie făcută corect.

Important nu este doar cine construiește retehnologizarea termoficării Timișoarei. La fel de crucial este cine verifică, cine semnează, cine răspunde și cine are curajul profesional să spună, la timp, că ceva nu este în regulă.

Pentru că în termoficare, erorile administrative au o particularitate crudă – ele nu rămân în dosare. Ies prin calorifere, prin avarii, prin facturi. Găsesc scuze inutile prin comunicatele de criză, când orașul descoperă că optimismul din vară nu ține loc de conducte bune și de căldură în case.

Iar într-un asemenea proiect, supervizarea nu este decor administrativ. Este diferența dintre o modernizare verificată și o poveste frumos ambalată, pe care Timișoara o va plăti abia după ce șantierul nu se mai vede.

368,5 milioane lei pentru o termoficare care nu mai are voie să fie reparată din vorbe

Pentru a se înțelege clar manevra greșită, intenționat sau nu, trebuie analizat miezul proiectului, adică ce se construiește, cine construiește, cât costă, cine plătește, cât durează și de ce, în cazul Timișoarei, termoficarea nu mai poate fi tratată ca un simplu capitol de infrastructură urbană. Nu discutăm despre o lucrare cosmetică, nici despre un proiect de imagine. Este vorba despre una dintre arterele tehnice ale orașului, despre rețeaua primară care pleacă de la CET Sud și alimentează sistemul centralizat de încălzire. Când această arteră pierde energie, crapă, se avariază sau funcționează la limita improvizației, consecințele nu rămân în limbajul tehnic al administrației. Ele ajung în apartamente, în facturi și în avarii, în ierni politice și în comunicatele prin care orașului i se cere, periodic, răbdare.

Proiectul aflat în discuție este „Retehnologizarea sistemului centralizat de termoficare din Municipiul Timișoara – etapa III, Lot 1”, o investiție prezentată public de Primăria Municipiului Timișoara ca intervenție majoră asupra rețelei primare. Potrivit anunțului municipal din 5 iunie 2025, valoarea totală a investiției este de 368.519.266 lei, TVA inclus, din care 248.820.000 lei provin din Fondul pentru Modernizare, prin Ministerul Energiei, iar 119.699.266 lei sunt asigurați din bugetul local al Municipiului Timișoara. Finanțarea este încadrată în Programul-cheie 5, dedicat cogenerării de înaltă eficiență și modernizării rețelelor de termoficare, domeniul de investiții 5.3, pentru modernizarea și dezvoltarea rețelelor inteligente de termoficare.

Acesta este primul fapt care trebuie reținut. Nu se referă la o lucrare plătită abstract din „fonduri europene” sau dintr-o sursă îndepărtată, fără impact local. Aproape 120 de milioane de lei vin din bugetul local. Timișoara nu este doar beneficiarul proiectului, ci și cofinanțatorul lui masiv. Iar când aproape o treime din valoarea totală a investiției este suportată de bugetul local, întrebarea despre control, supervizare, calitatea execuției și responsabilitate nu mai este tehnică, ci eminamente publică. Orașul nu are doar interesul ca lucrarea să se facă. Orașul are interesul ca lucrarea să fie verificată dur, documentată corect și recepționată fără indulgențe.

Procedura pentru lucrările propriu-zise a fost lansată în SEAP prin anunțul de participare CN1080251, publicat la 16 aprilie 2025, având ca obiect lucrări de proiectare și execuție pentru reabilitarea rețelei de termoficare aferente proiectului de retehnologizare a sistemului centralizat de termoficare din Timișoara. În iunie 2025, Primăria anunța că două oferte au fost depuse pentru contract, ceea ce arată că proiectul a intrat în competiția marilor lucrări publice, acolo unde diferența dintre ofertă, capacitate reală și control ulterior devine esențială.

La 3 martie 2026, Primăria Municipiului Timișoara a anunțat atribuirea contractului de proiectare și execuție către asocierea condusă de CONSTRUCȚII ERBAȘU S.A., în calitate de lider de asociere. Din asociere mai fac parte ENERGOMONTAJ S.A., CONEST S.A., IPCT INSTALAȚII S.R.L. și MECATRON S.R.L. Valoarea contractului de proiectare și execuție este de 211.500.000 lei fără TVA, iar durata estimată a lucrărilor este de 33 de luni.

Această structură trebuie citită atent. Contractul de execuție nu este egal cu valoarea totală a proiectului. Valoarea totală a investiției este de 368.519.266 lei cu TVA, în timp ce contractul atribuit asocierii conduse de Construcții Erbașu este de 211.500.000 lei fără TVA. Diferența nu este un detaliu minor de contabilitate publică, ci face parte din arhitectura completă a proiectului, ce cuprinde proiectare, execuție, servicii conexe, supervizare, asistență tehnică, cheltuieli eligibile și neeligibile, TVA, eventuale rezerve sau alte componente prevăzute în documentație. Tocmai această diferență obligă la o lectură completă a proiectului, nu doar la fotografia constructorului câștigător.

Miezul lucrării este reabilitarea a aproximativ 13 kilometri de rețea primară de termoficare, pe tronsoane descrise de administrație ca zone cu cele mai frecvente avarii și cele mai mari pierderi de energie. Primăria a transmis că intervenția vizează magistrala principală care pleacă de la CET Sud și asigură distribuția agentului termic în întreg orașul. În aceeași logică, Construcții Erbașu a prezentat proiectul ca modernizare a zonelor cu cele mai frecvente avarii din sistemul de termoficare al orașului, prin înlocuirea conductelor ajunse la finalul duratei de viață.

Aceasta este a doua miză majoră. Administrația nu intervine oriunde, ci exact în zonele unde sistemul a demonstrat deja că este vulnerabil. Cu alte cuvinte, proiectul este justificat prin avarii, pierderi, degradare și final de durată de viață a conductelor. Dacă diagnosticul oficial este atât de sever, atunci standardul de execuție și control trebuie să fie pe măsură. Nu poți descrie public sistemul ca fiind afectat de pierderi și avarii recurente, pentru ca apoi să tratezi supervizarea ca pe un contract tehnic secundar. Cu cât rețeaua este mai critică, cu atât ochiul tehnic trebuie să fie mai sever.

Conform datelor comunicate public, proiectul ar urma să reducă pierderile tehnologice cu peste 44.700 MWh anual și emisiile de gaze cu efect de seră cu aproximativ 18.733 tone pe an. Aceste cifre sunt importante, dar trebuie tratate cu prudență. Ele reprezintă ținte, estimări sau indicatori de proiect, nu rezultate deja produse. Diferența este esențială. În comunicarea administrativă, viitorul este adesea prezentat ca și cum ar fi deja realizat. Într-o investigație, însă, trebuie păstrată distincția dintre promisiune, indicator asumat, contract semnat, lucrare executată, recepție făcută și efect măsurat în sistem. Dacă peste 44.700 MWh anual reprezintă pierderi ce ar trebui eliminate sau reduse, atunci este de urmărit cine va verifica, cum va verifica și prin ce documente se va demonstra că aceste economii nu au rămas doar în limbajul finanțării. Și că economiile vor fi reale, nu doar cifre fals raportate.

Mai există un detaliu tehnic cu impact direct asupra orașului. Termenul de execuție, lucrările fiind estimate la 33 de luni. Trei ierni pot intra, teoretic, în intervalul unui asemenea contract, în funcție de data efectivă de începere, ritmul șantierului și modul în care sunt etapizate intervențiile. Într-un oraș în care termoficarea este sensibilă politic și social, 33 de luni nu înseamnă doar termen de execuție. Înseamnă provizorate, devieri, racorduri temporare, riscuri de coordonare, presiune pe constructor, presiune pe administrație și presiune pe sistemul de furnizare. Constructorul a transmis public că realizează provizorate funcționale pentru menținerea distribuției agentului termic pe durata execuției. Aici, din nou, supervizarea devine crucială. Funcționarea provizorie nu este o formulă liniștitoare, ci o soluție tehnică ce trebuie verificată, testată, documentată și urmărită.

Acesta este prima problemă tehnică. Într-un proiect de termoficare, provizoratul este adesea locul unde optimismul administrativ se întâlnește cu realitatea din teren. O conductă provizorie, o etapizare prost gândită, o soluție temporară care devine vulnerabilitate, o coordonare slabă între execuție și operare pot transforma un șantier de modernizare într-o sursă de disconfort public. Iar dacă orașul depinde de continuitatea furnizării, atunci verificarea provizoratelor nu este un detaliu pentru specialiști, ci o chestiune de interes public.

A doua problemă ține de magnitudinea contractului și de raportul dintre constructor și supervizor. Construcții Erbașu este un actor mare al pieței de construcții, obișnuit cu proiecte publice importante. Tocmai de aceea, instituția care îl verifică trebuie să fie suficient de solidă tehnic, administrativ și profesional. Nu este o acuzație la adresa constructorului, ci o regulă elementară de guvernanță a proiectelor mari. Cu cât executantul este mai puternic, cu atât supervizarea trebuie să fie mai competentă, mai prezentă și mai greu de intimidat prin volum, ritm sau complexitate tehnică. În lucrările publice mari, problema nu este doar dacă un constructor poate construi. Problema este dacă autoritatea publică poate controla eficient ce construiește.

Al treilea aspect problematic este formularea publică a succesului înaintea verificării rezultatului. Comunicatele primăriei vorbesc despre reducerea avariilor, reducerea pierderilor, eficiență și îmbunătățirea parametrilor de furnizare. Toate acestea sunt obiective legitime. Dar ele nu trebuie confundate cu realitatea deja produsă. Într-un oraș care a trecut prin ani de explicații despre termoficare, administrația are obligația să arate nu doar ce promite proiectul, ci și ce instrumente de verificare pune între promisiune și recepție. Aici intră contractul de supervizare, dirigenție de șantier și asistență tehnică. Aici intră firmele care au concurat pentru acest rol. Aici intră contestația. Aici intră întrebarea centrală a investigației: cine păzește interesul public în cei 33 de luni în care șantierul va deschide, va închide, va înlocui, va testa și va îngropa din nou rețeaua?

Istoricul etapelor anterioare face discuția și mai relevantă. Presa locală a consemnat că etapa a II-a a proiectului de retehnologizare a presupus înlocuirea a aproape 30 de kilometri de conducte și modernizarea a 25 de puncte termice, cu lucrări începute în martie 2021 și derulate până în 2024, iar prima etapă a fost finalizată în vara anului 2016, cu o valoare totală raportată de 199,9 milioane lei. Aceste repere arată că Timișoara nu este la prima încercare de modernizare a termoficării. Orașul a mai trecut prin proiecte, etape, promisiuni și recepții. Tocmai de aceea, etapa a III-a nu poate fi vândută public ca un început imaculat, rupt de istorie. Ea trebuie evaluată ca o nouă intervenție într-un sistem care a consumat deja sume importante și care continuă să fie perceput ca vulnerabil.

Dar dacă s-au modernizat deja aproape 30 de kilometri de conducte și 25 de puncte termice în etapa anterioară, iar acum se intervine asupra altor aproximativ 13 kilometri de rețea primară, ce imagine completă are administrația asupra sistemului? Unde sunt pierderile cele mai mari, cum au fost prioritizate tronsoanele, ce indicatori tehnici au stat la baza selecției, cum se corelează etapa a III-a cu intervențiile anterioare și ce lecții au fost învățate din etapele precedente? Aceste întrebări nu sunt retorice. Ele trebuie puse Primăriei, Colterm, supervizorului și, acolo unde este cazul, proiectantului.

În această logică, timișoreanul plătitor de facturi și taxe nu trebuie să cadă în capcana simplă a formulei „s-a atribuit un contract mare, deci avem o știre mare”. Știrea adevărată este alta. Timișoara angajează un nou episod major de modernizare a termoficării, cu o valoare totală de 368,5 milioane lei, cu 248,82 milioane lei din Fondul pentru Modernizare și aproape 119,7 milioane lei din bugetul local, cu un contract de proiectare și execuție de 211,5 milioane lei fără TVA, atribuit unei asocieri conduse de Construcții Erbașu, pentru aproximativ 13 kilometri de rețea primară, pe o durată estimată de 33 de luni. În spatele acestei fraze lungi se află însă întrebarea care interesează publicul. Cine garantează că lucrarea nu va deveni încă un proiect mare, bine comunicat, dar greu de verificat?

Pentru că în infrastructura de termoficare există o nedreptate structurală față de cetățean. Când lucrarea este anunțată, cetățeanul vede randări, sume, comunicate și promisiuni. Când lucrarea este în execuție, vede gropi, restricții, țevi și disconfort. Când lucrarea este acoperită, nu mai vede nimic. Din acel moment, încrederea publică depinde aproape integral de documentele tehnice, de probele de presiune, de recepții, de rapoartele de supervizare, de calitatea materialelor și de responsabilitatea celor care au semnat. Termoficarea este, prin natura ei, o infrastructură care poate ascunde greșelile sub asfalt. Tocmai de aceea controlul trebuie să fie mai dur, nu mai relaxat.

În acest proiect, numele constructorului principal este vizibil – Construcții Erbașu, lider al asocierii care va proiecta și executa lucrarea. Numele finanțatorilor sunt cunscote, fiind vorba despre Ministerul Energiei, prin Fondul pentru Modernizare, și Municipiul Timișoara, prin bugetul local. Numele beneficiarului administrativ este vizibil: Primăria Municipiului Timișoara. Dar ancheta începe cu adevărat abia când ne uităm la partea mai puțin spectaculoasă. Mai exact, la cine a fost ales să supravegheze, cine a contestat, ce experiență au firmele, ce cifră de afaceri declară, câți angajați au, ce proiecte similare pot demonstra și cât de apropiată este experiența lor reală de infrastructura energetică și de termoficare.

Asta deoarece un proiect de 368,5 milioane lei nu se prăbușește neapărat printr-o mare fraudă vizibilă. Uneori se degradează printr-o mie de mici acceptări, de la o soluție provizorie tratată superficial, un document neverificat, o neconformitate trecută prea ușor, o situație de lucrări acceptată fără suficientă rigoare, un personal-cheie prezent mai mult pe hârtie decât în teren până la o administrație grăbită să raporteze progres și un supervizor care confundă rolul de control cu rolul de însoțitor al proiectului.

De aceea, în cazul termoficării Timișoarei, miza nu este doar modernizarea a 13 kilometri de rețea. Miza este dacă administrația poate demonstra că a învățat ceva din istoria vulnerabilă a sistemului. Că nu mai confundă contractul semnat cu problema rezolvată. Că nu mai prezintă indicatorii viitori ca pe rezultate deja livrate. Că nu mai cere încredere fără transparență. Și, mai ales, că nu lasă cel mai important mecanism de protecție publică — supervizarea tehnică — într-o zonă gri, în care documentele există, dar explicațiile lipsesc.

Pentru că proiectul acesta nu va fi judecat, în final, după pozele de la semnare. Va fi judecat după iernile care vin, după avariile care scad sau nu scad, după pierderile care se reduc sau nu se reduc, după facturile care reflectă sau nu eficiența promisă și după felul în care Timișoara va afla, peste câțiva ani, dacă cei 368,5 milioane lei au fost investiție reală sau doar încă un episod scump din lunga saga a termoficării explicate frumos.

Executantul principal. Construcții Erbașu și greutatea unei firme obișnuite cu contracte publice mari

În arhitectura acestui proiect, Construcții Erbașu nu este o firmă apărută accidental într-o licitație locală, nici un executant de conjunctură adus în Timișoara pentru o lucrare izolată. Este liderul unei asocieri care intră într-un proiect de infrastructură energetică urbană cu o valoare totală de 368.519.266,03 lei, TVA inclus, din care 248.820.000 lei provin din Fondul pentru Modernizare, iar 119.699.266,03 lei sunt asigurați de Municipiul Timișoara. Proiectul vizează retehnologizarea a 26,878 kilometri de conductă, adică 13,439 kilometri de traseu de rețea primară de transport al energiei termice, cu obiective asumate de reducere a pierderilor, creștere a eficienței energetice și îmbunătățire a calității serviciului public de alimentare cu energie termică.

În comunicarea oficială din 5 iunie 2025, Primăria Municipiului Timișoara a consemnat că la licitația pentru proiectare și execuție au fost înregistrate două oferte, una dintre ele venind din partea asocierii CONSTRUCȚII ERBAȘU, în calitate de lider, alături de Mecatron, IPCT Instalații SRL, CONEST SA și ENERGOMONTAJ. În același comunicat, administrația a descris intervenția drept una dintre cele mai importante lucrări asupra sistemului centralizat de termoficare din ultimele decenii, cu reabilitarea magistralei termice care pornește de la CET Sud și alimentează orașul. „Este unul dintre cele mai mari șantiere care vor începe în Timișoara în perioada următoare și care va traversa 9 cartiere ale orașului. E o investiție de 50 de milioane de euro din fonduri europene, absolut necesară pentru însănătoșirea sistemului centralizat de termoficare. Va fi mult de lucru dar sunt încrezător că, la finalul lucrărilor, eficiența sistemului local de termoficare va fi semnificativ îmbunătățită și timișorenii vor beneficia de servicii mult mai bune”, a declarat, la acel moment, primarul Dominic Fritz, potrivit Serviciului Comunicare al Primăriei Municipiului Timișoara.

Această formulare oficială fixează corect scara discuției. Nu discutăm despre o lucrare marginală, nici despre o intervenție de mentenanță extinsă, ci despre un șantier care traversează nouă cartiere și intră în zona cea mai sensibilă a unui sistem public, care este termoficarea. Din acest motiv, profilul executantului principal devine relevant. Nu pentru a sugera, prin simpla dimensiune a companiei sau prin istoricul său de contracte publice, vreo neregulă. Relațiile contractuale cu statul nu sunt, în sine, un indiciu negativ. În construcții, infrastructură, spitale, drumuri, stadioane, rețele edilitare sau lucrări de utilitate publică, statul și administrațiile locale sunt beneficiari naturali ai proiectelor mari. Relevanța vine din altă parte. Din dependența structurală a unor asemenea companii de investițiile publice, din capacitatea lor de a lucra în sisteme administrative complexe și, mai ales, din raportul de forță care se creează între un executant mare, o administrație locală și un supervizor care trebuie să verifice lucrarea fără complexe.

Construcții Erbașu se prezintă ca o companie de construcții cu capital integral privat românesc, înființată la București în anul 1990 ca business de familie. Compania afirmă că, după peste 35 de ani de activitate, are peste 3.000 de persoane în echipă și poate realiza lucrări civile, edilitare și de infrastructură, oferind servicii complete de antreprenoriat general, proiectare și execuție. Această descriere nu este doar un text de prezentare corporativă. Ea arată poziționarea unei companii care nu mai concurează doar în zona construcțiilor clasice de clădiri, ci într-un teritoriu mult mai larg, ce cuprinde infrastructură urbană, proiecte medicale, lucrări edilitare, infrastructură rutieră, obiective sportive și, relevant pentru Timișoara, rețele de termoficare.

