E despre primarul orașului meu. Primus inter pares, vorba latinului. Nu mă vait și nu mă lamentez. Așa că, din start, cui nu-i place subiectul, să schimbe frecvența. M-am născut la Timișoara, în 1976. Într-o familie nici bogată, nici săracă. Oameni modești, dar harnici și cu omenie și scaun la cap. La revoluție eram în clasa a opta. Am înțeles mai nimic și după 35 de ani încă nu îmi e clar cât de mult ne-am trădat noi, românii, unii pe ceilalți. Și care dintre noi a omorât copiii, părinții sau bunicii celuilalt.
La 48 de ani, tot în Timișoara, trăiesc într-o lume paralelă, kafkiană, condusă de un alogen care trăiește izolat în bula lui, dar ne face nouă viața și orașul de rahat. Am început să ne certăm din cauza lui și a partidului de laborator, nu ne mai salutăm, iar pe rețelele sociale e plin de ură, fecale emoționale și manipulare ieftină.
În 1994 am împușcat trei iepuri cu un singur glonț. Al luat bacalaureatul, am luat permisul de conducere și am intrat la facultatea de stat, la jurnalistică. Tot în 1994 am intrat în câmpul muncii, la un ziar local care se dădea flamura democrației, dar era un cuib de alcoolici și de viespi cu trecut găunos.
Îmi trăiesc viața normal și modest, am un fiu student în anul III, ne mai permitem câte o „aroganța săracului”, adică un concediu de 7-8 zile pe an, rate la apartament pe 35 de ani, facturi lunare și multă muncă în zadar. Nu mă plâng, e doar o dare de seamă, contabilitate de viață.
Timișoara e orașul meu natal, în care m-am întors după ce am călătorit și studiat pe trei continente. Am avut primari nici buni, nici răi: Alămureanu, Oancea, Ciuhandu, Robu.
Prin 2017 am simțit prima oară că seminariile și bursele alea de care de bucuram din partea fundațiilor lui Soros, ca tineri jurnaliști, aveau un alt scop și o agendă decât de a ne educa, lucru pe care nu l-am înțeles bine atunci.
Viața politică a fost agitată, convulsivă și comică în România. Până când băieții din pădurea Băneasa și colegii lor de la Apus au scos pe tavă partidul oamenilor noi. Un partid toxic, de laborator, care s-a lipit ca o tenie de subliminalul colectiv, culmea ironiei, pe tragedia de la clubul Colectiv.
Străinii i-am tratat întotdeauna ca un balcanic: cu prejudecăți nemărturisite, dar cu bunătate și bunăvoință.
Apoi s-a instalat ura și intoleranța. În politica românească, așa-zișii toxici autohtoni au început să fie stigmatizați de tot felul de parveniți, adunați cu secta la USRi și alimentați cu un job la ONG sau la corporație. Pentru că munca simplă și cinstită e grea și nu aduce satisfacții imediate.
Băjeții și fetele astea și-au adus în partidul de laborator și pe prietenii lor alogeni, care și-au ratat viața și cariera în țările occidentale de baștină și s-au gândit că le-ar sta bine drept primari, parlamentari și, de ce nu, miniștri și aspiranți la funcția de președinte al țării mele.
Așa au apărut sibienii sasului Iohannis, oameni gen Barna, frații Cioloș lingăii de clanță la Palatul Élysée, apoi Voiculescu, Drulă, Ghinea și alte lighioane.
Rebut Debut
Dar, odată cu ei, tot de prin 2017, și-au făcut debutul public și rumâni cu nume ciudate precum și alogeni ratați în țara de baștină: Cosette, Clotilde, Fritz, Siegfried, Birchall, Ember, Veber, German și mulți alții.
Problema nu era numele sau etnia, pentru că în Timișoara copilăriei mele comuniste, încă am mai prins și evrei bătrâni, dar și unguri, șvabi, sârbi, bulgari, țigani și alte nații. Doar că nou-veniții erau cu totul altceva și au dovedit că nu au nici cea mai bună intenție față de populimea din România.
La mine, la Timișoara, ne-am pomenit cu un pomanagiu neamț, dintr-un sătuc din Baden-Württemberg. A ars-o ca voluntar prin Timișoara vreo 20 de ani. Cu o biografie ascunsă și cosmetizată, ne-am trezit cu el primar.
Așa s-au activat vechii agenți de influență din presa locală și centrală, unii care au făcut mizerii și pe vremea lui Ceaușescu și după. Petrov pe unii i-a făcut diplomați de carieră, pe alții directori de ICR prin diverse țări.
