Olandeza Roelie Post este o legendă printre părinții ai căror copii au fost vânduți sau adoptați ilegal, în ultimii 40 de ani. Ei îi mulțumesc pentru munca gratuită atât cei ce și-au pierdut copiii cât și copiii traficați sau adoptați care, după decenii, au ajuns să își cunoască adevărații părinți sau chiar să se reunească cu aceștia.
Munca ei se desfășoară peste tot, din Balcani până în Asia. Din țările sărace, unde copiii sunt victime ale traficului sau ale adopțiilor abuzive și până la Europa de Vest și SUA, acolo unde sunt „piețele” de potențiali părinți adoptivi.
La mijloc e un întreg aparat diabolic care face posibilă traficarea copiilor, de la autorități locale din țările de origine la ONG-uri care intermediază și până la destinatarii finali care plătesc sume de zeci de mii de dolari sau de euro.
Povestea lui Roelie Post începe ca raportor-supervizor pentru România din partea Comsiei Europene, la care era angajată. Roelie Post a primit dosarul României în 1999 și a crezut că va fi o formalitate. Că va aduna date și le va transmite superiorilor de la Comisia Europeană care monitorizau țara noastră în curs de aderare la UE.
A găsit în schimb o piață reglementată legal printr-un sistem de puncte. Fundații și agenții private de adopție finanțau renovarea caselor de copii, formarea angajaților sau distribuiau ajutoare umanitare – haine, jucării, alimente.
Primeau în schimbul banilor investiți un număr de copii adoptabili pe care apoi îi ofertau miilor de cetățeni străini dornici să-i salveze pe „orfanii lui Ceaușescu”, așa cum îi numea presa internațională pe cei peste 100.000 de copii abandonați care trăiau în instituții de protecție.
Dar majoritatea copiilor din aceste instituții înghețate și abuzive nu erau orfani. Aveau familii biologice de care fuseseră separați din varii motive– cel mai adesea sărăcie sau probleme de sănătate. Unii dintre ei erau și vizitați de rude.
Și totuși, imediat după revoluție, mii de copii români au primit noi certificate de naștere în care figurau părinți din Franța, Italia, Spania, SUA, Canada, Cipru, Andorra.
În încercarea de a contracara exportul miilor de copii peste hotare, Uniunea Europeană a finanțat campania „Casa de copii nu e acasă”, implementată de Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopții.
Parte din campanie a fost și un documentar în limba engleză care spune ferm că „majoritatea acestor copii nu sunt abandonați și nici adoptabili, chiar dacă părinții lor nu pot încă să-i îngrijească”, amintind și faptul că adopția internațională este stipulată în Convenția Europeană a Drepturilor Copilului, doar ca măsură excepțională, în cazul în care nicio altă soluție nu funcționează în țara de origine.
Post a ținut un jurnal al muncii ei pentru dosarul României începând cu 1999 și până în 2005, când a fost mutată din această funcție. L-a publicat în februarie 2007, cu titlul Romania for export only. Pe baza cărții ei, o televiziune germană a realizat documentarul Caută un copil, plătește cash- Suche Kind, Zahle Bar.
Pentru că a vorbit public despre toate neregulile din afacerea adopțiilor internaționale, funcționara olandeză spune că a fost constant amenințată, urmărită și supusă unor presiuni uriașe care o fac și acum să se teamă pentru viața ei. Lucrează la o a doua carte pentru că în ultimii ani a fost căutată de un val de români care i-au cerut să le explice dosarele lor de adopție internațională. Încă-i tremură geamurile de la pietre aruncate ocazional, încă primește plicuri misterioase la ușă, deși adresa ei este protejată.
Pentru că în ultimii ani, la nivel internațional, tot mai multe comunități ale adoptaților își caută identitatea și cer să se facă lumină asupra felului în care și-au părăsit țările de origine, am stat de vorbă cu Roelie Post într-un interviu online în limba engleză despre de ce este important să cunoaștem această istorie.
