Natalia Onofrei, scriitoare incomodă și critică la adresa derapajelor sociale și a excesului de putere, atrage atenția asupra unei propuneri legislative aberante și ambigue, prin care se dorește pedepsirea cu închisoare și interzicerea unor drepturi pentru persoanele care fac ceea ce poate fi considerat propagandă comunistă, prin promovarea în mod public, în orice mod, a unor idei, concepții sau doctrine comuniste. Onofrei demontează proiectul legislativ prin apelul la memorie, în special, al generațiilor care au crescut și trăit în perioada comunistă.
„Nici n-am întors bine capul și miliția gândirii a scornit o nouă imbecilitate! Cică n-avem voie să fim nostalgici, căci e posibil să facem propagandă! Nostalgici după tinerețile noastre, după comunism, cum ar veni. Cât nu s-a dat legea și nu risc pușcăria (sper!!!), hai să vă spun o chestie absolut penală în viitorul apropiat, 100% nostalgică!
În școala mea de la țară care, de altfel, era o școală de elită în care se vorbea și se studia în limba română (în comunism, da!), pe toate holurile de la etajul 1 și etajul 2 erau mese de tenis. Toți copiii, sau marea lor majoritate, aveau în ghiozdan palete. În pauze, se făceau liste cu rândul. Eu nu jucam, nu aveam paletă, doar stăteam la bârfă cu fetele sau repetam temele. Na, eram o tocilară, ce pot să zic?
Amintirea mea nostalgică, adică penală, este despre o profesoară „comunistă” de matematică și desen tehnic, pe care o chema Nina Constantinovna. Printre profesorii noștri nu era alta ca ea – o figură remarcabilă, strălucitoare, lipsită de inhibiții, cu gândire brici și cu un ochi de soacră la ceafă, căruia nu-i scăpa nimic.
Nina Constantinovna avea tot timpul paletă de tenis în geantă și uneori se oprea pe holuri și solicita o repriză fără rând. Era o onoare uriașă! Lista se fărâmița instantaneu, elevii alegeau un delegat – pe cel mai bun de acolo – ca să-i reprezinte și sperau să intre în istoria școlii, învingând-o sau fiind martori măcar.
Dacă își uita paleta acasă, profesoara noastră scana în viteză cele 30 de palete întinse spre ea cu generozitate. O alegea pe cea mai bună și se lansa într un meci scurt, de 10 minute, cu cel mai bun de pe etaj. Își sălta cu stânga puțin poalele și, pe tocuri cum era, arăta un joc de glezne pe care nu te așteptai să-l vezi la o profesoară de matematică. Îi bătea pe toți fără discriminare. Nu știu să fi câștigat vreodată cineva în fața ei.
De obicei, promitea o repriză de două-trei minute, să nu le fure bucuria și rândul copiilor, dar jocul se lungea până suna de intrat la clasă. Atunci arunca paleta pe masa de tenis, își înșfăca geanta, catalogul și fugea pe scări spre cancelarie la concurență cu copiii obraznici de la clasele primare.
Nina Constantinovna preda matematică și desen tehnic, dar la clasa noastră a predat numai desen tehnic. Cea mai amuzantă amintire despre ea este cum își cosea ciorapul de mătase în fața clasei. Când îi pleca un fir, scotea acul cu ață din geantă, punea piciorul pe scaunul de la catedră și îl cosea fără nicio reținere. Iar nouă ne spunea:
– Capul jos! Lucrați!
Să nu vă imaginați că și ridica poalele în cap sau ceva similar! Își cosea vreun fir la genunchi, pe gambă, la călcâi… Evident, băieții, mai ales când erau mai mari, trișau! Sperau să alunece fusta mai sus, poate-poate or întrevedea ceva – hormonii, ncsf – și încercau să ridice capul din foaia de desen. Nina Constantinovna vedea spionul cu ochiul ei de soacră 360′, își lăsa acul în cusătură, se uita direct la nemernic și îi spunea:
– Tu o să-mi arăți primul lucrarea!
Și-l nota! De fapt, ea se ținea în mod riguros de programa pe care considera că trebuie s-o urmeze și nu exista oră la care să nu avem temă de lucrat în clasă și temă pe acasă. Absolut pe toate le nota și trecea toate notele în catalog. Pagina ei era întotdeauna plină. Ți-ai făcut tema din clasă și de acasă, ai două note. Nu ți-ai făcut temele, ai tot două note: doi de 2 sau doi de 1, depindea de toanele ei. A, și identifica măsurătorile proaste fără riglă. Ți le arăta. Dacă mai și comentai, te punea să măsori cu mânuța ta și-ți lua piuitul.
Toată lumea, în schimb, și-o dorea dirigintă, educator în tabără ori supraveghetor în excursii. Era nonconformistă prin felul ei de a ne aborda pe noi, elevii, de a preda, de a ne asculta și relaționa în general.
Cred că era și ea un copil mare, dar ajuns responsabil, un spirit care nu a îmbătrânit niciodată. Nu știu dacă mai trăiește, cred că era născută în 1947, deci ar avea acum o vârstă cât se poate de respectabilă.
Și uite așa aproape că am comis o faptă penală anticipat, fiind nostalgică după acele vremuri. Nu știu, poate că vor adăuga un articol atunci când vor implementa legea, astfel încât să aibă efecte și retroactiv, nu doar pe viitor, iar la intrarea în țară, cine știe, mă vor aresta pe aeroport pentru această postare.
Hai noroc și spor la treabă!”