Datele financiare disponibile pentru Construcții Erbașu SA, CUI 430008, arată o companie de mari dimensiuni. Pentru anul 2024, RisCo indică o cifră de afaceri de 2.268.409.014 lei, un profit net de 332.817.307 lei și un număr mediu de 1.300 de angajați. Aceeași sursă indică pentru 2023 o cifră de afaceri de 2.297.647.110 lei, profit net de 283.388.527 lei și 1.150 de salariați, ceea ce arată o ușoară scădere a cifrei de afaceri în 2024, dar o creștere consistentă a profitului net. Rapoartele ANAF indică aceeași logică de profil. Construcții Erbașu SA apare ca firmă activă, cu sediul în București, activitate principală încadrată la lucrări de construcții ale clădirilor rezidențiale și nerezidențiale, și cu o evoluție financiară accelerată în ultimii ani, mai ales după 2021.

Aici apare primul element care trebuie citit rece, fără exaltare și fără suspiciune automată. O cifră de afaceri de peste 2,26 miliarde lei și un profit net de peste 332 milioane lei în 2024 înseamnă capacitate financiară, masă operațională și acces la proiecte mari. În același timp, o asemenea scară ridică miza controlului public. Nu pentru că o firmă mare ar fi, prin definiție, problematică, ci pentru că o firmă mare poate gestiona simultan multe șantiere, multe asocieri, multe fluxuri de subcontractare, multe termene și multe presiuni. În infrastructura publică, dimensiunea executantului nu elimină riscul, ci schimbă natura riscului. Riscul nu mai este neapărat incapacitatea brută de a intra pe șantier, ci capacitatea administrației și a supervizorului de a ține ritmul cu un actor privat experimentat, bine organizat și obișnuit cu proiecte de sute de milioane.

Portofoliul public prezentat de companie confirmă această schimbare de scară. Pe propriul site, Construcții Erbașu include între activitățile sale clădiri rezidențiale, clădiri de birouri, stadioane, drumuri, rețele feroviare, autostrăzi, poduri, pasaje, rețele de apă și canalizare, rețele de termoficare, stații de epurare, baraje, școli, grădinițe, spitale, restaurare de monumente și reabilitare termică. Din punctul de vedere al proiectului de la Timișoara, această listă este importantă pentru că include explicit rețelele de termoficare, nu doar construcțiile civile clasice. Termoficarea nu este o clădire, nu este o sală de sport și nu este un bloc de locuințe. Este infrastructură energetică urbană, cu presiuni, temperaturi, provizorate, probe, continuitate a furnizării și impact direct asupra consumatorilor.

Compania însăși descrie proiectul de la Timișoara ca intervenție asupra zonelor cu cele mai frecvente avarii din sistemul local de termoficare. Pe pagina sa oficială dedicată proiectului, Construcții Erbașu afirmă: „Demarăm un nou proiect la Timișoara, care vizează modernizarea zonelor cu cele mai frecvente avarii din sistemul de termoficare al orașului”. Tot acolo precizează că modernizează peste 13 kilometri din rețeaua primară, prin înlocuirea conductelor ajunse la finalul duratei de viață, că investiția ar trebui să contribuie la reducerea pierderilor și a costurilor de furnizare, precum și la îmbunătățirea parametrilor pentru consumatori. Compania mai afirmă că va realiza provizorate funcționale pentru menținerea distribuției agentului termic pe parcursul execuției, iar durata proiectului este de 33 de luni, dintre care 6 luni alocate proiectării.

Aceasta este una dintre frazele-cheie: „provizorate funcționale”. În limbajul de șantier, poate părea o formulare obișnuită. În limbajul public, este una dintre garanțiile cele mai importante pentru un oraș conectat la sistemul centralizat de încălzire. Dacă provizoratele funcționează, șantierul poate avansa fără să transforme modernizarea în criză de furnizare. Dacă provizoratele sunt prost proiectate, prost executate sau insuficient verificate, întreaga promisiune de eficiență energetică riscă să fie eclipsată de disconfortul imediat al consumatorilor. De aceea, în acest punct, profilul executantului trebuie legat direct de profilul supervizorului. O companie mare poate proiecta și executa. Dar la fel de important este cine verifică, cu ce experiență, cu ce autoritate și cu ce prezență reală în teren.

Construcții Erbașu nu vine în Timișoara fără experiență în lucrări publice mari. Agenda Construcțiilor consemna, în aprilie 2026, că grupul are un portofoliu care depășește 4 miliarde de euro și proiecte ce urmează să fie implementate în următorii 5–6 ani. Aceeași sursă citează direcțiile de dezvoltare ale companiei, către infrastructură rutieră și feroviară, spitale, lucrări urbane complexe și clădiri de patrimoniu, cu o pondere a infrastructurii mari estimată să depășească 25% din cifra de afaceri în perioada următoare. Într-un interviu citat de Economica.net, Cristian Erbașu, proprietarul grupului, declara că anul 2026 este unul de consolidare după o perioadă în care compania s-a apropiat de plafonul de 500 de milioane de euro cifră de afaceri anuală și a acumulat un portofoliu de proiecte semnate de aproximativ 3 miliarde de euro, cu perspective de a ajunge la 4,5 miliarde de euro.

În portofoliul recent apar proiecte cu puternică amprentă publică. Construcții Erbașu este implicată, de pildă, în proiectul Spitalului de Boli Infecțioase și Pneumologie din Oradea, investiție de 135 milioane de euro, inclusiv TVA, unde compania este menționată ca antreprenor general, iar beneficiarii sunt Primăria Oradea și Spitalul Clinic Județean de Urgență Bihor, finanțarea fiind asigurată din PNRR și de la bugetul de stat. În zona infrastructurii sportive, Forbes a consemnat în octombrie 2024 că firma a semnat două contracte de proiectare și execuție pentru stadioanele „Gheorghe Hagi” din Constanța și „Nicolae Dobrin” din Pitești, în valoare totală de 863 milioane lei, proiecte finanțate prin Ministerul Dezvoltării, Compania Națională de Investiții și administrațiile locale implicate.

Aceste exemple nu sunt introduse pentru a construi un rechizitoriu, ci pentru a așeza corect compania în peisaj. Construcții Erbașu este un antreprenor general care lucrează masiv cu beneficiari publici, în proiecte mari, finanțate prin bugete locale, buget de stat, PNRR, Compania Națională de Investiții sau alte mecanisme de finanțare publică. Asta nu înseamnă, în sine, nimic incriminator. Înseamnă experiență în proceduri publice, în contracte complexe, în asocieri, în raportări, în finanțări nerambursabile și în lucrări cu vizibilitate politică și administrativă. Dar înseamnă și că administrația care contractează trebuie să știe foarte bine ce cumpără, cum verifică și cum reacționează când apare presiunea termenelor.

În cazul Timișoarei, această presiune va exista inevitabil. Proiectul are o durată de 33 de luni, traversează nouă cartiere, intervine pe rețeaua primară, atinge zone cu avarii frecvente și presupune menținerea distribuției agentului termic pe durata execuției. Primăria a comunicat că lucrările ar trebui să ducă la creșterea cantității de energie livrate cu aproximativ 269.000 MWh/an, la reducerea pierderilor tehnologice cu peste 44.700 MWh/an și la diminuarea emisiilor de gaze cu efect de seră cu aproximativ 18.733 tone pe an. Comunicatul de implementare din ianuarie 2025 este chiar mai precis: 269.240,09 MWh/an creștere estimată a cantității de energie termică livrate, 67.175 MWh/an reducere a consumului de combustibili fosili, 44.751,97 MWh/an reducere a pierderilor și 18.733,5 tone/an reducere a emisiilor GES.

Din nou, trebuie făcută distincția esențială între indicator asumat și rezultat verificat. Cifrele sunt importante pentru justificarea finanțării și pentru comunicarea publică, dar ele nu devin realitate prin simpla semnare a contractului. Ele trebuie produse în teren, prin proiectare corectă, execuție conformă, materiale adecvate, probe tehnologice, recepții reale și exploatare ulterioară. În această ecuație, Construcții Erbașu este actorul care poartă greutatea execuției, dar nu poate fi singurul depozitar al garanției publice. Într-un proiect sănătos, constructorul construiește, proiectantul proiectează, beneficiarul administrează interesul public, iar supervizorul verifică sever, cu autoritate și fără dependență psihologică de executant.

Prezența unei companii mari precum Construcții Erbașu ridică nivelul proiectului, dar ridică și standardul de control care trebuie aplicat. O firmă obișnuită cu contracte publice mari știe procedurile, știe limbajul, știe mecanismele administrative și știe cum se poartă un șantier complex. Tocmai de aceea, Timișoara nu își permite o supervizare decorativă. Nu își permite diriginți de șantier care bifează prezența și nici rapoarte care descriu elegant problemele după ce acestea au devenit ireversibile. Mai mult, nu își poate permite un lanț tehnic în care executantul aleargă înainte, administrația comunică optimist, iar verificarea vine din urmă, cu mapa sub braț.

Problema nu este că Erbașu lucrează mult cu statul. Însă adevărata scăpare ar fi ca administrația să considere această experiență un substitut pentru control. O companie mare poate fi un avantaj pentru un proiect greu, dar numai dacă este ținută în cadrul contractual cu rigoare. Experiența executantului nu înlocuiește verificarea beneficiarului. Portofoliul nu înlocuiește probele. Cifra de afaceri nu înlocuiește calitatea sudurilor, a vanelor, a căminelor, a suporturilor, a conductelor preizolate și a soluțiilor de detecție a pierderilor. Iar reputația unei firme nu ține loc de raport de supervizare.

În raport cu termoficarea Timișoarei, Construcții Erbașu intră, așadar, în rolul de executant principal al unei lucrări care depășește cu mult imaginea unui șantier tehnic. Intră într-un sistem cu istoric, cu avarii, cu pierderi, cu presiune publică, cu finanțare externă și cu aproape 120 de milioane lei din bugetul local. Intră într-un proiect în care promisiunea administrației este explicită. Concret, mai puține pierderi, mai puține avarii, eficiență mai mare, costuri de întreținere mai mici, spațiu public eliberat de conducte supraterane și servicii mai bune pentru timișoreni. Tocmai pentru că executantul este mare, promisiunea trebuie verificată cu instrumente pe măsură.

Licitația pentru supervizare: cine a intrat în competiție și ce trebuia cumpărat, de fapt

În dosarul termoficării din Timișoara, licitația pentru supervizare nu este o anexă birocratică a proiectului mare, ci una dintre piesele centrale ale întregii construcții administrative. Dacă proiectarea și execuția sunt partea vizibilă a șantierului, supervizarea, dirigenția de șantier și asistența tehnică sunt mecanismul prin care administrația trebuie să se asigure că lucrarea se face corect, la calitatea cerută, în limitele contractuale, cu materiale conforme, cu probe tehnologice reale și cu recepții care nu devin simple formalități. Într-un proiect de 368.519.266,03 lei, TVA inclus, finanțat cu 248.820.000 lei din Fondul pentru Modernizare și cu 119.699.266,03 lei din bugetul Municipiului Timișoara, controlul tehnic nu este o cheltuială secundară, ci polița minimă de siguranță a orașului.

Achiziția lansată de Municipiul Timișoara poartă denumirea exactă „Servicii de supervizare si asistenţa tehnica de specialitate prin diriginţi de şantier pentru proiectul «Retehnologizarea sistemului centralizat de termoficare din Municipiul Timişoara în vederea conformării la normele de protecţia mediului privind emisiile poluante în aer şi pentru creşterea eficienţei în alimentarea cu căldură urbană – Etapa III – Lot 1», SMIS 330430”. Numărul de referință al procedurii este 14756536_2025_PAAPD1538163, iar anunțul de participare CN1085856 a fost publicat în SEAP la 26 septembrie 2025. Autoritatea contractantă este Municipiul Timișoara, cu sediul pe Bulevardul C.D. Loga nr. 1, Timișoara, cod fiscal 14756536, persoană de contact Emilia Micorici.

Valoarea estimată a contractului de supervizare a fost de 2.770.207,78 lei fără TVA. Contractul nu a fost împărțit pe loturi, locul principal de prestare fiind Municipiul Timișoara, iar codurile CPV indicate în anunț sunt 71520000-9, servicii de supraveghere a lucrărilor, ca CPV principal, și 71356200-0, servicii de asistență tehnică, ca CPV suplimentar. Durata contractului a fost stabilită la 69 de luni, ceea ce arată că serviciile nu vizau doar momentul execuției propriu-zise, ci și urmărirea proiectului pe o perioadă extinsă, inclusiv zona de recepții, remedieri și notificare a defectelor.

Obiectul contractului, așa cum apare în documentația de achiziție, este formulat mult mai serios decât ar sugera expresia uzuală „dirigenție de șantier”. Nu era vorba doar despre prezența unor diriginți care semnează situații de lucrări. În baza contractului urmau să fie prestate servicii de supervizare și asistență tehnică de specialitate prin diriginți de șantier pentru urmărirea proiectării, execuției lucrărilor și punerii în funcțiune. Documentația vorbește explicit despre asigurarea unui „nivel înalt de calitate a lucrărilor”, în conformitate cu Legea 10/1995 privind calitatea în construcții, HG 766/1997, HG 925/1995 și alte reglementări în vigoare. Mai departe, autoritatea cerea „personal profesionist, autorizat şi cu mare experiență în implementarea proiectelor în domeniul energetic şi infrastructura de mediu”, tocmai pentru că proiectul nu este unul edilitar simplu, ci o intervenție pe rețele termice primare.

Aici se află cheia întregii discuții. Municipiul Timișoara nu cumpăra doar niște semnături pe documente. Cumpăra capacitatea unei firme sau a unei echipe de a verifica un șantier de termoficare cu miză strategică, ce presupune 13,439 kilometri de traseu, 26,878 kilometri de conducte, conducte existente uzate înlocuite cu sistem legat preizolat, cămine noi de termoficare, vane, suporturi, stâlpi pentru conducte supraterane, probe tehnologice, puneri în funcțiune, recepții la terminarea lucrărilor și urmărirea remedierilor. În documentația de achiziție, supervizarea trebuia să asigure inclusiv recepția bunurilor și echipamentelor, realizarea probelor tehnologice, punerea în funcțiune a capacităților, recepțiile la terminarea lucrărilor și atingerea nivelurilor de performanță și a exigențelor de calitate stabilite prin proiect, atât în faza de construcție, cât și în perioada de notificare a defectelor.

Prin urmare, criteriul real al achiziției nu era doar „cine oferă prețul cel mai mic”. Procedura a fost construită pe criteriul „cel mai bun raport calitate – preț”. Prețul ofertei avea o pondere de 40%, iar restul de 60% era alocat echipei tehnice: managerul de proiect sau liderul de echipă avea 20%, dirigintele de șantier pentru rețele termice avea 15%, dirigintele de șantier pentru rețele electrice avea 15%, dirigintele de șantier pentru refacerea zonelor afectate — carosabil, trotuar, zonă verde — avea 5%, iar responsabilul cu securitatea și sănătatea în muncă avea 5%. Această structură de punctaj este importantă pentru că mută centrul de greutate spre oameni, experiență și capacitate profesională. Cu alte cuvinte, administrația a spus, prin propriul criteriu de atribuire, că supervizarea unei asemenea lucrări nu poate fi tratată ca achiziție de papetărie sau odorizante de toaletă.

Condiția de experiență similară întărește această concluzie. Ofertanții trebuiau să prezinte servicii similare duse la bun sfârșit în ultimii trei ani, în valoare de minimum 1.500.000 lei, la nivelul a maximum trei contracte. Prin „servicii similare”, autoritatea contractantă, adică primăria, a înțeles servicii de supervizare și asistență tehnică prin diriginți de șantier pentru proiecte de eficientizare, retehnologizare, reabilitare, modernizare sau execuție a unor sisteme ori instalații de producere a energiei termice, a unor sisteme de rețele de transport și distribuție a energiei termice sau a unei infrastructuri similare din punct de vedere al complexității și/sau utilității. Aceasta este formularea care va deveni esențială în lectura dosarului. Într-un proiect de termoficare, experiența similară nu este o politețe administrativă, ci filtrul care ar trebui să separe controlul tehnic real de controlul generic.

Termenul-limită de depunere a ofertelor a fost 5 noiembrie 2025, ora 15:00, așa cum rezultă din contestația depusă de Egis România. În aceeași contestație apare și un element important pentru reconstituirea competiției. În procedură au fost depuse trei oferte, una dintre ele, oferta Romair Consulting SRL, fiind respinsă ca neconformă după etapa de evaluare a propunerii tehnice. Egis consemnează că oferta sa a fost declarată pe locul al doilea, iar Uricani Construct a fost ofertantul clasat pe primul loc. Diferența dintre punctajul final al ofertantului clasat pe primul loc și punctajul final obținut de Egis a fost, potrivit contestației, de 0,84 puncte.

Din documentele disponibile rezultă, așadar, că în competiție au intrat cel puțin trei actori: Uricani Construct, desemnat inițial câștigător sau clasat pe primul loc în rezultatul procedurii; Egis România SA, clasată pe locul al doilea și ulterior contestator și Romair Consulting SRL, a cărei ofertă a fost respinsă ca neconformă și care, la rândul său, a depus contestație. În documentele consultate nu apare o listă completă și distinctă a eventualilor asociați, subcontractanți sau terți susținători pentru fiecare ofertant. Anunțul de participare prevedea însă expres că, în cazul ofertelor comune, subcontractării sau susținerii de către terți, operatorii economici aveau obligații de declarare în DUAE, de prezentare a acordurilor aferente și de indicare a părților de contract, ponderilor și activităților asumate.

Prima contestație menționată în decizia CNSC este cea formulată de Romair Consulting SRL, cu sediul în București, strada Maior Ștefan Sănătescu nr. 4, parter, biroul 3 și biroul nr. 5, sectorul 1, CUI RO10182058, reprezentată legal prin administratorul Gheorghe Boeru și convențional prin Rîmbu & Ivașcu SCP. Contestația Romair a fost înregistrată la Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor sub nr. 20590/23.03.2026 și viza adresa nr. TMI2026-01 1047/13.03.2026, reprezentând rezultatul procedurii de atribuire, precum și raportul procedurii nr. TMI2026-01 1002/13.03.2026, emise de Municipiul Timișoara.

