Capulapește se împute primul! Ca să fii vedetă d-aia de succes, neapărat trebuie să ai un nume exotic de scenă. Cât mai exotic. Denise Rifai? Nu e destul, e chiar confuz. Dar unul să sune englezit, așa.
De exemplu un nume de pește. Nu poate să te cheme Carasu, ca-n expresia „ai belit carasul”. Somn nici atât. Bibanu’ e poreclă de interlopi de cartier și numele unui vin prost și ieftin la 2 litri. Să te cheme Știucă, e nume de șef de post prădător. Șprot nu înțeleg decât cunoscătorii. Și oricum te duce cu gândul în alte părți. Bănățenii se gândesc la „șrot”, un împrumut german pentru resturi și piese auto vechi. Dar șprot pentru agricultori înseamnă rămășițele după măcinare, fie că e soia sau grâu. Mai poți fi koi (crap brodat japonez). Koi e lux vizual, nu hrană; e meditație, nu fermentație; e iaz zen, nu conservă care se deschide afară. Nu se mănâncă, e sacrilegiu să faci asta. Dar koi ar merge, că e pe linia politică corectă USR-Plus-Curaj-Reper: Fălcoi, Micicoi…dar și din alte spectre politice…aici e de scris o carte despre nume românești legitime care devin handicap mediatic și studii de caz despre branding involuntar în politică.
Te-ar putea chema Guppy, dar ăla e peștele ăla mic și colorat de acvariu, care suferă de ADHD și își dă cu capul de pereții de sticlă. Așa că soluția e bolul rotund să se-nvârtă-n cerc bolund.
Dar Hering, Hering cum sună….! Cam ca Boeing, sau Göring sau Jinping. Deci e avion, e dictator, politician sau pește? „Is it a bird, is it a plane? No! It’s Super Cow!” cum era intro-ul dramatic la desenele animate cu Cow and Chicken. Așa că decât fitofag sau somon fumé, tot mai pe nutreț exotic e Hering, peștișorul gras, numit și „argintul mărilor”.
Pe vraja mării, din spuma mării iese Dana…Hering. Un fel de Dana International, tipul/tipa aia transgender care a pușcat Eurovision-ul în 1998, ducând premiul în Israel, unde e șefă de trib și icon LGBTQ+ pă rit vechi. Adică ăia dedicați, nu ăștia micii, gender confused, ca și Lupul cel Rău din Shrek, ăștia de ne rup cu Pride Parade pe bani publici.
Deci cum e cu Dana Hering? Citesc pe Reddit în bula neomarxistă: „Dna Hering este unul din acei influenceri care au salvat România de ruși, prin istericale și minciuni ca să îl facă pe Nicușor Dan președinte. Astăzi are o postare bună, atrage și ea atenția că la Înalta Curte de Casație Și Justiție se întâmplă lucruri, Lia Savonea este unic candidat după ce aplică o tactică ca în 2024 în politică când România a fost pusă în genunchi de PSD și PNL, nu se respectă programul normal al alegerilor la ICCJ”.
Booon, ca să știu cum să stau pe scaun, pe o bucă sau pe amândouă. Ce să zic? Duamne ajute la tuate lumia bune!
Pe duamna o cheamă pe numele ei Daniela Hering, este activist civic și asistentă medicală, e de loc din Oradiiia – condiție de bază zic eu modest, trăiește în Suedia (ah!!!) și face politică woke neomarxistă la greu. Mai bagă ture prin România pe la mitinguri și acțiuni tefeliste. Succes, ce să zic!