„Generațiile noi, cele care nu au trăit în mijlocul acelor afaceri, sunt libere să sape în această istorie și să o restabilească. Nu ați fost implicați, deci sunteți liberi să căutați și să înțelegeți.
Este însă nedrept că deseori un tânăr care începe pentru prima dată să-și pună întrebări despre România și să caute informații, ajunge să fie ghidat de jurnaliști, de voluntari sau chiar de intermediari care pretind bani pentru acest serviciu – fix ca în anii 90 când asistau familiile care doreau să adopte. Nu toată lumea are luxul sau norocul de a găsi pe cineva de încredere în acest demers.
Trebuie să spunem lucrurile până la capăt, altfel istoria se rescrie pas cu pas. Articolele de presă tipărită din acea perioadă nu au fost scanate și nu sunt indexate online. Cei implicați își rescriu CV-urile…
Apelezi astăzi la un avocat, fără să știi cât de implicat a fost în povestea adopțiilor de acum zeci de ani. Elena Bustea, pe care o menționez și în carte pentru că înființase împreună cu sora ei o fundație care intermedia adopții, nu menționează acest trecut în CV-ul ei care e public online.
…Eu vin dintr-un mic orășel din Olanda. În anii 70 aveam în proximitate un orfelinat pentru 400 de copii cu dizabilități. Aveam prieteni care lucrau acolo. Nu era personal suficient, nu erau instruiți să lucreze cu acești copii. Apoi au apărut știri despre cât de prost sunt tratați copiii în acele instituții. Imagini șocante cu copii legați de paturi, care semănau foarte mult cu ce a văzut vestul despre România anilor 90.
Sigur că era îngrozitor, ce vreau să spun este că nicio țară nu este perfectă iar acest mod de a trata copiii a fost comun în multe dintre țările care câteva zeci de ani mai târziu erau îngrozite și dornice să salveze orfanii români.
Situația era similară în toate țările vecine și ex-comuniste și totuși, mediatic, povestea pe care o consumam cu toții era aceea a României, un stat îngrozitor care își abuzează copiii și e incapabilă să-i îngrijească. Soluția salvatoare? Adopția internațională.
Ani la rând Comisia Europeană și numeroase fundații – practic toată lumea strângea bani pentru copiii din România- au pompat sute de milioane pentru a ameliora situația copiilor. Și totuși, când am ajuns eu în țară, copiii nu aveau nici jucării și haine frumoase, nici meniuri nutritive adecvate. De ce nu se schimba nimic și continua urgența de a trimite tiruri cu ajutoare ca într-o plină criză umanitară, în timp ce copiii primeau pașapoarte străine?
Leagănul Ecaterina din București ajunsese un supermarket de copii, îmi cer scuze pentru cinism. Era aproape de aeroport, avea sute de copii, foarte convenabil. Mă speria ideea de a-l vizita. Treceam pe lângă el de fiecare dată când intram în București și evitam. Era un loc oribil, atât de atractiv pentru agențiile de adopție care plăteau pentru renovări și jucării.
Sper că asta se înțelege din cartea mea. Când am ajuns în România, Comisia Europeană cheltuise peste o sută de milioane de euro. Ne-am întrebat ce s-a întâmplat cu acești bani și ce putem să facem diferit? Turnăm la nesfârșit și au loc aceleași scandaluri despre corupție? Trebuia să ne îndepărtăm de asistența umanitară și să începem schimbări structurale.
Cum putea să înceapă o reformă structurală profundă, care să însemne instruirea personalului pentru a lucra demn și corect cu acești copiii și dezvoltarea de soluții alternative pentru a închide acele instituții care nu puteau fi niciodată un mediu bun, de vreme ce întreaga lume trata România ca un stat incapabil să facă asta?
Organizațiile care colaborau cu agențiile de adopție sau care chiar ofereau ele însele acest serviciu, aveau tot interesul să mențină instituțiile într-o stare oribilă, ca să justifice urgența și nevoia de a le găsi familii acestor copii.
