Pentru a înțelege Balcanii contemporani este necesară o abordare integrată, care să îmbine istoria socială, analiza discursului și istoria intelectuală, recuperând astfel bogăția identităților, a interacțiunilor, precum și codul cultural multiplu care au definit zona timp de secole.
Istoria recentă probează nu numai implicațiile marilor puteri, nu numai insuficienta dezvoltare economică ori întârzierea modernizării administrativ-politice, ci și perpetuarea orientării etnonaționaliste indicând temerile față de minoritățile cultural-lingvistice ori religioase și față de vecinătățile statale. În România a excelat național-comunismul lui Ceaușescu, autoritățile statului construind una dintre cele mai radicale variante ale etnonaționalismului. Narațiunea oficială combina o independență față de Moscova (în special după 1964, când partidul comunist a impus o mitologizare a istoriei naționale).
Cultul personalității lui Ceaușescu a constat în prezentarea lui ca moștenitor al domnitorilor români antici și medievali. În ideologia regimului, partidul comunist era ”continuatorul tradițiilor de luptă ale poporului român din cele mai vechi timpuri…, România urmând un drum propriu spre socialism, bazat pe valorile naționale”. Acest gen de discurs a generat politici pronunțat autarhice. În privința Bulgariei, statul a devenit un fidel aliat al Moscovei, iar sub conducerea lui Todor Jivkov a adoptat naționalismul socialist subordonat Uniunii Sovietice. Narațiunile dominante au avut în vedere atât comunismul, cât și identitatea națională. S-a propagat comunitatea de destin slavo-bulgaro-sovietică, statul socialist bulgar fiind considerat un protector al identității naționale. Naționalismul etnocultural e prezent și în campaniile de omogenizare culturală, cazul „procesului de renaștere” din anii 1980 prin care socialismul a fost prezentat în spiritul tradițiilor bulgare, dar în strânsă legătură cu URSS.
Pentru elitele locale, etnonaționalismul a devenit nu doar o ideologie, ci și un instrument. Reinterpretând subiectiv istoria, ele au legitimat proiectele politice (de exemplu, autonomie sporită, secesiune). Unii academicieni susțin că manipularea memoriei colective ajută aceste elite să „inventeze” sau să consolideze identitatea. Negarea sau revizionismul nu sunt doar retorice, ele se pot transforma în politici concrete. De exemplu, adoptarea de legi, remodelarea programelor educaționale sau înființarea unor noi comisii – cazul apelului lui Milorad Dodik (fost președinte al Republicii Sârbe din Bosnia) pentru o „comisie Srebrenica” – sunt modalități instituționale clare de a fixa o anumită viziune asupra identităților din Balcani. Adesea narațiunile se aliniază cu orientarea geopolitică, de pildă unele elite etnonaționaliste se apropie de Rusia, folosind totodată retorica anti-occidentală prin care își justifică pozițiile revizioniste.
În cele mai multe state din Balcani, politica identitară este strâns legată de etnie și istorie. Ideologizarea și manipularea istoriei a accentuat memoria divizată. De exemplu, războaiele iugoslave de la sfârșitul secolului trecut au fost extrem de complicate, implicând multe republici, identități suprapuse, nemulțumiri istorice, alianțe fluctuante, elite politice. În astfel de împrejurări, mass-media occidentală operează sub presiunea termenelor limită și preferă narațiuni clare de tipul „buni vs. răi”. Adesea, această realitate nivelează nuanțele. Lanțurile cauzale complexe sunt înlocuite cu povești dramatice despre violență, cruzime sau conflicte primordializate. Timp de ani de zile, publicațiile mainstream s-au bazat pe un mic grup de academicieni sau foști diplomați care erau foarte bine informați, dar aveau perspective specifice: preferau anumite interpretări ideologice sau politice în temeiul contactului limitat cu cercetătorii locali. O gamă îngustă de puncte de vedere a devenit dominantă, uneori eclipsând vocile locale și tradițiile academice alternative.
