Să îl faci pe fostul secretar adjunct la NATO „omul americanilor” aș mai înțelege. Dar să îl faci, în cor, omul rușilor, generează o controversă care ar trebui să îi facă pe responsabilii cu securitatea internă a NATO să ridice o sprânceană. Mi se pare infantil și periculos ca primii oameni în stat, plus corul bocitoarelor, să afirme despre Geoană că este omul rușilor. Nu zic că asta va degenera într-un conflict diplomatic, dar îi pune într-o lumină extrem de proastă pe generalii și pe cei de la contrainformații din cadrul NATO. Pentru că ar însemna că timp de 5 ani NATO ar fi fost penetrat de Rusia la cel mai înalt nivel, mai precis la Cabinetul no. 2.
Dat ca perdant constant în ultimele sondaje, trecut în ultimele luni prin campanii mediatice de compromitere a imaginii și a reputației dar și de anti-lobby pe la ambasadele occidentale, Geoană a rămas un candidat consecvent. Și-a recunoscut și asumat greșelile trecutului, public, de mai multe ori, iar mizeriile cu vizitele în miez de noapte la o colaboratoare din PSD sau cea cu „ferma de troli” sunt niște bălării care îl fac să râdă pe orice om de inteligență medie. Sau noul lui „bolid de lux”, în fapt un SUV de care are și un vecin de-al meu, din zona muncitorească Girocului. Și de care e plină țara. Are Geoană avere și mașini? Are. Și nu e nimic anormal dacă doar salariul său de la NATO, din ultimul an a fost de 240 de mii de euro. E mult? Înseamnă că nu știți cât încasează pe an un director de agenție guvernamentală, ce pensii cumulate au unii „speciali” sau care e salariul unui CEO de multinațională din România. Că dacă ați ști cât încasează cei din Board-urile multinaționalelor, Geoană vi s-ar părea copil sărac. Dar asta e altă poveste.
Deep State și Inculta Mondială
Aici e însă paradoxul în comunicarea publică: orice bârfă sau zvon, chiar și cele cu credibilitate zero, devin adevăruri general acceptate, dincolo de contraargumente, în mentalul colectiv. Și pe asta au mizat și mizează contracandidații săi. Dar nu neapărat contracandidații nominal, cei pe care îi vedem la TV sau pe afișe, ci acel Deep State, pentru care Institutul Aspen din București este cel puțin o casă conspirativă în fața căreia te întâlnești cu spioni israelieni puși pe fapte odioase, dacă nu cumva chiar sediul est-european al Ocultei Mondiale. E totul atât de fantasmagoric și cusut cu ață albă încât nu ar merita băgat în seamă, dacă poporul nu ar și crede genul ăsta de abureli și legende urbane.
La sondajele din pre-campanie au fost identificați doi candidați incomozi, aproape imposibil de controlat și fără pete – adică neșantajabili, cel puțin pentru activitatea din 2020 până în prezent.
Pe Diana Șoșoacă au mazilit-o cu ajutorul CCR, printr-o decizie puțin spus stalinistă și care demonstrează exact ce spune candidatul Geoană – democrația din România e foarte fragilă. La fel și statul de drept, apărarea, economia și cam toate. Toate prim-balerinele din politica românească s-au lamentat duios, apoi s-au indignat și au vărsat lacrimi de crocodil. Balet ieftin și simulare, deși în meandrele creierului reptilian o urmă de frică cum că ar putea păți la fel s-a strecurat. Am râs de atâta maroneu pe batiste și pe izmene.
Lui Geoană i-au scos vechile schelete cu cumnatul, Rusia, Vîntu, ceasurile de la Vanghelie, doar că omul le-a demontat prin acceptarea greșelii și scuzele de rigoare. Au încercat rețeta nouă a ciorbei cu omul Rusiei la NATO, dar aia am explicat-o că ar pune în corzi statul român cu Alianța Nord-Atlantică, fiind prea gogonată.
Dar românul e consumator de emoție și bârfă și așa s-a făcut filajul lui pește, cum că Geoană ar face vizite nocturne colaboratoarei sale, Ana-Maria Cătăuță, deputată PSD. Precum și incidentul cu jurnalistul Attila Biro, care, voit sau nu, a jucat rolul de agent agitator și curea de transmisie, pion de sacrificiu, în jocul de-a influența al celor ce cred că decid viitorul președinte. Sau că măcar pot influența alegerile, amestecând narative și aruncând perdele de fum toxic.
Cât și bomboana de pe coliva musceleană, acuzația Valericăi Lășconi privind o fermă de „troli” (parcă văd cum ține Geoană 20 de postaci cu laptopurile, înghesuiți în garajul casei) și evident, o relație nedovedită cu excelentul ofițer de informații israelian Tal Hanan, prezentat în presa internațională aservită drept „creierul israelian al dezinformării”. Doar că nu există dovada vreunei întâlniri cu Geoană și chiar dacă s-ar fi întâlnit și ar fi colaborat pe un contract, cât timp nu se aduce atingere legislației, siguranței naționale, acte ostile sau ilicite etc. iar Hanan (pe care în realitate nici nu îl cheamă așa) nu este nici cercetat, nici dat în urmărire internațională, nici condamnat pentru ceva, în vreo țară, totul e doar o flatulație, rezultat al unor bășici prea-pline de sifoane și Golden Spritz.