Când am vizitat căminul-spital de la Sighet am întrebat șocată de ce mai funcționează acest loc sinistru. Era clar că fusese complet nesănătos pentru copii, România își asumase misiunea de a închide aceste instituții mamut și totuși era funcțional în anul 2000. De ce? Pentru că aveau nevoie de locul acela ca să spună că nimic nu s-a schimbat și să continue să împânzească lumea cu lucruri șocante și urâte despre România.
…Cei care îmi scriu astăzi fac parte din grupul copiilor adoptați la începutul fenomenului, când eu încă nu eram în România. Așa că sap în arhive după documente din acea perioadă. Mulți mă roagă să mă uit la dosarele lor de adopție, să văd dacă are sens cronologia din acte, dacă observ ceva suspect. Cu cât te uiți mai mult la ceva, cu atât începi să observi dacă cineva a țesut o poveste cu multă grijă, dar are câteva scăpări.
Scriu o a doua carte pentru că mi se pare incredibil de trist că adoptații care m-au căutat au crescut cu povestea faptului că au fost abandonați, că mamele lor nu i-au vrut, că ar fi ajuns prostituate dacă ar fi rămas în țară, că România e o țară oribilă.
Iubesc România. Sigur, am văzut și sărăcie și lucruri oribile în anii petrecuți aici, dar am văzut și oameni buni, muzică, restaurante, munți, mare. Nicio țară nu este perfectă. Nici Olanda mea natală nu este perfectă. Am avut colonii. Trecutul nu poate fi șters.
Dacă nu aș fi scris prima carte, dacă nu aș fi trecut prin atâtea documente și documentare în ultimii ani, dacă aș fi stat cuminte ignorând membrii Comisiei care erau parte din mafia adopției, aș fi putut să-mi iau o casă frumoasă la plajă și să fiu liniștită. Dar eu continui să spun povestea. E nevoie să spunem adevărul. Tot ce vrei să nu repeți, trebuie să îți amintești.
Sunt comunități de adoptați din toată lumea – Chile, Rusia, China – care se unesc și investighează afacerile din spatele adopțiilor lor. Am încredere că acești copii ajunși adulți ne vor presa tot mai mult să nu uităm și să spunem întreaga poveste”, declara Roelie Post, într-un interviu luat de jurnalista Ana Maria Ciobanu, în anul 2022, pentru Europa Liberă.
Roelie Post a fondat și o asociație – Against Child Trafficking , inițial susținută financiar chiar de către Comisia Europeană, pentru a o ține pe Roelie departe fizic de sediul și biroul ei din Comisia Europeană de la Bruxelles. Ulterior au retras finanțarea, Roelie Post și-a piersut job-ul la CE și a revenit cu noi articole și documentare TV. În urma muncii ei, dar și a unei echipe mici de colaboratori printre care mă număr, au rămas multe, inclusiv o bază de date, pe tematici, pe țări și pe nume de persoane: ACT | Search.
E rândul meu să scriu o carte
Deși nu e cel mai profesionist mod de a relata, în perioada cât am lucrat la Jurnalul Național, am făcut zeci de drumuri la Bruxelles unde am vorbit și am studiat arhive și documente, zile și nopți, alături de Roelie. Ea și cartea ei mi-au deschis ochii despre fenomenul adopțiilor și a traficului de copii din România, despre lobby-ul la nivel european, corupția sistemică din statele de proveniență și din cele de adopție, despre ONG-uri franceze, italiene și americane, politicieni români și străini, avocați, personalități publice, români și străini – pe unii îi cunoșteam personal, despre alții doar auzisem sau citisem.