Acum ăia 77 de mii de urmăritori pe Facebook eu zic că îi are pe politic, deși ea se poziționează public drept autoarea blogului My Cookies, dar nu este despre prăjiturele, ci, recunosc, despre scris bine, care atrage și prinde la o mare parte dintre pelicanii rumâni. Are și niște rețete de bucătărie, amestecate printre articole cu amintiri, critici la Simion, vitriol la AUR, dar și la Gândul, la Cristache (așa îți faci audiență). Cea mai tare secțiune din blog este „Asociatia Dramatizatilor Anonimi” cu texte meșteșugite (bine scrise, accesibil, cu aluzii subtile la persoane publice și politicieni) adică exact acel tip de influencer soft care prinde și la tinerele gospodine corporatiste care caută un text scurt de uns frustrările sau o rețetă rapidă, în timp ce lucrează de acasă și rulează două laptopuri cu chat-uri deschide, o ședință pe Zoom și minim un mobil care sună și preia sute de mesaje pe WhatsApp. Femeia nu e de miștocărit la faza asta. E bună, nu campioană. e exact ce trebuie pentru disaporenii cu nostalgii anticomuniste și speranțe în neocomuniști precum Nicu Șordan și partidul de laborator USR plus secta aferentă.
De unde și postarea asta proto/neo-comunistă despre fantasticele realizările lui Fritz din Cimișoara, cetite pe oficiosul guvernului, Agrepres, adică validate oficial.
Acum, nah…am căutat o rețetă de hering la blogul doamnei Hering. Am zis că dau de ceva mai special, cu iz de fiorduri sau cu arome scandinave (chit că aromele naturale sunt aurul țărilor mediteraneene). În fine, nu am găsit pe blogul culinar-activist al doamnei Hering.
Dar ce știu sigur și pe încercate e că suedezii mănâncă cel mai scârbos preparat de pește din lume.
O iau invers. Am avut colegi din Nigeria și Tanzania și mi-au povestit cum se lasă peștii să putrezească și devin delicatesă. Pentru ei. Cea mai cunoscută delicatesă de pește „putred” din Africa este feseekh, un fel de mâncare tradițional egiptean consumat în timpul festivalului de primăvară Shem el-Nissim. Acesta constă din chefal gri uscat la soare și fermentat în apă sărată timp de 45 de zile, rezultând un pește înțepător, cu miros puternic și cu textură lipicioasă. Feseekh (Egipt): preparat prin fermentarea chefalului gri, este adesea consumat în ciuda avertismentelor anuale de sănătate ale Ministerului Sănătății, din cauza riscului de intoxicație alimentară. Adjovan (Africa de Vest/Coasta de Fildeș): un produs din pește fermentat, înțepător, folosit ca aromă savuroasă în sosuri și tocănițe, adesea denumit „maggi african”. Bokkoms (Africa de Sud): Deși mai degrabă uscat la aer decât putred, această specialitate de pe coasta de vest este un chefal sărat, cu parfum puternic, fermentat, adesea numit „biltong al mării”. Peștele uscat (Nigeria): deși inițial norvegian, peștele uscat este un aliment de bază în bucătăria nigeriană, în special în est, fiind cunoscut pentru aroma sa intensă și savoarea profundă din supe. Aceste preparate sunt considerate delicatese și preparate culinare de bază, mai degrabă decât simple alimente „putrede”, bazându-se pe metode tradiționale de fermentare pentru a conserva peștele și a adăuga o aromă umami, sau savuroasă.
Dacă sunteți în căutarea unor completări mai „neobișnuite” la această listă, s-ar putea să găsiți interesante următoarele:
Lanhouin (Benin/Togo): Adesea comparat cu adjovan, acesta este un pește puternic sărat, fermentat spontan, folosit ca potențiator de aromă. Puteți citi despre procesarea sa tradițională pe ResearchGate.
Momone (Ghana): O altă sursă importantă de pește fermentat, folosită de obicei în cantități mici pentru a condimenta tocănițe tradiționale precum sosul Palava.
Guedj (Senegal): Un pește uscat la soare, sărat și fermentat, care este o componentă esențială a Thieboudienne, preparatul național al Senegalului. Organizația pentru Alimentație și Agricultură (FAO) oferă documentație detaliată despre aceste tehnici artizanale de conservare.
Deși Ministerul Sănătății din Egipt continuă să emită avertismente cu privire la feseekh din cauza riscurilor de botulism, aceste produse fermentate rămân produse culturale de bază datorită profunzimii unice pe care o aduc în masă.
Astea fiind zise, nu vrea să vă îmbolnăviți, plus că eu nu sunt cu centura neagră la tehnici culinare.
Dar știu că și eschimoșii mănâncă de la pește crud la pește…înghețat că la ei cu putrezitul e mai greu din cauza frigului.