Sigur, asta cu Hanan dădea prost să o arunce unul dintre principalii candidați, așa că i-au atribuit-o în scenariul de kompromat fix doamnei Lășconi, pentru că e trompeta ideală, fiind și slab cotată în sondaje.
Geoană „Si”, Iohannis „No”
În octombrie 2019, Mircea Geoană a fost numit, în mod oficial, secretar general adjunct al NATO. Geoană devenit, astfel, românul aflat în cea mai înaltă poziție în ierarhia Alianței Nord-Atlantice și prima persoană din Europa Centrală și de Est care ocupă această poziție. Aprobarea a fost dată de însuși secretarul general al Alianței, Jens Stoltenberg.
Nominalizarea a fost făcută de premierul român la acea vreme, Viorica Dăncilă. Ulterior, decizia finală a venit de la președintele României, Klaus Iohannis. Numirea lui Geoană a fost agreată și de Ambasada SUA, care este simplu mesager între București și Washington, locul de unde s-a dat unda verde, peste dorințele europenilor, la acea vreme, și fără să fie întrebați mai marii României dacă le place Geoană sau le cade greu la stomac.
Dincolo de informațiile privind fuga din țară a cumnatului său, Mircea Geoană a primit OK-ul pentru a-și exercita mandatul la NATO din partea ORNISS dar și a unui organism intern de control al Alianței, care reglementează normele „privind protecția informațiilor clasificate ale Organizației Tratatului Atlanticului de Nord în România”. Deci, dincolo de speculații privind posibile vulnerabilități legate de trecutul politic, de cumnatul fugar sau de vizitele în Rusia, NATO a considerat că Geoană poate fi numărul 2 în NATO. Și asta nu doar la preluarea funcției, pentru că acest tip de demnitari speciali se află sub protecție informativă dar și sub supraveghere pe toată perioada mandatului și mulți ani după aceea, ținând cont că lucrează cu informații clasificate, unele pentru zeci de ani.
Fac o paranteză.
S-au crizat unii și alții, acum în prag de alegeri, de ce cumnatul lui Geoană, fostul preşedinte Eximbank, Ionuţ Costea, nu a fost extrădat în România, pe motiv că Interpol nu cunoaște exact unde (în Turcia) s-ar afla acesta. Costea a fost condamnat la 6 ani de închisoare, este fratele Mihaelei Geoană și a fost găsit vinovat în dosarul mitei de 20 de milioane de euro pe care compania austriacă Swietelsky a dat-o unor oficiali români şi unor persoane influente, ca să-şi asigure încheierea contractelor și plata facturilor pentru reabilitarea tronsonului de cale ferată Bucureşti-Constanţa. Potrivit DNA, dosarul mitei la CFR are ca obiect infracțiuni de corupție săvârșite în două etape, în perioada 2005-2017.
Eu zic că foarte mulți din politica românească nu numai că nu își doresc ca domnul Costea să fie adus prea curând (mai ales înainte de alegeri) în țară. Frica cea mare este că Ionuț Costea ar putea vorbi, dintr-o locație chiar necunoscută, despre dedesubturile afacerii, în care sunt implicate nume grele, încă active în viața publică, în politică și servicii și s-au făcut niște manevre financiare babane, pentru care Costea plătește oalele sparte și de alții. Sunt nume grele din România și din străinătate care preferă ca Ionuț Costea să păstreze liniștea și să nici nu fie adus în țară prea curând. Poate îi ajută doamna Kovesi cu niște detalii. Ha,ha!
Revin la NATO, dragostea mea.
Marea diferență între Geoană și Iohannis este că primul a intrat pe ușa din față a NATO, fără tam-tam și festivisme, în timp ce actualul președinte s-a autopropus și a mieunat pe la ușile șefilor NATO vreo două luni, până când a primit răspunsul final „NU”, de care oricum și-a dat și singur seama.
Ceea ce dovedește că nu slugărnicia față de NATO ori UE și cumpărarea masivă de armament din SUA îți asigură un loc de șef la NATO sau de președinte al României.
Cui i-e frică de Virginia Woolf?
Celebrul text al lui Edward Albee, „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, mi-a venit în minte derulând filmul perioadei de pre-campanie și de campanie la prezidențialele din România anului 2024, cu focus pe candidatul Mircea Geoană și toate poveștile vechi și noi țesute în jurul său.