Romair a cerut, potrivit deciziei CNSC, „anularea Comunicării și, pe cale de consecință, anularea soluției de respingere a ofertei Romair ca neconformă”, „anularea Raportului Procedurii, precum și a tuturor actelor conexe subsecvente emise de Autoritatea Contractantă, acte prin care s-a stabilit oferta câștigătoare, inclusiv, dar fără a se limita la adresele de comunicare a rezultatului procedurii, pentru motive de netemeinicie și nelegalitate”, precum și obligarea autorității contractante să adopte măsuri de remediere prin reluarea procedurii cu reținerea ca fiind îndeplinite cerințele din caietul de sarcini privind expertul-cheie 2, Diriginte de șantier 3 — refacere zone afectate, adică Voloșciuc Lucian, și aplicarea corectă a criteriului de atribuire.

A doua contestație a fost formulată de Egis România SA, cu sediul în București, șoseaua Nicolae Titulescu nr. 4-8, W_07_02-11, etaj 7, sector 1, CUI 8549269, reprezentată legal prin James Alexander Cristopher Hanson, director general – o firmă cu acționariat mixt, francez, englez și polonez. Contestația Egis, nr. 112/23.03.2026, a fost înregistrată la CNSC sub nr. 20744/24.03.2026 și a vizat adresa nr. TMI2026-011044-13.03.2026, prin care oferta Egis fusese declarată pe poziția a doua, precum și raportul procedurii nr. TMI2026-011002/13.03.2026.

Egis a solicitat anularea raportului procedurii, anularea deciziei autorității contractante privind rezultatul procedurii, anularea tuturor actelor și rapoartelor intermediare și/sau finale în temeiul cărora fusese adoptată decizia, precum și anularea eventualelor acte subsecvente. A mai cerut anularea comunicării prin care oferta Egis fusese declarată pe poziția a doua, obligarea Municipiului Timișoara la reevaluarea ofertelor Egis și Uricani Construct, cu consecința constatării faptului că oferta Egis ar fi pe locul întâi în clasament, precum și acces la dosarul achiziției publice și posibilitatea de a efectua fotocopii după documentele transmise de autoritate.

În contestația proprie, Egis a formulat și motivul tehnic central, susținând că propunerea sa tehnică a fost depunctată la factorul de evaluare P4, „Diriginte de Șantier 2 – Rețele Electrice”, pentru care ar fi primit 10 puncte din maximum 15. Egis arată că depusese documente-suport pentru patru proiecte sau contracte, dar că autoritatea contractantă ar fi analizat documentele-suport doar pentru trei dintre cele patru proiecte, ceea ce, în opinia contestatoarei, ar fi dus la un punctaj calculat greșit. Din aceeași contestație rezultă că diferența finală față de ofertantul clasat pe primul loc era de doar 0,84 puncte, deci exact genul de diferență în care un singur factor tehnic poate schimba rezultatul procedurii.

Acest detaliu este unul dintre semnalele de alarmă procedurale majore, nu pentru că dovedește automat o neregulă, ci pentru că pune sub lupă evaluarea oamenilor-cheie, o zonă extrem de sensibilă. Dacă prețul conta 40%, iar experții-cheie contau 60%, atunci modul în care o comisie citește, punctează, acceptă sau ignoră documentele privind experiența unui diriginte de șantier devine determinant. Într-o achiziție de supervizare, „Diriginte de Șantier 2 – Rețele Electrice” nu este un detaliu secundar, mai ales când proiectul presupune echipamente, puneri în funcțiune, infrastructură conexă, sisteme de detectare, semnalizare și localizare a pierderilor și lucrări care trebuie coordonate în teren cu rețeaua de transport al energiei termice. Când diferența dintre locul unu și locul doi este sub un punct, nu mai vorbim despre o dispută abstractă, ci despre precizia microscopică a evaluării.

CNSC a pronunțat Decizia nr. 1419/C2/1071,1087 la data de 5 mai 2026. Consiliul a respins contestația Romair Consulting SRL pentru neconstituirea cauțiunii, deci fără o intrare pe fondul criticilor formulate de această firmă. În schimb, CNSC a admis contestația formulată de Egis România SA în contradictoriu cu Municipiul Timișoara, a anulat raportul procedurii nr. TMI2026-02 1002 din 13.03.2026 în partea care privește evaluarea ofertei contestatorului și actele subsecvente, și a obligat autoritatea contractantă la reevaluarea acesteia, cu respectarea dispozițiilor legale și a celor evocate în motivare, în termen de 10 zile de la primirea deciziei. Decizia este obligatorie, cu posibilitatea formulării unei plângeri în termen de 10 zile de la comunicare pentru părțile cauzei.

Aceasta este clarificarea centrală – o contestație nu este o sentință, iar simplul fapt că o firmă contestă o procedură nu dovedește o neregulă. În achizițiile publice, contestațiile pot fi întemeiate, speculative, defensive, tactice sau pur și simplu parte din jocul concurențial. Dar aici nu suntem într-o achiziție oarecare. Suntem într-un proiect strategic de termoficare, cu finanțare masivă din Fondul pentru Modernizare, cu o contribuție substanțială din bugetul local, cu impact asupra nouă cartiere și cu promisiuni publice legate de reducerea avariilor, a pierderilor tehnologice și a emisiilor. Într-un asemenea proiect, o contestație admisă de CNSC obligă autoritatea contractantă să explice mai clar cum a evaluat ofertele, cum a cântărit experiența similară, cum a punctat experții-cheie și cum a verificat capacitatea reală a firmelor care urmau să supravegheze șantierul.

Nu contestația, în sine, este problema. Problema reiese din ceea ce scoate contestația la suprafață. Ea arată că lupta pentru contractul de supervizare s-a purtat pe o diferență foarte mică de punctaj, că unul dintre competitorii majori a reclamat modul de punctare a unui expert-cheie, că o altă firmă a contestat respingerea propriei oferte ca neconformă, iar CNSC a considerat necesară reevaluarea ofertei Egis. Pentru public, această succesiune nu înseamnă că procedura a fost compromisă. Înseamnă însă că procedura trebuie citită cu maximă atenție, pentru că exact în aceste zone aparent tehnice — un document luat sau neluat în calcul, un punctaj de 10 în loc de 15, o diferență de 0,84 puncte — se poate decide cine controlează efectiv un șantier de zeci de milioane de euro.

În planul analizei noastre, achiziția de supervizare ridică trei întrebări care trebuie urmărite mai departe. Prima este dacă firma clasată inițial pe primul loc avea experiența, echipa și masa profesională necesare pentru un proiect de termoficare de asemenea anvergură. A doua este dacă Egis, companie cu profil internațional și prezență relevantă pe piața de consultanță tehnică, a fost punctată corect sau a pierdut puncte printr-o evaluare incompletă, așa cum susține în contestație. A treia este ce spune respingerea ofertei Romair despre exigența tehnică a procedurii și despre modul în care Municipiul Timișoara a tratat conformitatea ofertelor.

Dincolo de nume, cifre și documente, licitația pentru supervizare pune în discuție un lucru mai important, anume capacitatea administrației de a cumpăra control real, nu doar servicii administrative cu titlu tehnic. În proiectele mari, executantul poate fi puternic, proiectul poate fi finanțat, comunicarea publică poate fi impecabilă, iar indicatorii pot arăta bine în comunicate. Dar dacă supervizarea este slabă, dacă diriginții nu au experiența potrivită, dacă evaluarea ofertelor se clatină la documente-cheie, dacă punctajele sunt contestate și apoi corectate, întregul lanț tehnic devine vulnerabil.

Profiluri, cifre, salariați, portofolii, experiență

În licitația pentru supervizarea, dirigenția de șantier și asistența tehnică a proiectului de retehnologizare a termoficării din Timișoara au intrat trei firme care nu seamănă între ele nici ca dimensiune financiară, nici ca structură de personal, nici ca istoric de contracte publice, nici ca profil administrativ. Această diferență nu decide, singură, cine avea dreptate în licitație și cine nu. O firmă mică poate avea specialiști foarte buni, o firmă mare poate pierde puncte pe documente, iar o companie cu portofoliu consistent poate avea o ofertă neconformă. Dar, într-un proiect în care autoritatea contractantă cumpăra servicii de supraveghere pentru un mega-proiect, finanțat printr-o investiție totală de 368.519.266,03 lei, TVA inclus, diferențele de cifră de afaceri, personal, portofoliu și experiență în termoficare devin indicatori obligatoriu de citit.

Miza nu este contabilă, ci tehnică. Anunțul de participare spunea explicit că ofertanții trebuiau să demonstreze servicii similare duse la bun sfârșit în ultimii trei ani, în valoare de minimum 1.500.000 lei, la nivelul a maximum trei contracte, iar prin „servicii similare” autoritatea contractantă înțelegea servicii de supervizare și asistență tehnică prin diriginți de șantier pentru proiecte de eficientizare, retehnologizare, reabilitare, modernizare sau execuție a unor sisteme ori instalații de producere a energiei termice, a unor sisteme de rețele de transport și distribuție a energiei termice sau a unei infrastructuri similare din punct de vedere al complexității și/sau utilității. Tot documentația cerea personal profesionist, autorizat și cu mare experiență în implementarea proiectelor în domeniul energetic și infrastructura de mediu. Cu alte cuvinte, Primăria Timișoara nu căuta doar o firmă care știe să completeze formulare SEAP, ci o echipă capabilă să țină tehnic în frâu un șantier de termoficare cu efect direct asupra orașului.

Prima firmă din ecuație este Uricani Construct SRL, societatea clasată pe primul loc în procedură, potrivit contestației formulate de Egis și menționate în decizia CNSC. Uricani Construct este o firmă din Iași, înființată la 19 septembrie 2011. În datele ANAF, societatea apare administrată de Gheorghe Țuca, cu asociați Țuca Cristina Daniela și Țuca Gheorghe, fiecare cu câte 50% din părțile sociale. Profilul CAEN actual este 7112, „Activități de inginerie și consultanță tehnică legate de acestea”, după ce istoricul indică pentru perioada 2011–2021 activitatea principală 4120, lucrări de construcții a clădirilor rezidențiale și nerezidențiale.

Financiar, Uricani Construct este o firmă mică. În 2024, rapoartele indică o cifră de afaceri de 1.584.105 lei, profit net de 374.469 lei, datorii totale de 339.016 lei, active imobilizate de 245.458 lei, active circulante de 1.176.896 lei, capitaluri proprii de 1.083.338 lei și 2 salariați. În 2023, firma a avut cifră de afaceri de 1.806.556 lei, profit net de 677.445 lei, datorii totale de 370.101 lei și tot 2 salariați. În 2022, cifra de afaceri a fost de 834.651 lei, profitul net de 165.294 lei, iar numărul de salariați a rămas tot 2. Aceste cifre nu invalidează automat capacitatea firmei, dar fixează corect scara. Vorbim despre un operator economic cu volum financiar modest și personal permanent foarte redus, nu despre o structură de consultanță inginerească de tip corporație sau despre o firmă cu zeci ori sute de angajați.

În schimb, portofoliul public trecut în rapoartele oficiale arată că Uricani Construct nu este o apariție întâmplătoare în zona de supervizare a proiectelor de termoficare. Apar contracte publice relevante cu Municipiul Cluj-Napoca, Municipiul Oradea, Municipiul Constanța, Municipiul Salonta, Municipiul Focșani și Municipiul Timișoara. Pentru Cluj-Napoca, raportul indică un contract din 23 februarie 2026, în valoare de 2.293.700 lei, pentru supervizarea lucrărilor aferente unui contract de proiectare și execuție privind retehnologizarea procesului de producere, transport și distribuție a energiei termice în SECT Cluj-Napoca, cu obiective de creștere a eficienței energetice și reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră. Pentru Oradea apare, la 11 octombrie 2023, un contract de 2.665.500 lei pentru asistență tehnică și managementul implementării, supervizarea lucrărilor, servicii SSM și dirigenție de șantier, în legătură cu reabilitarea sistemului de termoficare urbană și valorificarea energiei geotermale în asociere cu pompe de căldură în zona Nufărul I.

Aceeași listă de contracte indică experiență în Constanța, prin servicii de supervizare pentru reabilitarea rețelelor termice primare de transport al energiei termice, etapa III, cu o valoare de 700.240 lei, în Salonta, prin servicii de supervizare și dirigenție de șantier pentru creșterea producției de energie din resurse regenerabile din perimetrul geotermal Salonta, în Focșani, prin servicii de asistență tehnică pentru supervizarea lucrărilor de reabilitare a sistemului de termoficare urbană, și în Timișoara, prin contracte de asistență tehnică pentru supervizarea lucrărilor aferente proiectului de retehnologizare a sistemului centralizat de termoficare, etapa a III-a, cod SMIS 2014+127006, atribuite în 2020.

Aici apare primul paradox al profilului Uricani Construct. Pe hârtie, portofoliul public conține exact tipul de repere pe care le-ai căuta într-o licitație de supervizare pentru termoficare la Oradea, Constanța, Focșani, Timișoara, Cluj-Napoca, cu sisteme centralizate, rețele termice, eficiență energetică, energie geotermală, dirigenție, asistență tehnică, supervizare. În același timp, datele de bilanț arată o firmă cu doi salariați în 2024, doi salariați în 2023 și doi salariați în 2022. Această tensiune nu este, juridic, o probă de neregulă. În consultanță tehnică, firmele pot lucra cu experți cooptați, colaboratori, subcontractanți sau specialiști prezentați în ofertă. Dar, administrativ, întrebarea rămâne legitimă: cum se traduce un portofoliu public relevant într-o capacitate operațională reală, zi de zi, pe un șantier de termoficare care va traversa orașul și va presupune verificări tehnice, probe tehnologice, recepții, coordonare cu executantul și urmărirea remedierilor?

A doua firmă este Egis România SA, contestator al cărei contestație a fost admisă de CNSC. Egis România este o societate pe acțiuni din București, înființată la 14 iunie 1996. În decizia CNSC, Egis apare reprezentată legal prin James Alexander Christopher Hanson, director general, iar ca administratori Alain Roger Eugene Bruneau, Aleksandra Anna Macioszczyk și Hanson James Alexander Christopher. Acționarul principal indicat este Egis Ingénierie, ceea ce plasează compania în structura unui grup internațional de inginerie și consultanță.

Ca dimensiune operațională, Egis România se află într-o altă ligă decât Uricani Construct. Datele completate în documentarea acestui material indică 113 salariați în 2025. Rapoartele ANAF arată pentru 2025 o cifră de afaceri de 54.614.721 lei, o pierdere netă de 10.279.616 lei, datorii totale de 55.615.966 lei, active imobilizate de 11.547.398 lei, active circulante de 48.167.272 lei și capitaluri proprii de 2.052.948 lei. Pentru 2024, raportul indică o cifră de afaceri de 82.456.217 lei, profit net de 5.365.036 lei, datorii totale de 46.158.900 lei, active imobilizate de 7.561.163 lei, active circulante de 53.784.430 lei și capitaluri proprii de 13.137.964 lei. În 2023, cifra de afaceri a fost de 43.317.168 lei, iar profitul net de 2.055.590 lei. Aceste cifre arată o firmă cu volum mare, dar și cu o deteriorare financiară vizibilă în 2025, prin trecerea de la profit la pierdere și prin reducerea capitalurilor proprii.

Domeniul principal de activitate al Egis România este tot CAEN 7112, activități de inginerie și consultanță tehnică legate de acestea. Raportul consemnează o structură de tip întreprindere mijlocie, cu sucursale și cu obiect de activitate specific serviciilor inginerești, proiectării, consultanței tehnice, supravegherii construcțiilor, managementului de proiect și activităților conexe. Spre deosebire de Uricani Construct, unde întrebarea majoră este raportul dintre portofoliul public și numărul foarte mic de salariați, în cazul Egis întrebarea se mută spre altă zonă. Cum a fost evaluată o firmă cu structură operațională semnificativă, experiență de grup și personal numeros într-o procedură în care diferența finală față de primul loc a fost, potrivit contestației, de numai 0,84 puncte?

Contestația Egis a vizat exact această zonă fină a evaluării. Potrivit deciziei CNSC, Egis a cerut anularea raportului procedurii, anularea comunicării prin care oferta sa fusese declarată pe poziția a doua, obligarea autorității contractante la reevaluarea ofertelor Egis și Uricani Construct și constatarea faptului că oferta Egis ar fi pe locul întâi în clasament. CNSC a admis contestația Egis, a anulat raportul procedurii în partea care privește evaluarea ofertei contestatorului și actele subsecvente, și a obligat Municipiul Timișoara la reevaluarea ofertei Egis în termen de 10 zile de la primirea deciziei.

Profilul public al Egis are și o altă componentă relevantă, legată de istoricul de litigii în materia achizițiilor publice. Raportul indică numeroase dosare în care obiectul cauzei este „litigiu privind achizițiile publice”, contestații la decizii, cauțiuni, suspendări, anulări de acte administrative sau litigii în contencios administrativ și fiscal. Pentru o companie mare de consultanță, prezentă pe piața achizițiilor publice, un asemenea istoric nu este, prin el însuși, un semn negativ. Dimpotrivă, poate fi și rezultatul participării frecvente la proceduri mari, unde contestarea devine uneori instrument de apărare comercială și juridică. Dar, pentru cititor, istoricul arată că Egis nu este un actor pasiv în piața publică. El contestă, se apără, merge în instanță, folosește mecanismele legale ale achizițiilor publice și are capacitatea juridică de a duce dispute tehnice până la capăt.

A treia firmă este Romair Consulting SRL, societatea a cărei ofertă a fost respinsă ca neconformă și care a formulat prima contestație menționată de CNSC. Romair Consulting este o firmă din București, înființată la 7 februarie 1997. În decizia CNSC, societatea apare reprezentată legal prin administratorul Gheorghe Boeru și convențional prin Rîmbu & Ivașcu SCP. În rapoartele ANAF, Gheorghe Boeru figurează ca administrator și asociat majoritar, cu 80%, iar Eugenia Boeru apare cu 20%.

Romair este, financiar, cea mai mare dintre firmele analizate ca volum de afaceri recent, cel puțin după cifrele raportate pentru 2023 și 2024. În 2024, raportul ListăFirme indică o cifră de afaceri de 63.557.302 lei, pierdere netă de 2.526.741 lei, datorii totale de 53.452.110 lei, active imobilizate de 15.156.563 lei, active circulante de 52.452.897 lei, capitaluri proprii de 21.644.254 lei și 112 salariați. În 2023, societatea a avut o cifră de afaceri de 116.269.007 lei, profit net de 5.122.360 lei, datorii totale de 89.177.446 lei, active imobilizate de 19.519.123 lei, active circulante de 92.409.833 lei, capitaluri proprii de 21.703.337 lei și 104 salariați. În 2022, cifra de afaceri a fost de 105.734.775 lei, profitul net de 14.019.584 lei, iar numărul de salariați a fost de 100.