Hai înapoi la strănepoții vikingilor!
Surströmming e considerat cel mai urât mirositor pește din lume. E pește hering fermentat și vine din Suedia.
Heringul din Marea Baltică este capturat înainte de a depune icrele, se sărează, se pune apă peste el, după care e lăsat la fermentat în soare, în niște butoaie speciale. Nu știm cum fac când e lunga noapte polară. Duc butoaiele mai la sud, sau se împut peștii și de la Aurora Boreală…aici am niște lacune.
Bineînțeles că măruntaiele peștelui nu sunt eliminate, se pune cu tot cu intestine, dar fără cap. Semn clar că proverbul “Peștele de la cap se-mpute!” nu își are originea pe meleagurile noastre mioritice.
Revenind la partea tehnică a scârboșeniei scandinave, fermentația începe de la o enzimă care se găsește în coloana vertebrală a peștelui și se face prin autoliză. Chimie pură!
Ei bine, peștele acesta se servește ulterior pe pâine crocantă, împreună cu inele de ceapă roșie sau cartofi. Felul în care se mănâncă diferă de la o regiune la alta a Suediei.
Și asta nu e tot…!
Nu trebuie confundat cu lutefisk, care este pește uscat tratat cu leșie.
Mai stați un pic!
Când se vorbește despre „peștele putred” din Nordul Europei, apare adesea impresia că ar fi vorba despre același lucru, doar cu nume diferite. În realitate, vorbim despre trei preparate distincte, din trei culturi diferite, cu tehnici de fermentare diferite și cu sensuri culturale separate.
În Suedia, acest rol îl are surströmming. Este hering din Marea Baltică, sărat minimal și lăsat să fermenteze agresiv. Procesul începe în butoaie, dar continuă în mod controlat în conservă, motiv pentru care cutiile sunt adesea bombate. Mirosul este extrem, sulfuroasă, descris frecvent ca o combinație de ouă stricate și canalizare. Din acest motiv, cutia se deschide aproape exclusiv afară, uneori chiar sub apă, pentru a limita impactul olfactiv. Surströmming nu se consumă niciodată singur: este pus pe lipie subțire, alături de cartofi fierți, ceapă și smântână, tocmai pentru a-i tempera agresivitatea. Mai mult decât un aliment, a devenit un test social și un simbol cultural.
În Norvegia, echivalentul este rakfisk, însă diferența este majoră. Aici se folosesc păstrăv sau char, pești eviscerați, sărați moderat și lăsați la fermentat luni de zile la rece. Mirosul este puternic, dar incomparabil mai „controlat” decât la surströmming. Rakfisk este considerat o mâncare tradițională autentică, nu o curiozitate extremă. Se mănâncă crud, dar fermentat, tăiat felii, servit cu cartofi, pâine, ceapă și smântână, de obicei alături de alcool tare, precum aquavit. În Norvegia, rakfisk este asociat cu sărbători, nu cu provocări virale.
În Islanda, situația este complet diferită. Hákarl este carne de rechin de Groenlanda, un pește care este toxic dacă este consumat proaspăt. Din acest motiv, prepararea nu este un moft, ci o necesitate. Carnea este îngropată în pământ timp de luni de zile, presată pentru a elimina fluidele, apoi scoasă și uscată la aer. Prin acest proces de fermentare și uscare, toxinele sunt eliminate. Rezultatul are un miros intens de amoniac, adesea comparat cu urina concentrată. Hákarl se consumă în cuburi mici, într-o singură înghițitură, aproape ritualic, și este aproape invariabil urmat de un pahar de rachiu islandez, pentru a face experiența suportabilă.
Privite comparativ, diferențele sunt clare. Surströmming este un produs al fermentației necontrolate continuate în conservă și este celebru aproape exclusiv pentru mirosul său extrem. Rakfisk este o fermentație la rece, relativ echilibrată, acceptată ca aliment de bază în anumite contexte culturale. Hákarl, în schimb, este rezultatul unei soluții de supraviețuire: fără fermentare, carnea ar fi letală.