Laboratorul media al băieților de la Băneasa avea deja instrumente: UM Digi 24, G4Media, publicații și radiouri străine, dar controlau extrem de bine social media, inclusiv TikTok-ul chinezesc (doar în China s-a născut și soția primarului neamț al Timișoarei), pentru a targeta cât mai mult tinerii. Am simțit influența lor asupra tinerilor la mine în casă, până fiu-miu a ajuns la gradul de maturitate în care discernământul își face loc printre deșeurile ideologice cu care suntem zilnic bombardați.
G4Media ne-a convins, pe cei cu suspiciune sănătoasă și care nu am crezut niciodată în Mos Crăciun sau Santa Klaus de Sibiu, că mașina de progagandă a USRi e extrem de eficientă.
În 2020, în Piața Operei din Timișoara s-a proclamat instaurarea neocomunismului. Suna cam așa propaganda G4Media: „“Aţi scris istorie”, le-a strigat primarul nou ales susţinătorilor săi din Piaţa Victoriei din Timişoara, subliniind clar caracterul istoric al alegerii sale: “Românii au ales un primar care nu s-a născut în România şi care nu are rude în România.” În plus, au ales o persoană care a venit în 2003 pentru prima oară în oraş fără a vorbi un cuvânt în limba română. Dominic Samuel Fritz este numele acestui bărbat care a fost ales duminică la alegerile locale edilul oraşului din sud-vestul României. Provine din partea sud-vestică extremă a Germaniei, beneficiază de drepturile cetăţenilor din UE şi deţine dreptul de vot activ şi – în acest caz – pasiv valabil pentru toate celelalte ţări ale UE, în care domiciliază.(…)”.
Nu mi-a plăcut deloc ce am văzut în seara aia. Bucuria tâmpă, clădită pe minciuni mieros servite cu pipeta ani de zile, slugărnicia unora din „societatea civilă” care a devenit de fapt o bulă a unor pseudo-intelectuali și ziariști proto-securiști sau de rit nou. Până și securiștii infiltrați în redacția Europa Liberă s-au reactivat.
Atunci mi-am dat seama că am pierdut Timișoara natală, dar și ea m-a pierdut pe mine. Era târziu. Târziu să mai plec – în definitiv, Eu eram la mine acasă și târziu să pot schimba ceva. Am văzut ură și fanatism de care nici măcar activiștii PCR, ăia care nu mimau loialitatea față de comuniști, nu au dat dovadă.
Mi-am zis că dacă n-am murit pe vremea lui Ceaușescu, n-am să mor nici cu USRi în coastă-nfipt și că până la urmă „binili învinge”. Doar că văd că durează mult, mult prea mult. Am trecut de jumătatea biologică a unei vieți normale și timpul nu mai are răbdare. Eu mai am tutun. Și recitesc cu sfințenie, pe pasaje, Moromeții lui Marin Preda și cărțile lui Ilf și Petrov. Nu Petrov Băsescu, ci Kataev, fratele de penel al lui Feinzilberg. Născuți la Odessa dar antrenați în școala rusă de satiră și absurd.
Revin la alogenul din burgul meu.
„Dominic Fritz are multe povești frumoase pe care nu le știe multă lume. Povești din perioada facultății, când a cunoscut-o pe soția lui la Paris sau despre activitățile din timpul liber, când cântă la pian sau schimbă scutece”, scria Hotnews într-un advertorial din aprilie 2024.
Maestru al autovictimizării, bun comunicator și meșter în manipularea maselor prin șocuri emoționale, Fritz e genul de neamț sec, stăpânit de egocentrism, de hibrys și – îmi permit un diagnostic, cu o copilărie nefericită și plină de privațiuni. Cumva îmi amintește de sasul prost crescut care a ajuns președinte – același cinism, aceeași aroganță, prefăcătorie și rahat frumos împachetat. Ingrato homine terra pejus nihil creat.
Nu văd nicio poză cu soția chinezoaică și cu fetița lor. Doar mici crâmpeie, atent selecționate spre publicare, de către propriul Zensurministerium.
Mi-ma amintit de toate astea acum, în seara primei zile în care românii din diaspora își votează viitorul președinte al României.
Dominic Fritz s-a afișat pe Facebook cu cățelul Tomte (armer Hund) să îi facă propagandă electorală unei nefericite și zbuciumate ființe, Elena Lășconi. E șefa lui. Dar sincer, dacă eu trebuia să îi fac propagandă șefului meu, nu apelam la șantaje emoționale ca cele din mesajul de mai jos, cu câinele, cu Elena și salvatorii democrației.
Ei, oamenii noi, al căror cinism se regăsește până și în numele patriotard – stahanovist al partidului-sectă: Uniunea Salvați România.
Mă tot gândesc de niște ani: care e antidotul să salvăm România de Uniunea Salvați România? Normalitatea e răspunsul. Pacea și normalitatea, pe care dacă nu le primim, ni le vom lua cu forța înapoi, căci mai suntem câteva generații născute sub dictatură. Deci încă ne ține.
Beati bellicosi!