Ca domeniu principal, Romair Consulting are tot CAEN 7112, activități de inginerie și consultanță tehnică legate de acestea. Descrierea activității include proiectare inginerească, consultanță tehnică, proiecte de inginerie civilă, hidraulică și de trafic, gospodărirea apelor, infrastructură verde, lucrări de instalații, supraveghere geodezică, activități de consultanță aferente, inginerie industrială, cercetare și dezvoltare conexă ingineriei. Ca masă profesională, Romair arată, deci, ca un actor important, cu peste o sută de salariați în ultimii ani și cu volum de afaceri de ordinul zecilor sau chiar sutelor de milioane de lei.

Dar Romair intră în acest dosar printr-o poziție procedurală slabă. Oferta sa a fost respinsă ca neconformă, iar contestația depusă la CNSC a fost respinsă pentru neconstituirea cauțiunii. Asta înseamnă că, cel puțin în această etapă, Consiliul nu a intrat pe fondul argumentelor Romair privind respingerea ofertei. Societatea ceruse anularea comunicării prin care oferta fusese respinsă ca neconformă, anularea raportului procedurii și obligarea autorității contractante să reia procedura cu reținerea ca îndeplinite a cerințelor privind expertul-cheie 2, Diriginte de șantier 3 — refacere zone afectate, Voloșciuc Lucian. Însă CNSC a respins contestația Romair pentru lipsa cauțiunii, ceea ce lasă în suspans, din perspectiva publicului, întrebarea de fond. A fost oferta Romair respinsă corect sau nu? Procedural, răspunsul CNSC nu tranșează această întrebare, ci oprește contestația pe un motiv formal.

RĂSPUNSUL LA ACEASTĂ ÎNTREBARE DUCE DIRECT ÎN INIMA ADMINISTRAȚIEI FRITZ! DIN CEL MAI MIC ȘI NEAȘTEPTAT AMĂNUNT. DETALII, ÎN EXCLUSIVITATE, PE ECOPOLITICA.ro în articolul următor – Primăria Timișoara, firma soțului și funcționara din interior: cazul Voloșciuc

Deocamdată, revenim la licitația unde două firme s-au bătut fără fair play, iar după contestație a câștigat a treia!

Profilul Romair are și vulnerabilități care trebuie formulate atent. Raportul ANAF indică numeroase dosare în justiție, inclusiv litigii privind achiziții publice, contestații la executare, pretenții, ordonanțe de plată și mențiuni în zona procedurilor de insolvență din anii anteriori. Apar, de asemenea, înregistrări în Buletinul Procedurilor de Insolvență legate de dosarul 15057/3/2017, cu acte publicate în perioada 2018–2019. Aceste elemente nu trebuie transformate în verdicte. Nu spun, singure, că firma nu ar avea capacitate tehnică și nici că oferta din Timișoara era neconformă pe fond. Dar ele sunt relevante pentru profilul de risc administrativ. Când o firmă mare, cu cifră de afaceri ridicată și peste o sută de salariați, intră într-o licitație strategică și este respinsă pentru neconformitate, iar contestația ei nu ajunge să fie analizată pe fond din cauza cauțiunii, dosarul rămâne cu o piesă lipsă.

Comparativ, tabloul devine foarte clar. Uricani Construct este firma mică, cu doi salariați în ultimii ani, cifră de afaceri de 1,58 milioane lei în 2024, dar cu un portofoliu public declarat care atinge direct zona de termoficare: Cluj-Napoca, Oradea, Constanța, Focșani, Salonta și chiar Timișoara. Egis România este firma de grup internațional, cu structură operațională semnificativă, inclusiv 113 salariați în 2025 potrivit datelor completate în documentarea acestui material, cu cifră de afaceri de 54,61 milioane lei în 2025 și 82,45 milioane lei în 2024, dar cu pierdere netă în 2025 și cu o contestație admisă care obligă Primăria Timișoara la reevaluarea ofertei. Romair Consulting este firma mare ca volum, cu 63,55 milioane lei cifră de afaceri în 2024, 116,26 milioane lei în 2023 și peste o sută de salariați, dar cu ofertă respinsă ca neconformă și cu o contestație respinsă fără analiză pe fond, pentru neconstituirea cauțiunii.

Aici trebuie evitată capcana concluziei facile. Nu putem spune că Egis trebuia să câștige doar pentru că are mai mulți salariați. Nu susținem nici că Uricani Construct nu putea câștiga doar pentru că are doi salariați. La fel cu nu afirmăm că Romair era automat îndreptățită doar pentru că are cifră de afaceri mare. Achizițiile publice nu se câștigă după impresie de forță, după notorietate sau după numărul de angajați înscris într-un raport comercial. Se câștigă după criteriile procedurii, după documente, după experiența similară acceptată, după experții-cheie punctați și după conformitatea tehnică a ofertei. Dar exact din acest motiv, diferențele dintre cele trei profiluri trebuie puse în fața publicului. Diferențele nu dau sentința, dar explică de ce decizia comisiei de evaluare trebuia să fie impecabil motivată.

În cazul Uricani Construct, întrebarea nu este dacă o firmă mică are voie să participe la licitații mari. Evident că are voie, dacă îndeplinește criteriile. Întrebarea este cum a demonstrat, concret, capacitatea de a susține un contract de supervizare pentru un proiect de termoficare de asemenea dimensiune, ce experți a prezentat, dacă aceștia sunt angajați, colaboratori sau subcontractanți, ce rol au avut contractele anterioare din Oradea, Constanța, Focșani, Cluj-Napoca și Timișoara în îndeplinirea cerinței de experiență similară și cum a verificat comisia realitatea și relevanța acestei experiențe. În cazul Egis, problema este dacă experiența și structura operațională au fost evaluate complet și corect, mai ales în contextul în care CNSC a admis contestația și a dispus reevaluarea ofertei. În cazul Romair, trenuia lămurit ce anume a făcut oferta neconformă și de ce contestația nu a ajuns să fie judecată pe fond. CITIȚI ÎN EPISODUL II !

Acesta este punctul în care profilurile financiare se întâlnesc cu interesul public. Nu discutăm despre trei firme abstracte, ci despre trei posibili supraveghetori ai unei lucrări care ar trebui să reducă pierderile tehnologice cu 44.751,97 MWh/an, să reducă consumul de combustibili fosili cu 67.175 MWh/an, să diminueze emisiile de gaze cu efect de seră cu 18.733,5 tone pe an și să crească securitatea furnizării energiei termice prin reducerea întreruperilor. Într-un asemenea proiect, supervizarea nu este biroul din spatele șantierului. Este filtrul prin care orașul află dacă banii se transformă în conducte bune, probe reale și recepții serioase sau doar în hârtii puse în ordine după ce șantierul a trecut.

De aceea, diferența dintre cele trei firme trebuie citită cu lupa, nu cu bâta. Uricani Construct aduce un portofoliu foarte apropiat de obiectul contractului, dar și o întrebare legitimă despre capacitatea operațională permanentă a unei firme cu doi salariați. Egis România aduce masă profesională, structură internațională și capacitate juridică de contestare, dar și un an financiar 2025 cu pierdere importantă. Romair Consulting aduce cifră de afaceri mare și personal numeros, dar intră în dosar printr-o ofertă respinsă ca neconformă și printr-o contestație blocată formal. Pentru Primăria Timișoara, aceste diferențe nu erau simple curiozități de profil. Erau elementele pe baza cărora trebuia verificat cine poate sta, tehnic și administrativ, în fața unuia dintre cele mai importante șantiere de termoficare ale orașului.

Iar dacă răspunsul final al procedurii s-a decis la o diferență de 0,84 puncte, întrebarea devine și mai tăioasă. Într-o achiziție de supervizare, un punct nu este o virgulă de contabilitate. Poate fi diferența dintre un expert considerat suficient și unul punctat incomplet, dintre o experiență similară acceptată și una ignorată, dintre o ofertă declarată câștigătoare și una trimisă la reevaluare. Când CNSC obligă autoritatea contractantă să reevalueze oferta Egis, nu spune că Egis trebuie să câștige și nici că Uricani Construct trebuie eliminată. Spune însă că evaluarea făcută de Primăria Timișoara nu poate rămâne neatinsă. Iar pentru un proiect de 368,5 milioane lei, aceasta nu este o nuanță procedurală. Este exact locul unde administrația trebuie să arate că știe să cumpere nu doar lucrări, ci și control real asupra lucrărilor.

Experiență similară sau experiență invocată? Diferența care poate decide o licitație

Într-o licitație publică, expresia „experiență similară” pare, la prima vedere, o formulă birocratică. O găsim în anunțuri de participare, în caiete de sarcini, în DUAE, în certificate constatatoare, în recomandări de la beneficiari și în contestații. Dar, în realitate, aici se poate decide totul. Într-un proiect de termoficare, diferența dintre experiență similară reală și experiență doar invocată nu este o finețe de jurist. Este diferența dintre o firmă care a mai supravegheat lucrări comparabile, cu rețele termice, conducte primare, instalații, probe tehnologice, echipamente, punere în funcțiune și recepții, și o firmă care poate prezenta lucrări tehnice apropiate doar generic, suficient de bine ambalate administrativ încât să pară comparabile.

Primăria Timișoara nu a scos la licitație o dirigenție oarecare de șantier. Obiectul contractului a fost definit ca „Servicii de supervizare și asistenţă tehnică de specialitate prin diriginţi de şantier” pentru proiectul „Retehnologizarea sistemului centralizat de termoficare din Municipiul Timişoara în vederea conformării la normele de protecţia mediului privind emisiile poluante în aer şi pentru creşterea eficienţei în alimentarea cu căldură urbană – Etapa III – Lot 1”, SMIS 330430. Codul CPV principal a fost 71520000-9, „Servicii de supraveghere a lucrărilor”, iar codul suplimentar a fost 71356200-0, „Servicii de asistență tehnică”. Valoarea estimată a contractului de supervizare a fost de 2.770.207,78 lei fără TVA. Așadar, administrația nu cumpăra consultanță abstractă, ci control tehnic specializat asupra unui șantier de infrastructură energetică.

Dimensiunea șantierului explică de ce această formulă, „experiență similară”, devine punctul nevralgic al întregii proceduri. Proiectul presupune reabilitarea a 13,439 kilometri de traseu, adică 26,878 kilometri de conducte primare, prin înlocuirea conductelor existente uzate cu un sistem legat preizolat, plus lucrări colaterale și alte intervenții conexe. Documentația precizează că modernizarea trebuie făcută prin tehnologii noi, pentru creșterea eficienței energetice, livrarea agentului termic la parametrii cantitativi și calitativi solicitați și reducerea impactului asupra mediului.

Cu alte cuvinte, nu vorbim despre o lucrare de construcții civile în sens banal. Aici intră în discuție infrastructura de transport a energiei termice, instalații, conducte preizolate, vane, cămine, probe tehnologice, recepții de echipamente, punere în funcțiune și urmărirea performanței în perioada de notificare a defectelor. O condiție implicită de selecție trebuia să fie ca echipa propusă să mai fi lucrat, relevant și demonstrabil, pe infrastructură de termoficare sau pe o infrastructură cu utilitate și complexitate comparabile.

Anunțul de participare definește cerința-cheie astfel: ofertanții trebuiau să prezinte „o listă cu principalele servicii similare care au fost duse la bun sfârșit în ultimii 3 ani”, în valoare de minimum 1.500.000 lei, la nivelul a maximum trei contracte. Aici este prima bornă de control. Nu era suficientă o experiență istorică, veche, scoasă din sertar pentru prestigiu. Perioada era limitată la ultimii trei ani, raportată la data-limită de depunere a ofertelor. Nu era suficient nici un portofoliu dispersat în zece contracte mici. Plafonul de 1.500.000 lei trebuia atins la nivelul a maximum trei contracte.

Definiția dată de autoritatea contractantă este și mai importantă: prin „servicii similare”, Primăria Timișoara a înțeles servicii de supervizare și asistență tehnică prin diriginți de șantier pentru proiecte de „eficientizare/retehnologizare/reabilitare/modernizare/execuție” a unor sisteme sau instalații de producere a energiei termice, a unor sisteme de rețele de transport și distribuție a energiei termice sau a unei infrastructuri similare din punct de vedere al complexității și/sau utilității. Formula este suficient de specifică pentru a indica termoficarea ca nucleu al experienței cerute, dar suficient de elastică pentru a permite și alte infrastructuri similare. Iar în această elasticitate stă atât rațiunea administrativă, cât și riscul.

Rațiunea administrativă este evidentă. O autoritate contractantă nu poate închide competiția atât de strâns încât să accepte doar firme care au supervizat exact același tip de conductă, exact aceeași tehnologie, exact același traseu, exact aceeași configurație urbană. Achiziția publică trebuie să permită concurență reală. Dar riscul este la fel de evident. Dacă expresia „infrastructură similară din punct de vedere al complexității și/sau utilității” este interpretată prea larg, aproape orice proiect tehnic mai consistent poate fi împins în aceeași familie semantică. Dintr-odată, un proiect apropiat generic poate începe să semene, pe hârtie, cu termoficarea. Iar hârtia, când este bine scrisă, are talentul periculos de a încălzi și apa rece.

Este limpede și demostrabil că ofertanții au avut contracte. Întrebarea este ce fel de contracte au invocat, ce activități concrete au executat în acele contracte, ce pondere valorică a revenit exact serviciilor similare, ce documente de recepție au fost prezentate, ce beneficiari au confirmat serviciile, ce perioadă de derulare a fost indicată și dacă acele servicii au fost într-adevăr comparabile cu supervizarea unui proiect de reabilitare a rețelelor primare de termoficare din Timișoara.

Documentația cerea ca în DUAE să fie precizate informații foarte concrete: numărul, data și obiectul contractului invocat drept experiență similară, beneficiarul și datele sale de contact, perioada de derulare, intervalul exact în care s-a executat contractul, numărul și data documentului de recepție, precum și ponderea sau activitățile pentru care ofertantul a fost responsabil, împreună cu valoarea acestora, fără TVA. Cu alte cuvinte, Primăria avea instrumentele necesare pentru a separa experiența solidă de experiența decorativă.

Mai mult, documentele justificative care probau cele asumate în DUAE – procese-verbale de recepție, recomandări, certificate constatatoare – urmau să fie prezentate, la solicitarea autorității contractante, de ofertantul aflat pe primul loc după aplicarea criteriului de atribuire asupra ofertelor admisibile. Acest detaliu este esențial. În primă fază, DUAE funcționează ca o declarație preliminară. Confirmarea grea vine ulterior, când autoritatea cere documentele suport. Aici se vede dacă experiența similară există în carne, beton, conducte și procese-verbale sau doar în vocabularul elastic al unei oferte bine scrise.

În cazul acestei proceduri, miza devine și mai mare pentru că factorii de evaluare nu au fost limitați la preț. Criteriul de atribuire a fost „cel mai bun raport calitate – preț”. Prețul a cântărit 40%, iar restul de 60% a fost împărțit între experții propuși: Manager de proiect/Lider de Echipă – 20%, Diriginte de șantier 1 – Rețele termice – 15%, Diriginte de șantier 2 – Rețele electrice – 15%, Diriginte de șantier 3 – Refaceri zone afectate – 5%, Responsabil SSM – 5%. Această arhitectură a punctajului arată limpede că autoritatea contractantă a declarat, cel puțin pe hârtie, că oamenii și experiența lor contează mai mult decât diferența de preț.

Aici apare prima întrebare dură pentru Primăria Timișoara. Dacă 60% din punctaj ținea de calitatea echipei și a experților, cum a fost verificată, în concret, experiența acestor experți? Nu doar existența unor diplome, autorizații sau CV-uri, ci relevanța lor pentru termoficare. Un manager de proiect bun pe infrastructură generală poate să nu fie automat suficient pentru un proiect cu rețele termice primare. Un diriginte de șantier experimentat în construcții civile nu este, prin simpla experiență de șantier, echivalent cu un specialist în rețele termice. Iar un responsabil pentru refaceri de zone afectate, carosabil, trotuar și zonă verde, nu poate compensa lipsa de greutate tehnică acolo unde obiectul principal este transportul energiei termice.

Contestația Romair, chiar respinsă pentru neconstituirea cauțiunii și deci nejudecată pe fond, indică exact sensibilitatea punctajului legat de experți. Romair a solicitat reluarea procedurii cu reținerea ca fiind îndeplinite cerințele din caietul de sarcini privind expertul-cheie 2, Diriginte de șantier 3 – Refacere zone afectate, Voloșciuc Lucian, și cu aplicarea corectă a criteriului de atribuire. CNSC nu a analizat fondul acestei dispute, pentru că a respins contestația Romair pentru neconstituirea cauțiunii. Dar simplul obiect al contestației arată că punctajul pe experți nu era un detaliu marginal, ci un loc de conflict.

În oglindă, contestația Egis a vizat rezultatul procedurii și evaluarea ofertelor, cu solicitarea de anulare a raportului procedurii, anulare a comunicării prin care oferta Egis fusese declarată pe poziția a doua și obligarea autorității contractante la reevaluarea ofertelor Egis și Uricani Construct. CNSC a admis contestația Egis, a anulat raportul procedurii în partea care privește evaluarea ofertei contestatorului și actele subsecvente și a obligat Municipiul Timișoara la reevaluarea ofertei Egis în termen de 10 zile de la primirea deciziei. Decizia nu spune că Egis trebuia să câștige, dar spune suficient cât să transforme evaluarea Primăriei într-o problemă publică.

Din acest punct, întrebarea „Experiență similară sau experiență invocată?” devine coloana vertebrală a investigației. Uricani Construct, firma clasată pe primul loc în procedură potrivit contestației Egis, are în portofoliul public contracte care, la nivel de denumire, par apropiate de obiectul achiziției: supervizare, asistență tehnică, termoficare, rețele termice, eficiență energetică, proiecte în Oradea, Constanța, Focșani, Cluj-Napoca, Salonta și Timișoara. Acesta este punctul forte al profilului său. Dar tocmai pentru că societatea apare, în datele financiare analizate anterior, ca o firmă cu numai doi salariați în ultimii ani, verificarea experienței similare nu poate rămâne la nivelul denumirii contractelor. Trebuie văzut cine a prestat efectiv serviciile, prin ce echipă, cu ce experți, în ce perioadă, cu ce livrabile și cu ce confirmări de la beneficiari.