În anii 1990, presa trata adesea violența din Balcani ca inevitabilă, nu ca rezultatul unor procese politice. Pozițiile guvernelor occidentale au influențat narațiunile jurnalistice, stereotipurile mai vechi („ură ancestrală”) fiind reînviate pentru a da sens unor evenimente confuze. Aceste interpretări au devenit parte a percepției globale, chiar dacă istoricii le-au revizuit ulterior. Istoriografiile locale sunt ele însele fragmentate, regiunea fiind prezentată prin narațiuni naționale concurente, interpretări reciproc exclusive ale acelorași evenimente și educație istorică influențată ori dominată politic. Istoricii occidentali au întâmpinat – întâmpină și astăzi – dificultăți în evaluarea și înțelegerea pozițiilor divergente din zonă, ceea ce i-a determinat pe unii să simplifice interpretările. Se întâmplă ca ei să depindă de ideile formulate în medii academice și jurnalistice necunoscute lor. Odată ce un anumit cadru interpretativ devine dominant – „Balcanii sunt inerent instabili” — cercetătorii citează lucrări mai vechi, evită să contrazică narațiunile consacrate și întăresc status quo-ul conceptual. Chiar și atunci când apar dovezi noi, paradigmele vechi pot persista mult timp după ce și-au pierdut acuratețea.
Portretizările occidentale ale Balcanilor au fost influențate de stereotipurile culturale de lungă durată, de priorități geopolitice, constrângeri practice ale reportajului și de impactul studiilor academice asupra regiunii. Cu alte cuvinte nu e vorba de o distorsionare intenționată, ci de modul în care adesea istoricii, sociologii, politologii și jurnaliștii produc un fel de cunoaștere care nu are de-a face nici cu viața cultural-religioasă a colectivităților, nici cu istoria intelectuală, nici cu pluralitatea lingvistică și de idei a oamenilor regiunii. Se întâmplă ca astfel realitățile locale să fie ignorate sau văzute prin ochelarii ideologilor ce au deprins tehnica manipulării istoriei și istoriografiei.
Cum se explică falsificarea realităților, respectiv subiectivele și contradictoriile perspective asupra acestei zone a Europei? Asemenea orientalismului, există o tradiție intelectuală occidentală de lungă durată — numită uneori balcanism — care prezintă regiunea drept: instabilă, violentă sau tribală, „Europa, dar nu chiar”. Aceste prejudecăți datează din secolul al XIX-lea, când marile puteri își justificau intervențiile prin descrierea regiunii ca fiind înapoiată și irațională. Astfel de cadre conceptuale au persistat și au influențat subtil interpretările academice și jurnalistice. Rezultatul unei asemenea atitudini este că disputele politice complexe sunt adesea simplificate în „ură etnică ancestrală”, chiar și atunci când cauzele erau ori sunt moderne și influențate de puteri externe.
Situate în interval, regiunile în discuţie s-au interferat când cu Occidentul, când cu Orientul, împrumutând seturi de valori din ambele culturi şi civilizaţii, generând fie legături, fie conflicte cu acestea, construindu-se pe sine când sub forma unor armonii, când sub aceea a unor dizarmonii cultural-lingvistice și religioase.
___
Identity politics in former communist countries:
ethnoculture, ethno-nation, and history
To understand the contemporary Balkans, an integrated approach is necessary—one that combines social history, discourse analysis, and intellectual history, thus recovering the richness of identities and interactions that have defined the region for centuries. Recent history demonstrates not only the implications of the great powers and the insufficient economic development or the delay of administrative-political modernization, but also the perpetuation of ethnonationalist orientations, indicating fears regarding cultural-linguistic or religious minorities and neighboring states.
Romania under Ceaușescu developed one of the most radical variants of national-communism.The official narrative combined independence from Moscow (especially after 1964, when the Communist Party imposed a mythologization of national history — Daco-Roman origins and continuity). Ceaușescu’s personality cult consisted of portraying him as the heir to ancient and medieval Romanian rulers. In the regime’s ideology, the Communist Party was “the continuer of the Romanian people’s age-old traditions of struggle… Romania following its own path to socialism based on national values”. This type of discourse generated strongly autarkic policies. In Bulgaria, became a close ally of Moscow, and under Todor Zhivkov adopted a socialist nationalism subordinate to the Soviet Union. The dominant narratives emphasized both communism and national identity. A shared Slavic-Bulgarian-Soviet destiny was propagated, with the Bulgarian socialist state being considered a protector of national identity. Ethnocultural nationalism was also present in the campaigns for cultural homogenization, such as the “Revival Process” of the 1980s, through which socialism was presented in the spirit of Bulgarian traditions but closely linked to the USSR. For local elites, nationalism became not only an ideology but also an instrument.