Arhiva jurnalul.ro nu mai există decât parțial pe un server al trustului, dar două articole le găsiți aici:
- Raport oficial falsificat de Comisia Europeană
- Jurnalul Naţional declanşează anchetă la Comisia Europeană
Tot în anii aceia am reușit să demasc, în câteva documentări la Comisia Europeană la Bruxelles, corupția și artizanii acestui comerț cu suflete, în care erau implicați chiar angajați ai Comisiei Europene. După o astfel de dezvăluire, am fost dat în consemn la gardienii care fac accesul în clădirile de birouri ale Comisiei Europene. Dar era prea târziu, pentru că dovezile video și audio erau deja la mine.
A urmat apoi o bursă, „pentru excelență în jurnalism de investigație” – vax albina! oferită de o fundație din Germania. Am bătut coclaurile României, am bătut țările din Balcani discutând cu părinți și victime.
Dar m-am ocupat vreo 3 ani de cazul unei fetițe dusă pentru un inventat tratament în Germania, ajunsă la o familie din Bavaria. De vină au căzut niște români care locuiesc în Germania de zeci de ani, iar senioara familiei era din același sat cu familia fetiței, la 20 de kilometri de Timișoara. Nenumărate drumuri în Bavaria și la Berlin, localizarea fetei, intimidări din partea poliției germane și au unor procurori cu zvastica tatuată sub roba neagră, toate au dus într-un sătuc. Am găsit fetița, dar nici măcar cu ajutorul Consulatului Român din Munchen nu am reușit să o repatriem.
De cine am dat la capetele afacerii? În România de niște foști milițieni, de niște angajați de la Protecția Copilului și o rețea bine pusă la punct la Poliția română de Frontieră.
În Germania, în vârful piramidei erau două femei: președinta de atunci a CDU/CSU și vicepreședinta de atunci a Bundestag-ului, mare iubitoare de Timișoara și Lipova, unde patrona niște centre sociale pentru copii și adolescenți. Cea de pe urmă, la finele a trei ani de umblătură prin Germania, avea să mă invite la o modestă reședință privată, dintr-un sat izolat din pădurile Bavariei. Atunci mi-a mărturisit că are o boală foarte gravă și că se pregătește să se retragă din politică, mai are puțin de trăit șamd. La final mi-a spus că nu e supărată pentru ce am scris despre ea și să merg mai departe și să caut mai aproape de prezent. A fost ultima oară când ne-am întâlnit.
Revenind la bursa oferită de fundația germană, am spus încă de când am aplicat că e vorba de trafic de copii și adopții internaționale și că implică și nume sonore din Germania.
În șase luni am documentat și colectat informații și mărturii video, documente din Balcani. Dar am făcut un capitol aparte despre fetița traficată din satul de lângă Timișoara și povestea ei în care apăreau numele a două femei politician din Germania, de la vârful ierarhiei de atunci. Adică pe banii nemților să scriu despre implicarea unor politicieni germani. Eram sincer uimit.
Fundația germană opera printr-un ONG al rețelei jurnaliștilor de investigație din Balcani, cu sediul la Belgrad, în Serbia. ONG care era finanțat nu numai de fundația respectivă ci și de alte entități din UE și SUA.
Editor era o englezoaică. Jurnalist experimentat, cu condei și gândire critică, doar că a fost pusă în situația ingrată de a edita la sânge de 7-8-10 ori materialul meu, veșnic invocând lipsa de dovezi și posibilitatea de a fi dat în judecată, plus reputația fundației. Ideea era, după un joc logic destul de primar, ca ea să demonteze în calitate de editor toastă documentarea mea și materialul să nu apară sub auspiciile și cu siglele ONG-ului balcanic sau al fundației germane.
Am mers la Belgrad, am dus dovezi, am avut zeci de discuții, mai mult sau mai puțin prietenoase, pentru ca în final să le spun verde în față că înțeleg ceea ce ei nu îmi pot spune: nu pot publica materialul care leagă asemenea fapte de numele a doua dintre cele mai puternice femei din Germania. Am trântit ușa, nu am salutat și am venit la Timișoara.