Egis, în schimb, apare ca o structură operațională mult mai mare, cu 113 salariați în 2025 potrivit datelor completate în documentare, cu profil de companie de inginerie și consultanță și cu capacitate administrativă de a gestiona proceduri complexe. Dar nici această dimensiune nu rezolvă automat problema experienței similare. În achiziții publice, o firmă mare nu câștigă pentru că este mare. Câștigă dacă documentele sale îndeplinesc cerința așa cum a fost formulată. Tocmai de aceea, admiterea contestației Egis nu trebuie citită ca o victorie morală, ci ca un semnal procedural, căci evaluarea ofertei sale trebuia refăcută, cu respectarea legii și a motivării CNSC.

Romair Consulting, la rândul său, are masă financiară și personal numeros, dar intră în această procedură printr-o ofertă respinsă ca neconformă și printr-o contestație care nu a trecut pragul formal al cauțiunii. În cazul Romair, întrebarea care rămâne pentru cititori este alta. Ce a considerat Primăria neconform, cât de importantă era neconformitatea și dacă ea privea un element formal, un expert-cheie sau chiar capacitatea tehnică reală de a presta serviciile. Pentru că o firmă mare poate pierde corect o licitație, iar o firmă mică poate câștiga corect o licitație. Dar numai dacă autoritatea contractantă, adică Primăria Timișoara, explică limpede de ce. Iar administrația Fritz și subalternii din Primăria Timișoara nu au niciun motiv și, unii, nici curajul să explice exact, nominal ce a fost neconform.

În acest dosar, experiența similară nu poate fi redusă la eticheta „a mai lucrat cu statul”. Relațiile contractuale cu statul sunt relevante pentru profilul firmelor, pentru dependența de achiziții publice, pentru istoricul lor de proiecte și pentru capacitatea de a opera în proceduri mari. Dar ele nu sunt automat nici virtute, nici păcat. O firmă poate avea multe contracte publice și să fie solidă. Poate avea multe contracte publice și să fie doar foarte abilă administrativ. Poate avea puține contracte și să aibă experți foarte buni. Sau poate avea un portofoliu frumos, dar să se sprijine pe o arhitectură de colaboratori care trebuie verificată cu atât mai atent.

De aceea, pentru Primăria Timișoara, testul nu era să bifeze existența unor contracte, ci să verifice comparabilitatea lor. A fost vorba despre rețele termice primare sau despre infrastructură generică? A fost vorba despre supervizare și asistență tehnică prin diriginți de șantier sau despre consultanță administrativă? Au existat probe tehnologice, recepții de echipamente, puneri în funcțiune, urmărirea remedierilor, control al calității și verificarea parametrilor tehnici? Valoarea invocată de ofertant se referea la activități similare sau la un contract mai larg, din care partea relevantă era doar o felie? Documentele de recepție confirmau exact activitățile asumate în DUAE sau doar finalizarea generică a unui proiect?

Acesta este locul în care o licitație se poate transforma din procedură competitivă în exercițiu de flexibilitate. Dacă experiența similară este citită strict, ea protejează proiectul. Dacă este citită larg, ea poate deschide ușa unor echivalări discutabile. O lucrare pe infrastructură urbană nu este automat infrastructură energetică. O dirigenție de șantier pe refaceri de carosabil nu este automat supervizare de rețele termice. O lucrare cu instalații nu este automat reabilitare de magistrale de termoficare. O experiență de consultanță nu este automat experiență de teren. Iar o recomandare frumos formulată nu ține loc de probă tehnologică, recepție și răspundere efectivă pe șantier.

În același timp, trebuie păstrată nuanța corectă. Documentația Primăriei nu cerea exclusiv proiecte identice, ci accepta și „o infrastructură similară din punct de vedere al complexității și/sau utilității”. Această formulare poate fi legitimă, pentru că proiectele mari nu se repetă la indigo. Dar tocmai pentru că permite comparații, autoritatea contractantă trebuia să arate cum a făcut comparația. Similaritatea nu se presupune. Se demonstrează. Iar demonstrația trebuie să fie cu atât mai clară cu cât procedura s-a decis între firme cu profiluri atât de diferite și cu cât CNSC a obligat la reevaluarea ofertei Egis.

Mai există un element care ridică miza. Proiectul nu este doar mare, ci și foarte expus public. Primăria l-a prezentat ca una dintre cele mai importante intervenții asupra sistemului centralizat de termoficare din ultimele decenii, un șantier care va traversa 9 cartiere ale orașului, cu o investiție de 50 de milioane de euro din fonduri europene, „absolut necesară pentru însănătoșirea sistemului centralizat de termoficare”, după cum a declarat primarul Dominic Fritz în comunicatul din 5 iunie 2025. Același comunicat arată că reabilitarea vizează un tronson de 13 kilometri de rețea primară, infrastructură conexă și soluții tehnice moderne pentru transportul agentului termic.

Așadar, experiența similară nu este o discuție de subsol. Este garanția că banii, șantierul și riscul tehnic sunt puse sub control competent. Când o administrație anunță reducerea pierderilor, diminuarea avariilor, creșterea energiei livrate, scăderea emisiilor și reducerea costurilor de mentenanță, ea își asumă implicit că supervizarea va fi pe măsura promisiunii. Dacă dirigenția de șantier devine slabă, formală sau insuficient specializată, lanțul tehnic se rupe exact acolo unde publicul nu vede, mai exact între proiect, execuție, probe, recepții și remedieri.

Primăria Timișoara trebuie să indice contractele invocate de ofertantul clasat pe primul loc pentru demonstrarea experienței similare, beneficiarii, valorile, perioadele de derulare, documentele de recepție și activitățile exacte considerate similare. Trebuie să precizeze dacă experiența similară a fost demonstrată de ofertant, de asociați, de subcontractanți sau de terți susținători. Trebuie să explice cum a interpretat sintagma „infrastructură similară din punct de vedere al complexității și/sau utilității”. Trebuie să arate ce punctaj a primit fiecare expert-cheie și de ce. Trebuie să comunice, măcar în formă anonimizată acolo unde legea o cere, raționamentul prin care o experiență a fost acceptată, iar alta respinsă.

Mai simplu spus, Primăria Timișoara a cumpărat experiență similară sau a acceptat experiență invocată? Răspunsul nu se dă prin sloganuri despre fonduri europene, modernizare, eficiență energetică și oraș european. Răspunsul stă în DUAE, în certificatele constatatoare, în procesele-verbale de recepție, în CV-urile experților, în punctajele comisiei și în motivarea reevaluării impuse după decizia CNSC. Acolo se va vedea dacă licitația a selectat cu adevărat capacitatea tehnică potrivită pentru termoficarea Timișoarei sau doar cea mai bine împachetată versiune administrativă a unei experiențe care seamănă suficient cât să treacă de hârtie.

Iar într-un proiect de 368.519.266 lei, cu 248.820.000 lei din Fondul pentru Modernizare și 119.699.266 lei din bugetul local, această diferență nu este academică. Este exact diferența dintre un oraș care își controlează tehnic una dintre cele mai mari investiții în termoficare și un oraș care află prea târziu că, în achiziții publice, „similar” poate însemna uneori „aproape”, „generic”, „interpretabil” sau, mai grav, „suficient de bine scris ca să pară”.

Contestația. Ce se reclamă și ce trebuie verificat

Într-o licitație publică, contestația nu este sentință, nu este verdict moral și nu este, prin simpla ei existență, dovada unei nereguli. Dar, într-un proiect de 368,5 milioane de lei, cu finanțare din Fondul pentru Modernizare și cu o componentă tehnică sensibilă — rețele primare de termoficare, conducte preizolate, cămine, vane, probe tehnologice, punere în funcțiune și urmărirea remedierilor — o contestație admisă de CNSC nu mai poate fi tratată ca un zgomot procedural. Ea devine un document de control public. Nu pentru că ar spune singură adevărul final al licitației, ci pentru că obligă autoritatea contractantă să explice, mai riguros decât într-un comunicat de presă, cum a evaluat ofertele, ce a punctat, ce a respins, ce a considerat conform și de ce.

În acest dosar au existat două contestații, formulate aproape simultan, după comunicarea rezultatului procedurii. Prima a fost depusă de ROMAIR CONSULTING SRL, înregistrată la Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor sub nr. 20590/23.03.2026. A doua a fost formulată de EGIS ROMANIA SA, prin contestația nr. 112/23.03.2026, înregistrată la CNSC sub nr. 20744/24.03.2026. Ambele au vizat aceeași procedură: licitația deschisă pentru contractul de achiziție publică având ca obiect „Servicii de supervizare și asistență tehnică de specialitate prin diriginți de șantier” pentru proiectul „Retehnologizarea sistemului centralizat de termoficare din Municipiul Timișoara în vederea conformării la normele de protecția mediului privind emisiile poluante în aer și pentru creșterea eficienței în alimentarea cu căldura urbană – Etapa III – Lot 1”. Autoritatea contractantă este Municipiul Timișoara, cu sediul în Bulevardul C.D. Loga nr. 1.

Prima precizare importantă este că cele două contestații nu au avut aceeași soartă. CNSC a respins contestația ROMAIR CONSULTING SRL pentru neconstituirea cauțiunii. Cu alte cuvinte, Consiliul nu a intrat pe fondul criticilor Romair, nu a stabilit dacă Primăria a avut sau nu dreptate când a respins oferta ca neconformă și nu a verificat substanțial argumentul referitor la expertul-cheie invocat de contestator. Această respingere formală este importantă tocmai pentru că limitează ceea ce putem afirma, anume că în cazul Romair, avem o contestație formulată, avem capetele de cerere consemnate în decizia CNSC, dar nu avem o analiză pe fond a Consiliului.

ROMAIR CONSULTING SRL a contestat adresa nr. TMI2026-011047/13.03.2026, reprezentând rezultatul procedurii de atribuire, și raportul procedurii nr. TMI2026-011002/13.03.2026, emise de Municipiul Timișoara. Potrivit deciziei CNSC, Romair a cerut „anularea Comunicării și, pe cale de consecință, anularea soluției de respingere a ofertei Romair ca neconformă”, precum și „anularea Raportului Procedurii, precum și a tuturor actelor conexe subsecvente emise de Autoritatea Contractantă, acte prin care s-a stabilit oferta câștigătoare”. Formularea este grea, dar trebuie citită corect. Romair nu reclama doar o nemulțumire față de clasament, ci ataca însăși decizia de respingere a propriei oferte și actele prin care fusese stabilită oferta câștigătoare.

Miezul criticii Romair, așa cum apare în decizia CNSC, privea un expert-cheie. Contestatorul a solicitat obligarea autorității contractante să reia procedura „cu reținerea ca fiind îndeplinite cerințele prevăzute în Caietul de Sarcini privind persoana expertului-cheie 2 Diriginte de șantier 3 – Refacere zone afectate (carosabil, trotuar, zonă verde) – Voloșciuc Lucian”, cu aplicarea corectă a criteriului de atribuire, astfel încât oferta câștigătoare să fie stabilită cu respectarea legii. Aceasta este o informație esențială. Romair susținea, în esență, că Primăria ar fi evaluat greșit îndeplinirea cerințelor pentru un expert-cheie și că această evaluare ar fi afectat aplicarea criteriului de atribuire. Spunem „susținea”, nu „a demonstrat”, pentru că, repetăm, CNSC nu a judecat fondul acestei contestații.

A doua contestație, cea formulată de EGIS ROMANIA SA, are o greutate diferită, pentru că a fost admisă. Egis a contestat adresa nr. TMI2026-011044/13.03.2026, prin care oferta Egis fusese declarată ca ocupând poziția a doua în clasamentul rezultat în urma evaluării ofertelor, precum și raportul procedurii nr. TMI2026-011002/13.03.2026.

Potrivit deciziei CNSC, Egis a cerut anularea raportului procedurii, anularea deciziei autorității contractante privind rezultatul procedurii, anularea tuturor actelor și rapoartelor intermediare sau finale în temeiul cărora a fost adoptată decizia privind rezultatul procedurii, precum și anularea eventualelor acte subsecvente. A cerut, de asemenea, anularea comunicării nr. TMI2026-011044/13.03.2026, prin care oferta sa fusese plasată pe poziția a doua, și obligarea Municipiului Timișoara la reevaluarea ofertelor Egis și Uricani Construct, „cu consecința constatării faptului că oferta subscrisei este pe locul 1 în clasament”. În plus, Egis a solicitat accesul la documentele din dosarul achiziției publice și posibilitatea de a efectua fotocopii după acestea.

Această cerere spune mult despre natura conflictului. Egis nu a cerut doar să fie lămurit un detaliu formal. A cerut reașezarea evaluării, anularea documentelor prin care s-a stabilit rezultatul și reevaluarea propriei oferte, dar și a ofertei Uricani Construct. În limbaj jurnalistic, aceasta este zona de presiune a dosarului. Compania clasată pe locul al doilea a susținut că evaluarea făcută de Primăria Timișoara a fost suficient de problematică încât trebuia anulată în partea relevantă și refăcută.

CNSC a admis contestația Egis. Formula exactă din decizie este importantă: Consiliul „admite contestația formulată de EGIS ROMANIA SA, în contradictoriu cu MUNICIPIUL TIMIȘOARA, în calitate de autoritate contractantă”, anulează raportul procedurii nr. TMI2026-011002 din 13.03.2026 „în partea care privește evaluarea ofertei contestatorului, precum și actele subsecvente” și obligă autoritatea contractantă „la reevaluarea acesteia, cu respectarea dispozițiilor legale și a celor evocate în motivare, în termen de 10 zile de la primirea deciziei”. Decizia este obligatorie, iar împotriva ei se poate formula plângere în termen de 10 zile de la comunicare pentru părțile cauzei.

Aici trebuie introdusă nuanța juridică. CNSC nu spune, în pasajul dispozitivului, că Egis trebuia declarată câștigătoare. Nu spune nici că Uricani Construct trebuia exclusă. Nu spune nici că întreaga procedură este compromisă. Spune însă ceva suficient de serios. Evaluarea ofertei Egis, așa cum fusese făcută de Municipiul Timișoara, nu putea rămâne în forma inițială. Raportul procedurii a fost anulat în partea care privește oferta Egis, iar Primăria a fost obligată să o reevalueze. Într-un proiect strategic, aceasta nu este o virgulă birocratică. Este o fisură în actul administrativ prin care fusese stabilit clasamentul.

Problema nu este doar cine câștigă un contract de 2,77 milioane de lei fără TVA pentru supervizare. Problema reală este cine controlează tehnic un șantier de 368.519.266 lei, finanțat cu 248.820.000 lei din Fondul pentru Modernizare și 119.699.266 lei din bugetul local al Municipiului Timișoara. Proiectul urmărește reabilitarea a 13,439 kilometri de traseu, adică 26,878 kilometri de conducte primare, înlocuirea conductelor existente cu sistem preizolat, realizarea de cămine noi, înlocuirea vanelor, reabilitarea suporturilor și a stâlpilor pentru conducte supraterane, plus probe tehnologice, recepții și punere în funcțiune.

În acest context, contestația Egis trebuie citită împreună cu documentația de atribuire. Contractul de supervizare nu era o anexă decorativă la execuție, ci mecanismul prin care Primăria trebuia să se asigure că proiectarea, execuția, recepția bunurilor și echipamentelor, probele tehnologice, punerea în funcțiune și remedierile sunt urmărite de personal autorizat, profesionist și cu experiență relevantă în proiecte din domeniul energetic și infrastructura de mediu. Documentația spune explicit că serviciile urmăreau asigurarea unui nivel înalt de calitate a lucrărilor, conform Legii 10/1995, HG 766/1997, HG 925/1995 și altor reglementări în vigoare, precum și asigurarea recepției bunurilor și echipamentelor, a probelor tehnologice și a punerii în funcțiune.

De aceea, o contestație pe evaluare nu poate fi redusă la formula comodă „firmele se ceartă între ele”. Da, firmele se luptă pentru contracte. Da, contestațiile sunt parte a jocului achizițiilor publice și nu orice contestație ascunde o problemă reală. Dar, când CNSC admite contestația unui ofertant și obligă Primăria să reevalueze oferta acestuia, discuția iese din zona rivalității comerciale și intră în zona răspunderii administrative. Autoritatea contractantă trebuie să poată arăta, document cu document, de ce a punctat cum a punctat, de ce a considerat o ofertă mai bună decât alta și cum a verificat capacitatea tehnică reală a ofertanților.

Așadar, experiență similară sau experiență invocată? Această formulare este cheia. Dacă a fost aplicată strict, atunci experiența similară a funcționat ca filtru tehnic. Dacă a fost aplicată larg, atunci putea deveni o ușă prin care intră aproape orice infrastructură suficient de „tehnică” pentru a fi prezentată drept comparabilă. Iar aici contestația Egis, chiar în forma rezumată de decizia CNSC, ridică o altă întrebare publică legitimă. Ce anume a reevaluat sau trebuie să reevalueze Primăria în oferta Egis și cum se raportează această reevaluare la oferta Uricani Construct, indicată în contestație ca ofertă care trebuia, de asemenea, reevaluată?

Egis a contestat rezultatul procedurii, a atacat raportul procedurii și comunicarea prin care a fost plasată pe locul al doilea, a cerut reevaluarea ofertelor Egis și Uricani Construct și a solicitat acces la dosarul achiziției. CNSC a admis contestația Egis și a obligat Municipiul Timișoara să reevalueze oferta contestatorului.

Contestația nu este adevărul final al licitației. Este însă radiografia unui conflict tehnic și administrativ care nu poate fi expediat prin formula comodă „procedura a fost legală”. Într-un proiect de asemenea miză, legalitatea formală trebuie dublată de o explicație publică robustă. Timișorenii nu trebuie să afle doar că există un câștigător. Trebuie să poată înțelege de ce acel câștigător a fost considerat cel mai potrivit să supervizeze lucrările, de ce oferta de pe locul al doilea a fost evaluată așa cum a fost evaluată, ce a schimbat sau nu a schimbat reevaluarea impusă de CNSC și dacă experiența similară, personalul-cheie și documentele suport au fost analizate cu rigoarea cerută de un șantier energetic major.

Pentru că aici nu discutăm despre o hârtie pierdută în SEAP. Discutăm despre controlul tehnic al unei investiții care promite reducerea pierderilor, creșterea eficienței energetice, diminuarea avariilor, reducerea emisiilor și modernizarea unei magistrale esențiale pentru oraș. Dacă supervizarea este aleasă impecabil, ea poate ține proiectul în parametri. Dacă este aleasă prost sau explicată slab, șantierul poate deveni încă un exercițiu românesc de optimism administrativ: multă finanțare, multe comunicate, multă strategie și, undeva dedesubt, în rețeaua reală, o întrebare simplă care nu iartă pe nimeni — cine a verificat verificatorii?