By subjectively reinterpreting history, they legitimized political projects (for example, increased autonomy or secession). Some scholars argue that manipulating collective memory help such elites ‘invent’ or consolidate particular identities. Denial or revisionism is not merely rhetorical—it can be transformed into concrete policies. For instance, the adoption of laws, the reshaping of educational curricula, or the establishment of new commissions (such as Milorad Dodik’s call for a “Srebrenica Commission”) are clear institutional means of fixing a particular vision of regional identity. Often, narratives align with geopolitical orientation—for example, some nationalist elites draw closer to Russia, while using anti-Western rhetoric to justify revisionist positions. In many Balkan states, identity politics is tightly linked to ethnicity and history. Ideologizing and manipulating history has deepened the divided memory. For example, the Yugoslav wars at the end of the last century were extremely complex, involving many republics, overlapping identities, historical grievances, shifting alliances, and political elites driven by ethnonationalism. Under such circumstances, Western media, operating under deadline pressure, preferred clear “good vs. evil” narratives. This often flattened nuances. Complex chains of causality were replaced by dramatic stories of violence, cruelty, or primordialized conflicts. For years, mainstream publications relied on a small group of academics or former diplomats who were well informed but held specific perspectives; they represented particular ideological or political interpretations and had limited contact with local researchers. A narrow range of viewpoints became dominant, sometimes overshadowing local voices and alternative scholarly traditions. The Yugoslav wars reinforced stereotypes.
In the 1990s, the press often treated Balkan violence as inevitable rather than the result of political processes. Western governments’ positions influenced journalistic narratives; older stereotypes (“ancient hatreds”) were revived to make sense of rapid and confusing events. These interpretations became part of global perception, even though historians later revised them. Local historiographies are themselves fragmented, with the region presented through competing national narratives, mutually exclusive interpretations of the same events, and politically influenced historical education. Western historians have faced—and still face—difficulties in evaluating and understanding divergent regional positions, leading some to simplify interpretations. They often rely on ideas developed in academic and journalistic environments unfamiliar to them.
Once a certain interpretive framework becomes dominant—“the Balkans are inherently unstable”—researchers, journalists, and editors cite older works, avoid contradicting established narratives, and reinforce the conceptual status quo. Even when new evidence emerges, old paradigms can persist long after they have lost accuracy. Western portrayals of the Balkans have been influenced by long-standing cultural stereotypes, geopolitical priorities, practical constraints of reporting, and the impact of academic studies on the region. In other words, this is not intentional distortion but rather a reflection of how historians, sociologists, political scientists, and journalists often produce forms of knowledge that have little to do with the cultural-religious life of communities, intellectual history, or the linguistic and ideological plurality of the region’s people. As a result, local realities are sometimes ignored or viewed through the lenses of ideologues skilled in manipulating history and historiography.
How can we explain the falsification of local realities and the subjective and contradictory perspectives on this part of Europe? Similar to Orientalism, there exists a long-standing Western intellectual tradition—sometimes called Balkanism—that portrays the region as unstable, violent, or tribal, “Europe, but not quite.” These tropes date back to the nineteenth century, when great powers justified interventions by describing the region as backward and irrational. Such conceptual frameworks persisted and subtly shaped academic and journalistic interpretations. The result is that complex political disputes are often simplified as “ancient ethnic hatred,” even when the causes were modern, political, and often influenced by external powers. Positioned at the crossroads, the discussed regions have alternated between Western and Eastern influences, borrowing sets of values from both cultures and civilizations, generating either connections or conflicts with them, shaping themselves at times as harmonies, at times as cultural-linguistic and religious disharmonies.