Concluzia, spusă direct, este simplă: surströmming-ul este un șoc olfactiv și un spectacol cultural, rakfisk-ul este mâncare tradițională serioasă, iar hákarl-ul este un ritual identitar născut din necesitate. Deși sunt adesea băgate în aceeași categorie de „pește putred”, ele spun povești complet diferite despre climă, istorie și limitele a ceea ce oamenii sunt dispuși să mănânce pentru a supraviețui.
Acum să dăm o tură pe la ăia cu ochii mici
Topu’ la lume nu îl livrează Pescobar. Ăla e marketing.
În Asia, fermentația extremă a peștelui nu este un exercițiu de exotism și nici un spectacol cultural pentru curioși, ci o tehnologie alimentară dură, născută din climă caldă, lipsa refrigerării și nevoia de conservare pe termen lung. Spre deosebire de Europa de Nord, unde astfel de preparate au ajuns astăzi mai degrabă simboluri identitare sau provocări turistice, în Asia ele sunt parte din alimentația cotidiană, fără cosmetizare.
Un exemplu emblematic este hongeo, din Coreea, un pește skate fermentat fără sare, care dezvoltă un miros violent de amoniac. Impactul este atât de puternic încât provoacă iritații nazale și lăcrimare, iar pentru cei neobișnuiți experiența este aproape imposibil de dus până la capăt. În Japonia, kusaya duce ideea de fermentație la extrem prin folosirea unei saramuri vechi de zeci sau chiar sute de ani, transmisă din generație în generație. Mirosul este considerat respingător chiar și de japonezii din afara zonelor tradiționale, însă paradoxal gustul final este mult mai blând decât promite mirosul.
În sudul Chinei, în special în regiunile Hunan și Guizhou, peștele este fermentat în vase de lut, în condiții anaerobe, uneori luni sau ani, rezultând un produs cu un miros profund putred, acru și dulceag în același timp. Aceste preparate nu sunt consumate crude, ci gătite ulterior, semn că fermentația este privită ca etapă funcțională, nu ca finalitate gastronomică. În Filipine, burong isda combină pește crud cu orez fermentat, obținându-se un produs extrem de acid, cu un risc real dacă procesul este greșit, motiv pentru care rețeta este transmisă strict în interiorul comunităților. În Thailanda și Laos, pla ra este un ingredient de bază al bucătăriei rurale: pește fermentat cu sare și tărâțe de orez, cu un miros atât de persistent încât, pentru un occidental, simpla deschidere a recipientului poate fi insuportabilă.
Privite împreună, aceste exemple arată clar că Asia duce fermentația peștelui dincolo de limitele europene. Aici nu vorbim despre „curiozități culinare”, ci despre alimente funcționale, acceptate social, în care mirosul extrem nu este un defect, ci un efect secundar tolerat. În acest context, multe dintre preparatele asiatice sunt, pentru un european neantrenat, mai dure decât orice variantă nordică – nu pentru că ar fi mai „spectaculoase”, ci pentru că nu încearcă deloc să fie suportabile.
BONUS dacă ai citit până aici…
Un clasament final: ce te face să vomiți mai repede, statistic vorbind.
Dacă încercăm un clasament final, spus fără menajamente, al preparatelor care provoacă cel mai rapid reflexul de vomă unui consumator neantrenat, ordinea este dictată mai puțin de gust și aproape exclusiv de impactul olfactiv inițial. Statistic vorbind, primul loc revine clar preparatelor pe bază de amoniac volatil. În acest sens, hongeo, peștele skate fermentat din Coreea, este campion absolut: reacția apare adesea în primele una-trei secunde, uneori înainte ca mâncarea să ajungă la gură. Amoniacul irită instant mucoasa nazală, declanșând reflexe fiziologice automate – lăcrimare, retragere, greață – care nu mai țin de voință sau curaj.
Pe locul al doilea se situează hákarl, din Islanda, unde mirosul intens de amoniac este combinat cu o textură elastică și un gust persistent. Reacția este puțin mai lentă, de ordinul câtorva secunde, dar șocul senzorial este suficient de puternic încât consumul fără alcool imediat devine improbabil. Urmează surströmming-ul suedez, unde mirosul sulfuric și putrefacția anaerobă produc mai degrabă o greață progresivă. Mulți reușesc să reziste primei expuneri, dar cedează la contactul gustativ, uneori cu întârziere, ceea ce îl face perfid din punct de vedere fiziologic.