CNSC admite contestația EGIS. Licitația pentru supervizarea termoficării se întoarce la reevaluare

Contractul de supervizare al unuia dintre cele mai importante proiecte de infrastructură energetică din Timișoara nu mai poate fi tratat ca o simplă dispută între ofertanți. După etapa contestației, procedura intră într-o fază mai serioasă. Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor a admis contestația formulată de EGIS România SA și a dispus reevaluarea ofertei acesteia.

Această decizie nu înseamnă, în sine, că licitația a fost fraudată, că autoritatea contractantă a acționat cu rea-credință sau că ofertantul desemnat câștigător nu ar putea susține contractul. O asemenea concluzie ar fi pripită și vulnerabilă. Dar decizia CNSC înseamnă ceva foarte concret, mai exact că evaluarea inițială nu poate rămâne, în punctul contestat, neatinsă. Procedura trebuie reluată la nivelul stabilit de Consiliu, iar Primăria Timișoara trebuie să reintre în dosar, să verifice din nou oferta EGIS și să explice, în termeni administrativi și tehnici, de ce acceptă sau respinge elementele invocate.

Miza este cu atât mai mare cu cât licitația nu privește un serviciu decorativ, ci pachetul de supervizare, asistență tehnică de specialitate și dirigenție de șantier pentru proiectul „Retehnologizarea sistemului centralizat de termoficare din Municipiul Timişoara”. Procedura apare în evidențele Primăriei Timișoara ca anunțul de participare CN1085856 din 26.09.2025, publicat la categoria achizițiilor în desfășurare în 29 septembrie 2025.

Proiectul de termoficare nu este doar o lucrare de schimbat conducte. Este o intervenție de infrastructură critică, cu bani europeni, buget local, constructori, proiectanți, diriginți de șantier, supervizori, audit financiar, proceduri SEAP și contestații CNSC. Primăria a prezentat proiectul ca fiind unul „crucial” pentru reducerea pierderilor din rețeaua de distribuție a căldurii și apei calde, cu traversarea a 9 cartiere ale Timișoarei și cu înlocuirea unor conducte degradate, inclusiv tronsoane aflate încă la suprafață.

Contractul mare, cel de proiectare și execuție, are o valoare de 211.500.000 lei fără TVA și a fost atribuit Asocierii Construcții Erbașu SA, în calitate de lider, alături de Energmontaj SA, Conest SA, IPCT Instalații SRL și Mecatron SRL. Lucrările sunt estimate la 33 de luni, iar proiectul total are o valoare de 368.519.266 lei, inclusiv TVA, din care 248.820.000 lei reprezintă finanțare europeană atrasă prin Fondul pentru Modernizare.

În acest context, supervizarea nu este o anexă birocratică. Este mecanismul prin care administrația ar trebui să știe, în timp real, dacă ceea ce se proiectează, se execută, se facturează și se recepționează corespunde cerințelor contractuale și tehnice. Dacă execuția este corpul proiectului, supervizarea este sistemul său nervos. De aceea, o contestație admisă în această zonă nu blochează doar un dosar de achiziție, ci aruncă suspiciuni asupra seriozității și imparțialități cu care a fost evaluat tocmai contractul prin care trebuie controlată lucrarea.

Decizia CNSC mută discuția din zona suspiciunii jurnalistice în zona verificării administrative obligatorii. Până acum, întrebarea era dacă Primăria a evaluat suficient de riguros experiența similară, capacitatea tehnică, personalul-cheie și documentele depuse de firmele participante. Pentru administrația Fritz lucrurile se complică și rămâne de văzut ce anume va reevalua Primăria, cum va documenta această reevaluare și dacă noul rezultat va confirma sau va modifica ierarhia inițială.

Este esențială aici o distincție pe care administrația publică o invocă frecvent, dar pe care trebuie să o și demonstreze. Legalitatea formală a unei proceduri nu se declară, se susține prin documente. În cazul unui proiect de termoficare care promite reabilitarea a peste 13 kilometri de rețele termice primare, reducerea pierderilor și creșterea stabilității furnizării energiei termice, publicul nu are nevoie doar de formule standard despre „procedură legală” și „modernizare”. Are nevoie să vadă cum au fost cântărite ofertele, ce experiență a fost acceptată ca similară, ce specialiști au fost validați și cum s-a ajuns la punctajul final.

Faptul că EGIS România SA are 113 salariați în 2025, potrivit datelor completate în documentarea acestui material, devine relevant exact în această lumină. Nu pentru a transforma numărul de angajați într-un criteriu absolut și nici pentru a sugera că o firmă mai mare trebuie automat să câștige. Ar fi o eroare. Dar într-o licitație pentru supervizarea unei lucrări de asemenea dimensiune, capacitatea operațională, portofoliul, experiența în proiecte publice și disponibilitatea reală a experților-cheie sunt informații care nu pot fi tratate ca simple detalii administrative.

Prin urmare, decizia CNSC trebuie citită cu prudență, dar și cu toată greutatea ei. Nu este verdictul final asupra calității viitorului supervizor. Nu este o condamnare a Primăriei. Nu este o garanție că EGIS ar fi trebuit să câștige. Este însă confirmarea că procedura are un punct suficient de serios pentru a fi trimis înapoi la reevaluare. Iar într-un proiect în care orașul promite să îngroape conducte, să reducă pierderi și să stabilizeze un sistem de termoficare vulnerabil, tocmai controlul controlului devine subiectul central.

De aici trebuie să pornească următorul set de întrebări pentru Primăria Timișoara: ce a constatat CNSC, ce elemente din oferta EGIS trebuie reevaluate, dacă reevaluarea poate schimba clasamentul, ce documente vor fi reanalizate, ce comisie va face reevaluarea și cum va fi comunicat public rezultatul. Pentru că, în acest caz, contestația nu mai este doar o hârtie din dosar. Este primul test public al felului în care administrația verifică firma care ar urma să verifice șantierul.

Ce nu știm încă și ce trebuie să spună Primăria Timișoara

După decizia CNSC din 5 mai 2026, dosarul supervizării pentru retehnologizarea termoficării din Timișoara nu mai poate fi tratat ca o simplă procedură tehnică închisă între Primărie și ofertanți. Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor a respins contestația ROMAIR CONSULTING SRL pentru neconstituirea cauțiunii, deci fără analiză pe fond, dar a admis contestația EGIS ROMANIA SA, a anulat raportul procedurii în partea care privește evaluarea ofertei Egis și a obligat Municipiul Timișoara să reevalueze această ofertă în termen de 10 zile de la primirea deciziei.

Această precizare este esențială. Nu înseamnă că licitația este compromisă integral. Nu înseamnă că oferta Egis trebuia automat declarată câștigătoare. Nu înseamnă nici că oferta Uricani Construct este, prin simplul efect al contestației, neconformă. Dar înseamnă ceva suficient de grav pentru o administrație care gestionează un proiect energetic major, faptul că evaluarea inițială nu a rămas neatinsă. Iar când o evaluare nu rămâne neatinsă, Primăria trebuie să explice public, nu doar procedural, ce a făcut, ce a refăcut și de ce rezultatul final poate fi considerat robust.

În acest moment, problema nu este că nu avem toate răspunsurile. Problema este că, într-un proiect critic, tocmai aceste răspunsuri ar trebui să fie ușor de dat, ușor de verificat și imposibil de ascuns în spatele limbajului tehnic. Dacă Timișoara pune în joc o investiție de 368.519.266,03 lei, din care 248.820.000 lei provin din Fondul pentru Modernizare, iar 119.699.266,03 lei sunt finanțare asigurată de Municipiul Timișoara, întrebările despre evaluarea supervizorului nu sunt o indignare a unui segment din public ori un moft jurnalistic, nu sunt suspiciune gratuită și nu sunt „anti-dezvoltare”. Sunt exact forma minimă de igienă administrativă într-un proiect care promite să schimbe o parte esențială a infrastructurii termice a orașului.

Primăria Timișoara trebuie să spună, în primul rând, cum a evaluat experiența similară a fiecărui ofertant. Nu generic, nu printr-o formulă de tipul „în conformitate cu documentația de atribuire”, ci concret – ce contracte au fost invocate de fiecare ofertant, cine au fost beneficiarii, ce valori au avut contractele, ce perioade au acoperit, ce activități au fost efectiv prestate și de ce acele activități au fost considerate similare cu supervizarea unei lucrări de rețele termice primare. Documentația de atribuire nu cerea o experiență vag tehnică, ci servicii similare duse la bun sfârșit în ultimii trei ani, în valoare de minimum 1.500.000 lei, la nivelul a maximum trei contracte, iar prin servicii similare autoritatea a indicat supervizare și asistență tehnică prin diriginți de șantier pentru proiecte similare complexe.

Aici este prima zonă de risc. Formula „infrastructură similară din punct de vedere al complexității și/sau utilității” poate fi perfect legitimă, pentru că o autoritate nu trebuie să îngusteze artificial competiția până la absurd. Dar aceeași formulă poate deveni elastică, dacă nu este explicată. Ce înseamnă „similar” într-un proiect de termoficare? Este similară o lucrare de infrastructură edilitară? Este similară o dirigenție pe construcții civile? Este similară o supervizare pe rețele, dar nu pe rețele termice? Este suficientă experiența administrativă în proiecte mari sau era nevoie de experiență directă pe sisteme energetice, conducte preizolate, cămine de termoficare, vane, probe tehnologice și punere în funcțiune? Primăria trebuie să spună unde a tras linia. Altfel, experiența similară rămâne o expresie frumoasă în caietul de sarcini și o cutie neagră în evaluare.

Primăria trebuie să spună, în al doilea rând, ce proiecte au fost acceptate ca similare și de ce. Pentru fiecare ofertant, trebuie să existe o justificare verificabilă, cu subiect și predicat, numărul și data contractului invocat, obiectul contractului, beneficiarul, perioada de derulare, documentul de recepție, valoarea fără TVA și ponderea ori activitățile pentru care operatorul economic a fost responsabil. Aceste informații nu sunt curiozități. Ele sunt chiar informațiile pe care documentația de atribuire le cerea în DUAE pentru demonstrarea experienței similare, urmând ca documentele justificative — procese-verbale de recepție, recomandări, certificate constatatoare — să fie prezentate, la solicitarea autorității, de ofertantul clasat pe primul loc după aplicarea criteriului de atribuire.

Primăria trebuie să spună, în al treilea rând, cine au fost specialiștii-cheie propuși de fiecare ofertant și cum au fost punctați. Această întrebare este chiar mai importantă decât prețul. Anunțul de participare arată că prețul a avut o pondere de 40%, în timp ce echipa a cântărit, cumulat, 60%: managerul de proiect/liderul de echipă – 20%, dirigintele de șantier pentru rețele termice – 15%, dirigintele de șantier pentru rețele electrice – 15%, dirigintele pentru refaceri zone afectate – 5%, responsabilul SSM – 5%. Cu alte cuvinte, această licitație a fost construită declarativ pe calitatea oamenilor care vor urmări șantierul, nu doar pe preț.

De aceea, numele, autorizațiile, experiența concretă și disponibilitatea reală a experților-cheie nu pot rămâne într-o zonă opacă. Dacă un diriginte de șantier este punctat pentru experiență, trebuie să știm pe ce proiecte a fost punctat. Dacă un manager de proiect este considerat suficient de experimentat pentru un șantier energetic major, trebuie să știm ce anume îl recomandă. Dacă un responsabil SSM este propus într-un proiect care va traversa zone urbane, tronsoane de rețea primară, lucrări subterane, refaceri de carosabil, trotuare și zone verzi, trebuie să știm ce experiență are în asemenea șantiere. Nu pentru a transforma experții în ținte publice, ci pentru că expertiza lor este chiar produsul cumpărat de administrație.

Primăria trebuie să spună, în al patrulea rând, cum a verificat disponibilitatea reală a acestor experți. În achizițiile publice, CV-ul este doar începutul discuției, nu finalul ei. Un expert poate apărea impecabil într-o ofertă și indisponibil în realitatea șantierului. Poate fi implicat simultan în alte contracte. Poate avea un rol formal, dar o prezență efectivă redusă. Poate fi înlocuit după semnarea contractului, cu justificări tehnice care scapă privirii publice. Într-un proiect de 69 de luni pentru serviciile de supervizare și asistență tehnică, controlul nu se termină la atribuirea contractului. De fapt, abia atunci începe.

Iar primăria trebuie să facă public ce mecanisme are pentru a se asigura că experții punctați în ofertă sunt experții care lucrează efectiv în proiect. Există obligații clare de prezență? Există rapoarte lunare? Există pontaje profesionale? Există condiții stricte pentru înlocuire? Există sancțiuni pentru înlocuiri nejustificate sau pentru prestație sub nivelul asumat? Există verificări ale autorizațiilor, ale incompatibilităților, ale cumulului de proiecte? Dacă răspunsul este doar „contractul prevede”, atunci răspunsul este slab. Contractul trebuie să și funcționeze.

Primăria trebuie să spună, în al cincilea rând, dacă au existat clarificări solicitate ofertanților, ce s-a cerut prin aceste clarificări și ce răspunsuri au fost primite. Clarificările sunt adesea locul în care o procedură se lămurește sau se complică. Acolo se vede dacă o comisie a cerut explicații reale sau a bifat formal niște pași. Acolo se vede dacă un document incomplet a fost completat legal sau dacă s-a ajuns la o modificare mascată a ofertei. Acolo se vede dacă experiența similară a fost examinată critic sau acceptată printr-o lectură generoasă. În acest dosar, după o contestație admisă, clarificările devin parte din miezul investigației, nu anexă tehnică.

Primăria trebuie să spună, în al șaselea rând, ce punctaje au fost acordate fiecărui ofertant pe fiecare componentă. Nu doar punctajul final, nu doar ordinea clasamentului, ci punctajul defalcat, pe preț, manager de proiect, diriginte rețele termice, diriginte rețele electrice, diriginte refaceri zone afectate, responsabil SSM. Dacă 60% din scor a depins de calitatea echipei, atunci publicul are dreptul să știe cum a fost convertită calitatea în punctaj. Altfel, „cel mai bun raport calitate-preț” rămâne o formulă de SEAP care sună bine și explică puțin.

Primăria trebuie să spună, în al șaptelea rând, cum a justificat desemnarea câștigătorului. Aici nu este suficientă fraza standard că oferta a obținut cel mai mare punctaj. Întrebarea este cum s-a ajuns la acel punctaj și de ce comisia a considerat că oferta câștigătoare oferă cea mai bună combinație între preț, experiență, echipă și capacitate de control tehnic. Mai ales după ce Egis a cerut anularea raportului procedurii, anularea comunicării prin care oferta sa fusese plasată pe locul al doilea, reevaluarea ofertelor Egis și Uricani Construct și acces la dosarul achiziției, iar CNSC a admis contestația Egis în contradictoriu cu Municipiul Timișoara.

Primăria trebuie să spună, în al optulea rând, care a fost rolul concret al comisiei de evaluare. Cine a evaluat componenta tehnică? Cine a verificat documentele privind experiența similară? Cine a analizat experții-cheie? Au fost cooptați specialiști tehnici? Au existat consultări cu direcțiile de specialitate? A existat o grilă internă de verificare? Au existat opinii separate? Dacă toți membrii comisiei au fost de acord, cum s-a consemnat acest acord? Dacă au existat diferențe de opinie, cum au fost tranșate? Într-un proiect în care supervizorul trebuie să urmărească proiectarea, execuția, recepția bunurilor și echipamentelor, probele tehnologice, punerea în funcțiune și remedierile din perioada de garanție, comisia de evaluare nu este o formalitate administrativă. Este primul filtru de protecție al proiectului.

Primăria trebuie să spună, în al nouălea rând, cum va controla efectiv supervizorul după semnarea contractului. Asta este întrebarea pe care administrațiile o evită frecvent, pentru că este mai comod să vorbești despre atribuire decât despre urmărire. Dar serviciile cumpărate aici nu sunt decorative. Documentația cere supervizare și asistență tehnică prin diriginți de șantier pentru urmărirea proiectării și execuției lucrărilor, astfel încât să fie asigurat un nivel înalt de calitate, conform Legii 10/1995, HG 766/1997, HG 925/1995 și altor reglementări, precum și asigurarea recepției bunurilor și echipamentelor, a probelor tehnologice și a punerii în funcțiune.

Cu alte cuvinte, supervizorul nu este un martor cu cască pe șantier. Supervizorul este filtrul tehnic prin care Primăria trebuie să vadă dacă lucrările se fac corect, la timp, la calitatea cerută și în limitele contractului. Dacă acest filtru este slab, întârziat, formal sau prea dependent de raportările constructorului, proiectul poate arăta bine în comunicate și prost în teren. Dacă filtrul este puternic, documentat și independent, atunci șantierul are șanse reale să nu devină încă o poveste românească în care banii sunt siguri, panglica este pregătită, dar realitatea tehnică vine cu factură separată.

Primăria trebuie să spună, în al zecelea rând, ce mecanisme există dacă supervizorul nu își îndeplinește obligațiile. Există penalități clare? Există indicatori de performanță? Există obligația de raportare publică periodică? Există posibilitatea rezilierii? Există mecanisme de înlocuire rapidă a personalului neperformant? Cine verifică rapoartele supervizorului? Cine verifică dacă verificatorul verifică? Aceasta este întrebarea finală și cea mai incomodă, pentru că merge dincolo de licitație și intră în guvernanța reală a proiectului.

Iar miza nu este abstractă. Primăria a prezentat proiectul ca pe una dintre cele mai importante intervenții asupra sistemului de termoficare, cu reabilitarea a 26,878 kilometri de conductă primară, echivalentul a 13,439 kilometri de traseu, cu obiective de creștere a securității furnizării energiei termice, reducere a consumului de combustibili fosili cu 67.175 MWh/an, reducere a pierderilor cu 44.751,97 MWh/an și diminuare a emisiilor de gaze cu efect de seră cu 18.733,5 tone pe an.

Aceste cifre sunt prea mari pentru a fi apărate cu răspunsuri mici. Dacă proiectul va livra ceea ce promite, Timișoara câștigă o infrastructură mai eficientă, cu pierderi mai mici, avarii mai puține și costuri de mentenanță reduse. Dacă proiectul este administrat slab, aceleași cifre devin decor de comunicare pentru o realitate mai veche: bani mulți, explicații puține, responsabilitate împărțită până nu mai răspunde nimeni.