Regia mizează pe disconfortul dus până la extrem pe care îl provoacă o confruntare gravă cu două familii disfuncţionale. Spectatorul nu este nici curtat, nici flatat, pentru că nici măcar râsul pur în urma replicilor spumoase nu scapă de umbrele schizofreniei permanent construite pe scenă. Regizorii au preferat ca subtilitatea şi profunzimea să derive din text, alegând în mod inteligent ca actorii să fie lăsaţi permanent în umbra unei false tipologii, pe care fiecare spectator şi-o poate întreţine sau destrăma după propria înţelegere, însă ele nu forţează nicio nuanţă pentru a ne da de înţeles că personajele ar putea fi mult mai mult decât ceea ce par. Cui i-e frică de Virginia Woolf? este, în fond, un text instalat în discursul despre căderea celor care îşi conştientizează căderea. Configuraţi în prima parte ca nişte paiaţe lamentabile, Martha şi George, cuplul de profesori universitari rămaşi împreună numai pentru a evita plictiseala, dovedesc că tocmai acuta conştientizare a propriei neîmpliniri îi împinge spre cufundarea programatică în gesturi histrionice şi jocuri complicate şi inutile. Ratarea, motivul principal al piesei, rămâne, însă, chestionabilă: Cine stabileşte ce înseamnă ratarea, atunci când vorbim, totuşi, despre un profesor universitar de istorie? De ce nu se umple cu nimic golul dintre punctul maxim al ratării, în viziunea Marthei – adică a fi doar profesor la catedra de istorie – şi punctul maxim al împlinirii profesionale – adică a fi şi şeful catedrei de istorie? De ce toate personajele, inclusiv George, acceptă să plece de la o falsă premisă, aceea a unui mediocru care nu poate atinge aşteptările celor din jur, când, de fapt, singura problemă a lui pare a fi imposibilitatea de a se adapta la mici probleme administrative şi organizatorice? Pentru că pleacă de la o minciună, aceea că unul dintre ei ar fi un ratat care nu are curajul să ia nicio iniţiativă, cu toate că George este în mod evident un intelectual capabil, cu posibile veleităţi literare, cei doi sunt condamnaţi să destrame orice eventualitate a fericirii prin perpetuarea minciunii. Dar pentru că vorbim despre un mediu universitar – „o mare familie”, cum spune Martha, la fel de disfuncţională ca micro-familia în cauză, minciuna devine joc şi schemă în care imaginaţia e alimentată de ura faţă de celălalt şi de setea de umilinţă reciprocă. Minciuna se transformă într-un soi de performance la care sunt invitaţi să asiste tinerii Nick, de la catedra de biologie, şi Honey, soţia sa ştearsă şi inutilă în peisaj. Martha este singurul personaj care, pe parcursul celor câtorva foarte agitate ore nocturne de „petrecere”, nu poate fi văzută lucidă sau trează în niciun moment. Dacă la ceilalţi alunecarea spre burlesc şi penibil se produce gradual sau ca rezultat al unor izbucniri încurajate de alcool şi nervii întinşi peste măsură, Martha îşi trăieşte beţia, fie efervescentă, fie depresiv-halucinatorie, de la prima apariţie în scenă până la ultima. Soţia profesorului de istorie şi fiica directorului universităţii îşi maschează posibilele complexe şi goluri prin strategiile în care investeşte enorm de multă creativitate şi energie doar pentru a-i convinge pe ceilalţi, şi poate pe ea, în primul rând, că soţul ei este un ratat care dă vina pe socrul său pentru eşecurile lui. Surpriza este însă că George, în afara unor replici acide, dar nu violente, la adresa tatălui Marthei, nu învinovăţeşte pe nimeni pentru stagnarea sa în acelaşi punct fix şi sigur al carierei. Martha, femeia aflată într-o perpetuă criză, drept care se asigură că toţi ceilalţi trec şi ei printr-o criză, are o prestaţie lamentabilă excelentă, sigură pe ea şi împingând penibilul până dincolo de limita suportabilităţii.
Vă las pe domniile voastre să identificați în pielea fiecăruia dintre cele 4 personaje, patru candidați la președinția României. Faceți abstracție de sex, de gen chiar, pentru cei mai sensibili sau tefelei vechi și noi.
Vreți să vă spun și ce le-a mai rămas în depozitul cu fecale mediatice împotriva lui Geoană și o vor servi în următoarele săptămâni? Toți aruncă mici semnale despre cearcănele lui și despre aspectul fizic. Deci urmează aia josnică rău de tot, cum că un om care deși a învins cancerul e totuși un om bolnav, care nu poate deveni președinte de țară. Asta deși Geoană e complet refăcut, boala a fost o formă ușoară și nu a recidivat.
Și închei cu o remarcă a lui Mircea Geoană, despre un personaj separat de opera lui Edward Albee, dar care are un mare rol în acțiunea continuă de kompromat împotriva lui Geoană și care i-a fost contracandidat în alegerile din anul 2009.
Când, la Antena 3, Valerica Lășconi i-a adresat lui Geoană, de la distanță, întrebarea referitoare la israelianul Hanan, Mircea Geoană a spus doar atât: ”A mușcat din nadă. Miroase a Petrov”.