Un nivel mai jos apar preparatele asiatice fermentate pe bază de sare și cereale, precum pla ra din Thailanda și Laos sau fermentatele tradiționale din sudul Chinei. Aici reacția nu este instantanee, ci se acumulează în 10–30 de secunde, pe măsură ce mirosul animalic, acru și dulceag în același timp devine greu de procesat. Respingerea apare mai ales când produsul nu este gătit sau mascat în alte ingrediente. Kusaya, din Japonia, ocupă un loc aparte: mirosul este extrem și respingător pentru majoritatea neinițiaților, însă gustul este surprinzător de blând, motiv pentru care unii reușesc să treacă peste șocul inițial dacă ignoră complet componenta olfactivă.
La polul opus se află rakfisk-ul norvegian, care rareori provoacă vomă propriu-zisă. Deși este fermentat, procesul este controlat, iar reacția tipică este una de disconfort sau respingere culturală, nu de reflex fiziologic violent. Concluzia rece este simplă: amoniacul bate sulful, volatilitatea bate intensitatea gustului, iar mirosul declanșează mult mai rapid reflexul de vomă decât ceea ce ajunge efectiv pe limbă. În termeni biologici, nu mâncarea te face să vomiți prima, ci aerul pe care îl inspiri înainte să apuci să mănânci.
Back to duamna Hering, the Cookie Lady
În contextul ăsta olfactiv și cultural, să fii româncă stabilită în Suedia și să te cheme Dana Hering nu mai e o simplă coincidență onomastică, ci o formă de destin agresiv. E ca și cum universul ar fi spus: „Nu ajunge că ești străină, hai să te mai și botezăm direct ingredient.”
Pentru suedez, heringul e hrană, tradiție, patrimoniu național. Pentru român, heringul e ceva „care miroase dubios și se mănâncă doar dacă n-ai alternative”. Pentru Dana Hering, în Suedia, heringul devine identitate. Nu mai ești Dana din România, ești Dana-cu-nume-de-pește. Iar când acel pește e asociat cultural cu surströmming, adică exact lucrul care face vecinii să deschidă geamurile și să sune la primărie, situația capătă accente de realism magic.
Imaginează-ți prezentarea clasică la birou: „Hej, jag heter Dana Hering.” Nu apuci să termini propoziția că cineva deja zâmbește strâmb, altcineva face o glumă despre conserve, iar un al treilea întreabă, inevitabil, dacă „miroase așa și acasă”. Nu contează că numele vine dintr-o logică românească perfect onorabilă; în suedeză, semantica te execută pe loc. Nu mai e nume de persoană, e nume de produs.
Ironia supremă e că, în timp ce alții pot alege dacă mănâncă sau nu surströmming, Dana Hering îl poartă zilnic pe cartea de identitate. Nu-l deschide afară, nu-l maschează cu cartofi și smântână, nu-l poate evita. Îl are la e-mail, la interfon, la bancă. E singura persoană din Suedia care nu trebuie să cumpere pește fermentat ca să provoace reacții fiziologice: e suficient să se prezinte.
Pamfletar vorbind, asta nu mai e integrare culturală, e fermentație socială. Dana Hering nu trăiește în Suedia, Dana Hering fermentează în Suedia, lent, constant, sub presiune simbolică. Și dacă surströmming-ul e deschis doar afară, Dana Hering n-are acest privilegiu: ea e mereu „deschisă” în conversație, cu tot cu mirosul imaginar pe care ceilalți îl proiectează.
Moralul e simplu și crud: poți emigra din România, dar dacă te cheamă Hering și ajungi în Suedia, nu mai ești om — ești concept gastronomic. Iar când conceptul e cunoscut pentru faptul că face lumea să vomite mai repede decât apucă să guste, asta nu e discriminare. E pur și simplu ghinion cu fermentație lungă.
Acest material este un pamflet scabro-gastro-politic.
foto cover: GPT AI