De aceea, răspunsul Primăriei pe Legea 544/2001 nu este o anexă birocratică la acest articol. Este testul de transparență al întregii proceduri. Municipiul Timișoara trebuie să explice cum a evaluat experiența similară, ce proiecte a acceptat, ce experți a punctat, cum le-a verificat disponibilitatea, ce clarificări a cerut, ce punctaje a acordat, cum a justificat câștigătorul, ce a făcut după decizia CNSC, dacă raportul procedurii a fost refăcut, dacă ordinea clasamentului s-a schimbat sau nu și cum va controla supervizorul pe durata celor 69 de luni ale contractului de servicii.

Până atunci, avem câteva certitudini și o zonă mare de întrebări. Certitudinile sunt acestea: proiectul este mare, finanțarea este importantă, lucrarea este critică pentru oraș, contractul de supervizare are o miză tehnică reală, criteriul de atribuire a pus accent semnificativ pe experți, iar CNSC a obligat Primăria să reevalueze oferta Egis. Întrebările țin de substanța evaluării. Ce a fost considerat similar, cine a fost considerat suficient de calificat, cum s-a punctat, cum s-a verificat și ce se va întâmpla dacă realitatea din șantier nu va semăna cu promisiunea din ofertă.

Acesta este pragul la care Primăria Timișoara trebuie să iasă din limba de lemn a procedurilor și să intre în limba simplă a răspunderii publice. Nu pentru că orice contestație ar dovedi o neregulă. Nu pentru că orice firmă nemulțumită ar avea dreptate. Ci pentru că, într-un proiect de termoficare de sute de milioane de lei, supervizarea nu este un detaliu. Este ochiul tehnic al orașului. Iar dacă ochiul tehnic este ales netransparent, punctat discutabil sau controlat slab, atunci tot proiectul riscă să vadă prea târziu ceea ce trebuia văzut de la început.

De ce contează relația cu statul? Nu ca vină, ci ca hartă de dependență contractuală

În România, a avea contracte cu statul nu este, în sine, o acuzație. Dar este o informație de interes public. Mai ales atunci când discutăm despre firme care gestionează, execută sau supraveghează infrastructură plătită din bani publici. Iar în cazul retehnologizării sistemului centralizat de termoficare din Timișoara, relația dintre firme și bani publici nu este un detaliu de fundal, ci chiar mediul în care se desfășoară întreaga operațiune, ce presupune finanțare publică, autoritate contractantă publică, proceduri SEAP, contestații la CNSC, contracte de proiectare, execuție, supervizare și asistență tehnică, toate puse sub presiunea unei promisiuni administrative foarte mari.

Proiectul nu este o intervenție locală de rutină, ci o investiție de 368.519.266,03 lei, TVA inclus. Finanțarea este încadrată în Programul-cheie 5, pentru cogenerare de înaltă eficiență și modernizarea rețelelor de termoficare, domeniul de investiții 5.3, destinat modernizării și dezvoltării rețelelor inteligente de termoficare.

Din acest motiv, harta relațiilor contractuale cu statul trebuie citită corect. Nu ca rechizitoriu. Nu ca insinuare. Nu ca scurtătură comodă spre concluzia că „dacă lucrează cu statul, sigur e ceva”. Aceasta ar fi o eroare jurnalistică și o vulnerabilitate juridică. Harta contractelor publice arată capacitate administrativă, familiaritate cu procedurile de achiziții, experiență în proiecte cu finanțare publică, capacitatea de a lucra cu autorități locale sau centrale, dar și gradul de dependență al unei firme de banii publici. Într-un proiect finanțat public, asemenea informații nu sunt colaterale. Sunt parte din profilul real al actorilor.

Executantul principal al lucrării propriu-zise, Construcții Erbașu, intră în această poveste exact în această cheie. Nu ca țintă, nu ca problemă în sine, ci ca actor major, obișnuit cu proiecte publice mari, cu administrații, cu șantiere complexe și cu mecanismele greoaie ale contractelor finanțate din bani publici. Primăria Timișoara a anunțat că, pentru proiectarea și execuția lucrărilor, una dintre cele două oferte depuse a venit din partea asocierii conduse de Construcții Erbașu, alături de Mecatron, IPCT Instalații SRL, Conest SA și Energomontaj. Cealaltă ofertă a fost depusă de asocierea condusă de Igna Construct SRL, alături de Crito Prod și Avril.

Această structură spune ceva important despre scara proiectului. Vorbim despre o lucrare care nu poate fi dusă de o firmă izolată, fără rețea de parteneri, fără capacitate de coordonare și fără experiență în lucrări cu componente diferite: proiectare, execuție, instalații, rețele, intervenții în infrastructura urbană, coordonare de șantier, raportare, recepții, termene, refaceri de carosabil și zone afectate. Prezența Construcții Erbașu ca lider al unei asocieri cu firme specializate nu demonstrează, prin ea însăși, nici calitate, nici problemă. Demonstrează însă că proiectul a fost suficient de mare pentru a atrage un constructor național cu profil greu și că discuția trebuie scoasă din registrul mic al „unei lucrări de cartier”. Acesta este un șantier public major, într-un oraș mare, pe infrastructură energetică urbană.

Relația cu statul devine relevantă și pentru că obiectul proiectului este unul pe care piața privată pură îl produce rar în asemenea formă. Rețelele termice primare, infrastructura de transport al agentului termic, conductele preizolate, căminele de termoficare, vanele, suporturile din cămine, reabilitarea stâlpilor de susținere pentru conductele supraterane, probele tehnologice și punerea în funcțiune sunt, prin natura lor, legate de sisteme publice, de operatori publici sau de autorități publice.

Într-un asemenea proiect, experiența în raport cu statul poate fi un avantaj real. O firmă care a lucrat în proiecte publice mari știe, sau ar trebui să știe, ce înseamnă documentație, avize, recepții, controale, finanțări cu reguli speciale, termene, penalități, raportări și modificări contractuale. Știe, sau ar trebui să știe, că nu livrează doar beton, conducte sau expertiză, ci livrează în interiorul unei arhitecturi administrative. Dar aceeași experiență poate arăta și un alt lucru, o dependență semnificativă de bugete publice, de cicluri de investiții publice, de autorități contractante și de capacitatea de a câștiga, derula și conserva contracte în zona statului.

Această dependență nu este vină. Dar este hartă. Iar harta trebuie privită.

Pentru Construcții Erbașu, relația cu statul arată profilul unui constructor mare, validat frecvent de piața publică, obișnuit să intre în proiecte în care beneficiarul nu este un client privat, ci o instituție. Într-un asemenea profil, contractele publice pot indica experiență, forță operațională și capacitatea de a susține șantiere mari. Dar tocmai pentru că vorbim despre un actor cu asemenea greutate, controlul public trebuie să fie pe măsură. Nu pentru că firma ar fi suspectă prin definiție, ci pentru că firmele mari care lucrează pe bani publici operează în zona cea mai sensibilă a infrastructurii: acolo unde decizia administrativă, banul public și capacitatea tehnică se întâlnesc.

Aceeași logică se aplică firmelor care au intrat în competiția pentru supervizare, dirigenție de șantier și asistență tehnică. Aici discuția este chiar mai delicată, pentru că supervizorul nu execută lucrarea, ci trebuie să o controleze. Contractul de supervizare are o valoare estimată de 2.770.207,78 lei fără TVA și privește servicii de supraveghere a lucrărilor și asistență tehnică pentru același proiect de termoficare. Contractul are durata de 69 de luni, iar criteriul de atribuire este „cel mai bun raport calitate-preț”, cu 40% pondere pentru preț și 60% pentru echipa tehnică propusă: manager de proiect/lider de echipă, diriginte de șantier pentru rețele termice, diriginte pentru rețele electrice, diriginte pentru refaceri de zone afectate și responsabil SSM.

Această împărțire a punctajului arată că Primăria nu cumpăra doar un preț, ci un corp profesional. Cumpăra ochi tehnici. Cumpăra oameni care să urmărească proiectarea, execuția, calitatea lucrărilor, încadrarea în buget, recepția bunurilor și echipamentelor, probele tehnologice, punerea în funcțiune și remedierea defectelor. Anunțul de participare spune explicit că este nevoie de personal profesionist, autorizat și cu mare experiență în implementarea proiectelor în domeniul energetic și al infrastructurii de mediu.

Aici, relația cu statul a firmelor de supervizare devine un criteriu de transparență legitim. Nu ca stigmat, ci ca probă de mediu profesional. O firmă care a lucrat mult cu statul poate avea experiență în proceduri, în relația cu autoritățile, în documentații stufoase și în proiecte finanțate public. Dar o firmă care trăiește aproape exclusiv din contracte publice trebuie privită și prin această lentilă, care arată cât de independentă este economic, cât de diversificat este portofoliul ei, cât de mult depinde de accesul la proceduri publice, cât de repetitivă este relația cu anumite tipuri de beneficiari și cât de solidă este capacitatea reală din spatele contractelor câștigate.

În cazul Uricani Construct, desemnată câștigătoare în prima evaluare a procedurii de supervizare, întrebarea jurnalistică nu este dacă relația cu statul o face vinovată de ceva. Nu o face. Întrebarea este dacă profilul său, portofoliul său, dimensiunea operațională și experiența invocată justifică poziția într-un contract în care supervizorul trebuie să stea tehnic în fața unui constructor mare și a unui proiect energetic urban complicat. Dacă executantul principal este un actor de talia Construcții Erbașu, atunci supervizorul trebuie să aibă nu doar acte, ci și autoritate profesională reală. Într-un șantier de asemenea dimensiune, diriginția slabă nu este economie. Este risc transferat în teren.

În cazul Egis România, discuția are altă nuanță. Egis apare, prin documentarea dosarului, ca un actor cu structură operațională semnificativă, inclusiv 113 salariați în 2025, potrivit datelor completate în documentarea acestui material. În plus, Egis este chiar contestatorul a cărui contestație a fost admisă de CNSC, în contradictoriu cu Municipiul Timișoara. Consiliul a anulat raportul procedurii în partea care privește evaluarea ofertei Egis și a obligat autoritatea contractantă la reevaluarea acesteia, în termen de 10 zile de la primirea deciziei.

Aceasta nu înseamnă că Egis avea dreptate în toate criticile și nici că trebuia declarată automat câștigătoare. Dar înseamnă că evaluarea inițială a Primăriei nu a rămas neatinsă. Iar când un actor cu dimensiune organizațională importantă, cu portofoliu de consultanță și inginerie, contestă modul în care a fost evaluat într-o procedură de supervizare, trebuie clarificat ce experiență publică a invocat firma și cum a citit Primăria această experiență. A fost tratată ca experiență relevantă, insuficientă, prea generală, prea îndepărtată de termoficare, prea puțin probată? Răspunsul nu poate rămâne îngropat în formula „reevaluare cu respectarea dispozițiilor legale”.

În cazul Romair Consulting, situația trebuie formulată la fel de atent. Romair a contestat rezultatul procedurii, cerând anularea comunicării, anularea soluției de respingere a ofertei ca neconformă, anularea raportului procedurii și reluarea procedurii de atribuire cu reținerea ca fiind îndeplinite cerințele privind expertul-cheie pentru refacerea zonelor afectate: carosabil, trotuar, zonă verde. CNSC a respins contestația Romair pentru neconstituirea cauțiunii, deci nu a intrat în analiza de fond a criticilor formulate de această firmă.

Aici apare un alt semnal de alarmă administrativ, nu neapărat unul de fond. Avem o contestație respinsă procedural, nu o clarificare publică a tuturor problemelor invocate. Pentru cititorul grăbit, respingerea poate suna ca o infirmare totală. Pentru opinia publică, dar și pentru specialiști, diferența contează. Cauțiunea neconstituită închide calea acelei contestații, dar nu transformă automat toate întrebările tehnice într-un nonsubiect. Din nou, relația cu statul, experiența publică, expertul-cheie, punctajul și capacitatea de a presta efectiv rămân întrebări legitime, chiar dacă o cale procedurală s-a închis.

Harta relațiilor cu statul mai arată ceva, anume că nu toate firmele sunt construite la fel. Unele au profil de constructor mare, cu proiecte publice grele și asocieri complexe. Altele au profil de consultanță, inginerie, supervizare și asistență tehnică. Unele pot avea cifre de afaceri mari, echipe numeroase și portofolii diverse. Altele pot avea o structură mai îngustă, dar specializată. Unele pot avea experiență solidă în infrastructură publică generală, dar mai puțin clară în infrastructură energetică și termoficare. Altele pot invoca proiecte apropiate ca utilitate sau complexitate, fără ca similaritatea să fie evidentă pentru public. Tocmai de aceea, într-un proiect de termoficare, nu ajunge să știm cine a câștigat. Trebuie să știm ce anume a cântărit.

În această procedură, documentația cerea experiență similară în servicii de supervizare și asistență tehnică prin diriginți de șantier pentru proiecte de eficientizare, retehnologizare, reabilitare, modernizare sau execuție a unor sisteme ori instalații de producere a energiei termice, a unor rețele de transport și distribuție a energiei termice sau a unei infrastructuri similare ca complexitate și/sau utilitate. Valoarea minimă cerută era de 1.500.000 lei, la nivelul a maximum trei contracte, pentru servicii duse la bun sfârșit în ultimii trei ani.

Această formulare este nodul întregii povești. Pentru că relația cu statul poate produce două efecte opuse. Pe de o parte, poate demonstra că firma a lucrat în proiecte mari, publice, verificate, cu recepții, beneficiari instituționali și proceduri administrative complexe. Pe de altă parte, poate ascunde, în spatele unei liste de contracte publice, o similaritate mai degrabă administrativă decât tehnică. Ori, în termoficare, similaritatea nu trebuie să fie doar o rudă îndepărtată a infrastructurii. Trebuie să fie suficient de apropiată de natura reală a lucrării de rețele termice primare, infrastructură energetică urbană, conducte, cămine, vane, probe, punere în funcțiune, coordonare în oraș și refacerea zonelor afectate.

Relația cu statul mai contează și pentru că statul nu este un client obișnuit. Statul are o inerție proprie, o limbă proprie și uneori o capacitate remarcabilă de a transforma responsabilitatea în ceață. Când un proiect merge bine, apar comunicate, fotografii, promisiuni, panglici și cifre rotunde. Când apar întârzieri, neconformități sau dispute, responsabilitatea începe să se plimbe între proiectant, executant, supervizor, beneficiar, finanțator, comisie, consultant, diriginte, antreprenor și „condiții obiective”. Tocmai de aceea, în proiectele publice, harta firmelor contează înainte ca problema să apară. După ce apare, toată lumea are deja explicații.

În cazul de față, administrația a prezentat proiectul ca pe una dintre cele mai mari intervenții asupra termoficării locale. Primarul Dominic Fritz a descris investiția ca fiind „una dintre cele mai mari șantiere care vor începe în Timișoara”, cu traversarea a 9 cartiere și cu miză directă pentru eficiența sistemului local de termoficare. Tot administrația a anunțat reducerea pierderilor tehnologice, creșterea cantității de energie livrate și diminuarea emisiilor de gaze cu efect de seră.

Când o administrație își asumă o asemenea promisiune publică, are obligația să accepte și reversul, mai exact întrebările incomode despre firme, contracte, portofolii și dependențe, întrebări care nu sunt ostile, ci necesare. Dacă proiectul va reuși, aceste întrebări îl vor face mai credibil. Dacă proiectul va avea probleme, aceste întrebări vor arăta unde s-a rupt lanțul: la proiectare, la execuție, la supervizare, la evaluarea ofertelor, la verificarea experților, la controlul contractual sau la lipsa de transparență a Primăriei.

De aceea, relația cu statul trebuie tratată ca o hartă de dependență contractuală. Pentru Construcții Erbașu și asocierea sa, ea arată capacitatea de a intra într-un proiect public mare, finanțat printr-un program major și administrat de o autoritate locală. Pentru firmele din competiția de supervizare, ea arată cât de mult din experiența lor este construită pe contracte publice, cât de mult seamănă aceste contracte cu proiectul de termoficare, cât de mare este aparatul operațional din spatele ofertelor și cât de credibilă este capacitatea lor de a controla tehnic un șantier condus de un constructor puternic. Pentru Primărie, harta arată altceva, dacă a cumpărat cel mai bun mecanism de control sau doar a bifat o procedură.

Aici trebuie fixată formula editorială corectă. Contractele cu statul nu sunt probă de corupție. Nu sunt condamnare morală. Nu sunt, în sine, indiciu de ilegalitate. Dar sunt informații de interes public atunci când banii sunt publici, infrastructura este publică, riscul este public, iar factura finală, în caz de eșec, ajunge tot la public. Într-un proiect de sute de milioane de lei, finanțat din Fondul pentru Modernizare și din bugetul Municipiului Timișoara, nu este suficient să știm că firmele există, că au depus documente și că au primit punctaje. Trebuie să înțelegem din ce trăiesc, ce au mai făcut, pentru cine au lucrat, ce pot duce, ce doar declară că pot duce și cât de dependentă este întreaga ecuație de aceeași piață a banului public.

Aceasta este, de fapt, diferența dintre suspiciune și investigație. Suspiciunea spune: „au contracte cu statul, deci e ceva”. Investigația spune: „au contracte cu statul, deci trebuie să vedem ce fel de contracte, cu ce beneficiari, la ce valori, în ce domenii, cu ce rezultate și cât de relevante sunt pentru lucrarea de acum”. Prima formulă este vulnerabilă și comodă. A doua este apăsătoare, lentă, documentată și mult mai greu de demontat.

În cazul termoficării din Timișoara, tocmai această a doua formulă trebuie dusă până la capăt. Pentru că orașul nu are nevoie doar de conducte noi. Are nevoie de un lanț tehnic în care executantul să poată executa, supervizorul să poată verifica, proiectantul să poată răspunde, iar Primăria să poată explica. Relația cu statul nu este vina niciuneia dintre firme. Dar este una dintre hărțile fără de care nu înțelegem cine are putere, cine are dependențe, cine are capacitate și cine trebuie urmărit cu atenție când banii publici intră în pământ, sub oraș, sub promisiunea frumoasă că de data aceasta pierderile vor scădea, avariile vor fi mai rare, iar sistemul va funcționa mai bine.

Marile riscuri sunt supervizarea slabă, costurile amânate și problemele transferate pe spatele orașului

Licitația pentru supervizare, dirigenție de șantier și asistență tehnică nu este o procedură tehnică plictisitoare, bună de îngropat în SEAP, printre coduri CPV, DUAE-uri, criterii de atribuire și rapoarte de evaluare. Este unul dintre filtrele prin care orașul încearcă să se asigure că o investiție de sute de milioane de lei nu se transformă, peste câțiva ani, într-un nou episod din istoria lungă a promisiunilor frumoase și a conductelor care cedează când le este lumea mai dragă.