Ca o întâmplare, printr-un coleg, sunt invitat de aceeași fundație germană să particip la Berlin, alături de mai mulți jurnaliști mult mai bine cotați decât mine, din diverse țări, la elaborarea unui…manual de bune practici și etică în jurnalismul de investigații. În plus, la cina din prima seară a ținut neapărat să îmi vadă mecla însuși președintele fundației germane. Și mai mult, nu au acceptat să le returnez banii / bursa, lucru pe care eu am tot insistat să îl fac din moment ce nu le-am livrat un material publicabil în cadrul programului de brain washing și fidelizare. Nu aveam nici gleznuțe goale, nici genul lor de agendă, plus o istorie de familie care nu se potrivește prea mult cu teutonii. Și nu doar cu ei.
Final: treaba ta ce ai găsit, nu publicăm nimic, nu vrem nici banii înapoi și te invităm să fii co-autor la un manual de bune practici și etică în jurnalism. Mai cinic nici că se poate.
Today is a new day
Astea fiind zise, să revenim în 2025. E începutul lunii februarie și Donald Trump, președintele SUA anunță că oprește toate finanțările externe ale agenției USAID și implicit se lasă cu liste de țări și de entități care primeau finanțări consistente din bani publici americani, sub umbrela USAID. Familia Soros, prin fundațiile pe care le are a fost un alt extrem de generos finanțator de presă nealiniată și ONG-uri, care de fapt serveau o anumită agendă și se ocupau (încă se mai ocupă) de inginerie socială pură. Și nemiloasă.
Multe se erijau ca ONG-uri făcătoare de bine precum și o mare parte a ceea ce se numește presă independentă sau alternativă, care însă s-a dovedit în ultimul deceniu ca fiind fie falange ale unor grupuri de interese financiare, fie ale serviciilor de informații sau alți actori statali sau non-statali.
Documentare video:
Așa că, mai jos, vă prezint reacția lui Roelie Post, vizavi de oprirea finanțărilor directe și indirecte ale USAID.
„Niciodată în cele mai îndrăznețe vise ale mele nu am crezut că USAID va fi (temporar) închisă. Mă face să regândesc totul. Lupta mea cu Ambasada SUA, cu USAID, cu UNICEF. Și DFID a finanțat-o pe Carolyn Hamilton – acum CORAM… care prezidează Euradopt. Cum am scăpat UE din ghearele programului internațional de finanțare care includea și Banca Mondială, Consiliul Europei și agenția de adopție Irene… a infamului avocat de adopție Elena Bustea. Cum după 2005, când a intrat în vigoare noua lege românească a adopțiilor care nu mai permitea adopțiile străinilor, s-a organizat un lobby dubios la un nivel pe care nu îl puteai vedea. Mâini invizibile au creat cu atenție o mișcare de lobby pro-adopție. Pe de o parte, a existat elaborarea noilor Ghiduri (ONU) pentru îngrijire alternativă și promovarea lor de către Better Care Network (SUA) și singura lor filială locală: Dutch Better Care Netwerk (Olanda – n.a.).
Pe de altă parte, a existat Planul de Acțiune al SUA pentru Copiii în Adversitate.
USAID.

Într-adevăr. Acest lucru a intervenit profund în UE. Cu ajutorul cui?
Nu glumesc… LUMOS al lui J.K. Rowling. Pentru care plănuiam să lucrez în 2007, după ce a apărut cartea mea… (LUMOS pe atunci încă numit Children High Level Group – cu baroneasa Emma Nicholson).
La cererea cui a făcut LUMOS asta?
JCICS – noul defunct Joint Council on International Children Services.
Umbrela americană pentru agențiile americane de adopție.
Este atât de logic – în retrospectivă”, a scris Roelie Post pe contul ei de LinkedIn.
Heads up, Roelie! As Gabo said it…”The heart’s memory eliminates the bad and magnifies the good; and thanks to this artifice we manage to endure the burdens of the past”.