Primăria Timișoara a prezentat lucrarea ca pe una dintre cele mai importante intervenții asupra sistemului centralizat de termoficare din ultimele decenii. În comunicatul din 5 iunie 2025, administrația a explicat că investiția vizează reabilitarea magistralei termice care pornește de la CET Sud și alimentează orașul, cu scopul de a reduce pierderile și de a crește eficiența energetică. Primarul Dominic Fritz a declarat atunci: „Este unul dintre cele mai mari șantiere care vor începe în Timișoara în perioada următoare și care va traversa 9 cartiere ale orașului. E o investiție de 50 de milioane de euro din fonduri europene, absolut necesară pentru însănătoșirea sistemului centralizat de termoficare. Va fi mult de lucru dar sunt încrezător că, la finalul lucrărilor, eficiența sistemului local de termoficare va fi semnificativ îmbunătățită și timișorenii vor beneficia de servicii mult mai bune”.

Declarația este importantă nu pentru retorica ei, ci pentru standardul pe care îl fixează. Dacă șantierul traversează 9 cartiere, dacă investiția este „absolut necesară”, dacă sistemul trebuie „însănătoșit”, dacă timișorenii trebuie să primească servicii „mult mai bune”, atunci supervizarea nu poate fi tratată ca anexă birocratică a proiectului. Ea devine mecanismul prin care orașul verifică dacă promisiunea politică are corp tehnic sau rămâne doar o frază bună de comunicare publică.

Mai important decât prețul este însă conținutul concret al supravegherii. Modernizarea trebuie să permită livrarea agentului termic la parametrii cantitativi și calitativi solicitați la consumatori, cu impact minim asupra mediului.

Aici se vede de ce supervizarea slabă nu este o problemă abstractă. Dacă supravegherea nu vede la timp o eroare de montaj, eroarea nu dispare. Se acoperă. Dacă nu controlează riguros materialele, conductele, vanele, căminele, suporturile, refacerile și etapele tehnologice, problema nu se evaporă. Intră în sistem. Dacă diriginții de șantier acceptă situații de lucrări discutabile, orașul poate plăti azi ceva ce va repara mâine. Dacă modificările tehnice sunt tratate superficial, dacă probele tehnologice sunt bifate fără exigență reală, dacă recepția se face cu ochii pe termen și nu pe calitate, costul nu este anulat. Este doar amânat.

Iar în infrastructura de termoficare, costul amânat este cea mai perversă formă de cost public. Nu apare întotdeauna în prima factură. Nu explodează neapărat în ziua recepției. Poate apărea după prima iarnă grea, după primele variații de presiune, după primele avarii, după primele reclamații, după primele intervenții de urgență. Atunci, publicul nu mai vede raportul procedurii, nu mai vede criteriul de atribuire, nu mai vede cum a fost punctat expertul-cheie și nici ce contracte au fost acceptate ca experiență similară. Publicul vede caloriferul rece, comunicatul Colterm, șanțul redeschis, carosabilul spart din nou, apa caldă întreruptă și explicația administrativă spusă pe ton calm: au apărut probleme neprevăzute.

Exact pentru a evita această mutare a problemei din dosar în oraș, documentația contractului de supervizare cerea mai mult decât prezență formală. Anunțul vorbește despre urmărirea proiectării și execuției lucrărilor, asigurarea unui nivel înalt de calitate în conformitate cu Legea 10/1995 privind calitatea în construcții și alte reglementări, încadrarea în valorile contractuale și în bugetul aprobat, supervizarea execuției pe întreaga durată a lucrărilor, personal profesionist, autorizat și cu mare experiență în proiecte din domeniul energetic și infrastructura de mediu. Documentul mai menționează recepția bunurilor și echipamentelor, realizarea probelor tehnologice, punerea în funcțiune a capacităților, recepțiile la terminarea lucrărilor și asigurarea remedierilor atât în faza de construcție, cât și în perioada de notificare a defectelor, adică în perioada de garanție.

Această formulare trebuie citită fără anestezie birocratică. Supervizorul trebuie să urmărească proiectarea, nu doar șantierul. Trebuie să urmărească execuția, nu doar hârtiile. Trebuie să verifice bunuri și echipamente, nu doar să constate că au fost livrate. Trebuie să participe la probe tehnologice și punere în funcțiune, adică exact acolo unde o rețea de termoficare începe să arate dacă funcționează ca sistem, nu doar ca lucrare recepționată. Trebuie să urmărească remedierile și perioada de garanție, adică tocmai intervalul în care se vede dacă lucrarea ține sau dacă s-a construit o problemă cu termen de explozie amânat.

De aceea, criteriul de atribuire nu era o simplă competiție pe preț. Asta este o informație-cheie. Primăria nu cumpăra doar o firmă, ci o echipă. Nu cumpăra doar o denumire comercială, ci oameni, competențe și disponibilitate reală. Nu cumpăra doar semnături, ci un filtru tehnic pe aproape șase ani. Iar dacă filtrul acesta este slab, toate riscurile încep să curgă mai departe, spre execuție, spre recepție, spre buget, spre Colterm, spre consumatori, spre oraș.

Primul risc este acceptarea unor lucrări neconforme sau insuficient controlate. Într-un șantier de rețele termice primare, neconformitatea nu înseamnă doar o muchie strâmbă sau o bordură prost pusă. Poate însemna o conductă montată greșit, o izolație compromisă, o vană nepotrivită sau prost instalată, un cămin făcut la un standard discutabil, o refacere superficială a zonelor afectate, o probă tratată formal. Unele asemenea probleme sunt vizibile imediat. Altele sunt tăcute. Stau în pământ și așteaptă.

Al doilea risc este trecerea unor situații de lucrări discutabile. Acolo unde supervizarea este slabă, diferența dintre lucrare executată, lucrare executată parțial, lucrare executată prost și lucrare doar declarată devine periculos de elastică. Într-un proiect cu finanțare publică mare, situațiile de lucrări nu sunt simple documente de contabilitate tehnică. Ele sunt punctele prin care banii publici se transformă în plăți. Dacă aceste puncte sunt slabe, orașul nu mai plătește doar progres real, ci poate ajunge să plătească ambiguitate.

Al treilea risc este modificarea tehnică insuficient controlată. Orice șantier mare poate produce situații neprevăzute: rețele existente identificate târziu, condiții de teren, interferențe urbane, nevoia de ajustări, schimbări de soluție. Problema nu este că apar modificări. Problema este cine le verifică, cine le justifică, cine le aprobă și dacă ele servesc proiectului sau doar comodității de moment. Fără supervizare solidă, modificarea tehnică poate deveni locul perfect în care calitatea se negociază discret.

Al patrulea risc este întârzierea intervențiilor și a remedierilor. Documentația vorbește despre obligația de a asigura realizarea remedierilor și atingerea nivelurilor de performanță atât în faza de construcție, cât și în perioada de notificare a defectelor. Această perioadă este esențială. Dacă defectele sunt constatate târziu, dacă sunt tratate superficial, dacă responsabilitatea se plimbă între executant, proiectant, supervizor și beneficiar, orașul rămâne între promisiune și avarie. Iar în termoficare, timpul pierdut vara se plătește iarna.

Al cincilea risc este recepționarea unor probleme care apar abia după punerea în funcțiune. O rețea termică nu se judecă doar la momentul în care șanțul se închide. Se judecă atunci când sistemul lucrează. Când transportă agent termic. Când presiunea, temperatura, pierderile și consumul real intră în ecuație. Când apar sau nu apar avarii. Când mentenanța scade sau, dimpotrivă, se mută pe alte tronsoane. Când promisiunea de reducere a pierderilor se verifică în indicatori, nu în comunicate.

Aici se leagă totul de istoria recentă a termoficării din Timișoara. Orașul vine după ani de vulnerabilitate, crize, nemulțumire publică, costuri politice și presiune socială în jurul Colterm și al sistemului centralizat. Pentru timișoreanul conectat la sistem, termoficarea nu este un subiect tehnic. Este diferența dintre confort și umilință administrativă. Este apa caldă care vine sau nu vine. Este căldura care ajunge sau nu ajunge. Este factura care doare. Este avaria anunțată când ai nevoie de sistem. Este promisiunea repetată că „de data aceasta” lucrurile vor fi altfel.

Tocmai de aceea, administrația nu poate cere publicului să creadă în modernizare doar pentru că există finanțare, contract, constructor și termen. Într-un oraș care a trăit suficient din avarii, promisiunea tehnică trebuie însoțită de control tehnic. Dacă supervizarea nu este puternică, proiectul poate rata exact ceea ce promite: mai puține pierderi, mai puține avarii, costuri de mentenanță mai mici și servicii mai bune.

Este important să spunem limpede: nu afirmăm că supervizarea va fi slabă. Nu afirmăm că lucrarea va fi prost executată. Nu afirmăm că firmele implicate nu își pot duce obligațiile. Ar fi prematur și incorect. Dar documentele arată că acesta este un proiect mare, scump, complicat, cu o procedură de supervizare contestată și cu o miză directă pentru funcționarea orașului. Iar într-un asemenea proiect, întrebarea nu este dacă trebuie să avem încredere. Întrebarea este ce mecanisme verificabile justifică această încredere.

De aici vine și importanța contestației. CNSC a admis contestația Egis România și a obligat Municipiul Timișoara la reevaluarea ofertei acesteia, după ce a anulat raportul procedurii în partea care privește evaluarea ofertei contestatorului și actele subsecvente. Această decizie nu spune că proiectul este compromis, nu spune că oferta câștigătoare inițială era neapărat inadecvată și nu rezolvă toate întrebările tehnice. Dar spune că evaluarea inițială nu poate fi tratată ca definitivă și impermeabilă. Într-un contract în care echipa tehnică valorează 60% din punctaj, reevaluarea nu este o formalitate minoră. Este o fisură administrativă care cere explicații clare.

Această fisură trebuie pusă în contextul civic, nu exploatată isteric. O contestație nu este o sentință. O decizie CNSC nu este verdict jurnalistic asupra întregului proiect. Dar într-un sistem public unde termoficarea a produs deja destule episoade de neîncredere, orice problemă la evaluarea supervizării trebuie tratată cu seriozitate maximă. Pentru că supervizarea este exact locul în care administrația ar trebui să reducă riscul, nu să îl mute mai departe.

Riscul cel mare este ca orașul să ajungă captiv într-un mecanism deja cunoscut. Vara se anunță investiția, toamna se vorbește despre șantier, iarna apar avariile, apoi urmează explicațiile. În acest mecanism, nimeni nu este niciodată pe deplin vinovat, dar publicul este întotdeauna pe deplin afectat. Constructorul invocă proiectul, proiectantul invocă datele din teren, supervizorul invocă limitele mandatului, beneficiarul invocă procedura, operatorul invocă infrastructura moștenită, iar cetățeanul rămâne cu același rezultat: disconfort, costuri și neîncredere.

Un proiect de 368.519.266,03 lei nu își permite acest joc al responsabilității diluate. Banii nu sunt abstracți. Sunt bani europeni și bani locali, bani care vin cu promisiuni de eficiență, reducere a pierderilor și servicii mai bune. Dacă proiectul reușește, orașul câștigă infrastructură, stabilitate și credibilitate. Dacă proiectul e prost controlat, orașul câștigă încă un dosar frumos și încă o problemă îngropată sub asfalt.

Supervizarea slabă nu înseamnă doar risc tehnic. Înseamnă risc bugetar. Lucrările neconforme se repară cu bani. Avariile se gestionează cu bani. Intervențiile repetate se fac cu bani. Mentenanța suplimentară costă bani. Refacerile de carosabil, trotuare și spații verzi costă bani. Iar dacă pierderile nu scad cât s-a promis, costul rămâne în sistem. Poate nu apare imediat ca o linie spectaculoasă în buget, dar apare în exploatare, în subvenții, în presiune pe operator, în facturi, în decizii politice și în răbdarea tot mai subțire a consumatorilor.

Mai înseamnă și risc social. Termoficarea este unul dintre acele servicii publice în care eșecul nu este distribuit egal. Cei mai vulnerabili suportă cel mai greu frigul, întreruperile, incertitudinea și costurile. O avarie nu este doar o problemă tehnică pentru un dispecerat. Este o problemă domestică, sanitară, economică și psihologică pentru oameni. De aceea, într-un asemenea proiect, calitatea supervizării nu poate fi redusă la un paragraf din caietul de sarcini. Este o chestiune de protecție publică.

Mai înseamnă și risc politic, deși acesta este cel mai puțin important pentru cetățean și cel mai vizibil pentru administrație. Când un primar leagă numele administrației de „însănătoșirea” sistemului centralizat de termoficare, proiectul devine probă de guvernare locală. Dacă lucrarea merge bine, administrația va revendica meritul. Dacă apar probleme, aceeași administrație trebuie să accepte întrebările. Cine a evaluat? Cine a punctat? Cine a verificat experiența similară? Cine a verificat experții-cheie? Cine a urmărit șantierul? Cine a semnat? Cine a recepționat? Cine a lăsat costurile să treacă din hârtie în viața orașului?

Nu atacăm proiectul pentru că este mare. Dimpotrivă, tocmai pentru că este mare, îl tratăm cu seriozitate. Nu atacăm firmele pentru că lucrează cu statul. Tocmai pentru că lucrează cu statul, le analizăm capacitatea. Nu transformăm contestația în condamnare. Tocmai pentru că nu este condamnare, cerem documente, explicații și reevaluare transparentă. Nu sugerăm că Primăria a greșit tot. Spunem că într-un proiect critic, Primăria trebuie să explice mai mult decât într-o achiziție obișnuită.

Pentru cititor, traducerea este simplă. Dacă supervizarea este solidă, orașul are o șansă mai bună ca lucrarea să fie făcută corect, ca banii să fie cheltuiți cu sens, ca defectele să fie prinse la timp și ca promisiunile să fie testate tehnic. Dacă supervizarea este slabă, proiectul poate arăta bine în fotografii, poate produce comunicate optimiste, poate bifa jaloane și poate închide șanțuri, dar problemele reale pot rămâne în sistem, pregătite să apară exact când orașul are cea mai mare nevoie de căldură.

Aceasta este miza reală a procedurii. Nu cine câștigă un contract de 2,77 milioane lei fără TVA ca exercițiu contabil. Nu cine apare primul într-un clasament SEAP. Nu cine își apără mai abil oferta în fața CNSC. Miza este dacă Timișoara cumpără un control tehnic suficient de puternic pentru un proiect de 368,5 milioane lei sau doar o plasă administrativă care arată bine pe hârtie, dar poate ceda exact acolo unde orașul are nevoie de ea adică pe șantier, în probe, în recepție, în garanție și, în cele din urmă, în calorifere.

Pentru că termoficarea are această brutală sinceritate: oricât de bine ar suna comunicatele, conducta are ultimul cuvânt.

Cine supraveghează supraveghetorii termoficării?

Retehnologizarea termoficării din Timișoara poate fi una dintre lucrările importante ale orașului sau încă o poveste administrativă spusă frumos înainte și explicată greu după. Diferența nu va fi făcută de comunicate, de fotografiile de șantier sau de formulele standard despre investiții, eficiență energetică și modernizare. Diferența va fi făcută de execuție, de control, de documente și de capacitatea reală a celor plătiți să vadă ceea ce administrația, constructorul sau publicul nu văd la timp.

După admiterea contestației de către CNSC, această diferență devine și mai importantă. Procedura pentru supervizare, dirigenție de șantier și asistență tehnică nu mai este doar o licitație disputată între competitori. Este o procedură care trebuie reevaluată. Iar reevaluarea nu este un simplu pas tehnic, pierdut în limbajul achizițiilor publice. Este momentul în care Primăria Timișoara trebuie să arate dacă poate justifica limpede alegerea supraveghetorului unei lucrări de infrastructură critică.

Nu contestația, în sine, este verdictul. Nu decizia CNSC, singură, spune totul despre capacitatea firmelor sau despre calitatea viitorului contract. Dar admiterea contestației confirmă că există suficiente întrebări procedurale pentru ca rezultatul inițial să nu fie tratat ca definitiv. Iar într-un proiect care privește termoficarea unui oraș întreg, întrebările procedurale nu sunt mofturi de specialiști. Sunt primele semne care pot arăta dacă mecanismul de control este solid sau dacă fisurile apar încă din faza de selecție.

Pentru public, problema poate părea tehnică. Pentru oraș, nu este. Supervizarea slabă nu se vede imediat în poze. Nu produce scandal în ziua semnării contractului. Nu apare neapărat într-un comunicat. Dar se poate vedea mai târziu în lucrări acceptate prea ușor, în modificări insuficient controlate, în întârzieri tolerate, în documente semnate fără rigoare, în avarii, în pierderi, în reparații și în facturi. În termoficare, greșelile administrative au particularitatea crudă de a nu rămâne în dosare. Ele „ies” prin caloriferele timișorenilor.

De aceea, întrebarea esențială nu este doar cine execută lucrarea. Nici doar cine a câștigat inițial supervizarea. Întrebarea este cine are capacitatea reală să controleze tehnic proiectul, cine verifică această capacitate și cine răspunde dacă filtrul de control e mai slab decât șantierul pe care trebuie să îl supravegheze.

Primul episod al investigației arată arhitectura proiectului, de la execuție, supervizare, audit, finanțare, proceduri SEAP, la contestații și firme cu profiluri foarte diferite.

Al doilea episod prezintă timișorenilor ipocrizia și corupția din Primăria Timișoara, primăria ultra-corectă „de sticlă” cu care se laudă Dominic Fritz și Ruben Lațcău. Dar care este căpușată din interior. Și nu e vorba de grupul de interese al arhitecților, de Almășan sau Negrișanu și nici de alți oameni care au scăpat de epurările „anticorupție” ale acestui trio edilitar, Fritz-Lațcău-Romocean. Sunt oameni cu funcții mult mai mici, înfipți de ani de zile în poziții-cheie, care operează indirect, prin interpuși sau membri ai familiei și pe care administrația Fritz îi tolerează tacit sau chiar le legitimează ilegalitățile. Nume surpriză, legături nevăzute din afară, despre care șefii din primărie știu, dar nu spun nimic. Și nici nu îi opresc. Îi supunem atenției publice noi, în numele corectitudinii, fără ură sau părtinire. Nu cu acuze gratuite și calomnii, ci cu documente oficiale și fapte analizate la rece. Totul în episodul II.

Până atunci, prima întrebare rămâne simplă și incomodă. Cine supraveghează supraveghetorii termoficării Timișoarei?

Iar după admiterea contestației, întrebarea devine și mai precisă. Cine supraveghează reevaluarea celor care vor supraveghea una dintre cele mai sensibile lucrări publice ale orașului?