România a reușit ceea ce nici Wagner, nici Victor Hugo, nici Stendhal și probabil nici cronicarii medievali nu și-au imaginat. Țara lui Burepișta și Traian a izbutit să adune într-o singură clasă politică nibelungi, regine france, eroi de roman, împărați romani, personaje fondatoare de civilizații și, la finalul întregii reprezentații, un Nicușor. Istoria universală a intrat în politică pe ușa Stării Civile, a certificatelor de naștere, stropite cu șnaps și șampanie la fiecare botez royal.
Există țări în care politicienii se numesc banal Ion, John, Donald, Pedro, Jan, Vladimir sau Giuseppe și alegătorul este obligat să se concentreze pe programe, ideologii și impozite. România a fost mai generoasă. La noi, simpla citire a catalogului clasei politice poate ține loc de abonament la operă, bibliotecă municipală și curs intensiv de istorie universală.
Este suficient să scoți funcțiile, siglele partidelor și declarațiile de avere și să rămâi numai cu prenumele. În câteva minute treci prin mitologia germanică, regatul francilor, romantismul francez, Persia ahemenidă, Roma antică, Biblia și literatura pentru copii din America. La capătul excursiei nu te așteaptă însă un Augustus, un Siegfried sau un Ludovic al XIV-lea. Te așteaptă Nicușor.
Familia Teutonus Nibelungicus: Klaus, Dominic și Siegfried
Marele ciclu germanic al politicii românești începe, inevitabil, cu Klaus aka Dulapul. Klaus Iohannis a purtat două mandate prezidențiale până la plecarea de la Cotroceni, în februarie 2025. Prenumele nu este doar germanic ca sonoritate. Klaus este forma germană scurtă a lui Nikolaus/Nicholas. Detaliul pare nevinovat acum. Va deveni devastator abia la sfârșitul poveștii.
După Klaus vine Dominic Fritz, încă 12 zile primar al Timișoarei și una dintre figurile politice actuale spre apus ale USR. Documentele municipalității îl indică și în 2026 drept primar al municipiului. Dominic vine din latinescul Dominicus, „al Domnului”, numele fiind asociat istoric inclusiv cu Sfântul Dominic și ordinul dominican. Așadar, repertoriul urcă repede. De la Nikolaus ajungem la Dominicus. Starea Civilă pare administrată deja de Vatican și Bayreuth împreună.
Dar înainte să ajungem la Siegfried, trebuie rezolvată problema numelui de familie al lui Dominic. Pentru că Fritz are și el o carieră politică internațională cu mult înaintea actualului primar al Timișoarei.
În imaginarul anglo-saxon al războaielor europene, Fritz ajunsese un fel de Bulă al neamțului în uniformă. Adică numele generic sub care adversarul german putea fi împachetat într-un singur cuvânt. Este atestat cu sensul de „german” încă din 1883 și devine extrem de răspândit în Primul Război Mondial; izvoarele etimologice notează chiar că soldații britanici își numeau adversarii pur și simplu Fritz.
Cu alte cuvinte, numele traversează aproape regulamentar Germania lui Bismarck, tranșeele Marelui Război și apoi epoca Reichului hitlerist, transformându-se în caricatura verbală a soldatului german. Americanii aveau și ei vocabularul lor de război, unde Kraut devenise termenul depreciativ pentru german, în special pentru soldatul german. Cuvântul, atestat cu acest sens încă din 1841 și popularizat masiv în Primul Război Mondial, venea din germanul Kraut, „varză”, prin eterna asociere culinară cu Sauerkraut, varza acră fermentată pe care adversarii o transformaseră în atribut pestilențial național. Un fel de primă armă biologică bio, eco și teribilă în războiul olfactiv.
Așa încât genealogia noastră politică începe să arate impecabil, cu Nikolaus, Dominicus și Fritz. Unul vine din calendarul creștin, altul din latina Bisericii, iar al treilea intră în scenă direct din argoul tranșeelor.
Numai că orchestra nici măcar nu și-a acordat încă instrumentele.
Pentru că după Fritz vine Siegfried! Și din acel moment nu mai suntem în cazarmă. Suntem la Wagner!
Dar adevărata intrare a orchestrei se produce odată cu Siegfried Mureșan. Parlamentul European îl consemnează și astăzi drept eurodeputat român și vicepreședinte al grupului PPE.
Aici părinții onomasticii politice românești au abandonat orice timiditate. Siegfried este chiar titlul celei de-a treia drame muzicale din tetralogia lui Richard Wagner, Der Ring des Nibelungen. Opera a avut premiera la Bayreuth în 1876, iar personajul vine din fondul legendelor germanice și nordice. În jurul lui se învârt sabia, dragonul, Brünnhilde, Walhalla și, inevitabil, Götterdämmerung — Amurgul zeilor.
România a primit însă un Siegfried fără coif cu coarne, dar cu dosare europene, comisii și bugete. Wagner a avut nevoie de patru seri pentru Inelul Nibelungilor. Politica românească a reușit să continue franciza fără libret.
Maison Française avec Clotilde, Armand, Cosette, Ludovic și Julien
După pădurile germanice, cortina se ridică peste Franța.
Și aici Clotilde Armand este aproape nedrept de bine echipată onomastic căci, da, are material pentru două secole într-un singur buletin. Clotilda istorică a fost prințesă burgundă, soția lui Clovis, regele francilor, și este asociată tradițional cu convertirea lui la creștinism. Cu alte cuvinte, prenumele intră în politica bucureșteană direct din dinastia merovingiană.
Numele de familie completează spectacolul. Armand Duval este tânărul îndrăgostit de Marguerite Gautier din Dama cu camelii a lui Alexandre Dumas fiul. Biblioteca Națională a Franței îl consemnează în distribuțiile istorice ale piesei, iar edițiile romanului îl plasează în centrul poveștii de dragoste. Așadar, „Clotilde Armand” sună mai puțin ca un nume dintr-un proces-verbal electoral și mai mult ca un crossover improbabil între Merovingieni și teatrul parizian din secolul al XIX-lea.
Dar Franța politică românească nu se oprește aici. Există Cosette Chichirău — oficial, Cosette-Paula Chichirău în documentele Parlamentului. Iar aici nu mai trebuie căutată nicio etimologie sofisticată. Cosette este unul dintre personajele centrale din Mizerabilii lui Victor Hugo, copilul Fantinei salvat de Jean Valjean.
Victor Hugo a avut o Cosette, pe când România a avut una în Parlament. Vive la révolution, ce mai! Este genul de coincidență în fața căreia pamfletarul nu mai trebuie să inventeze nimic. Trebuie doar să nu strice materialul primit gratis de la realitate.
Urmează Ludovic Orban. Iar „Ludovic” este forma franceză a lui Ludovicus, aceeași familie onomastică din care vine Louis. Louis a fost numele a nu mai puțin de 18 regi ai Franței, între care Ludovic al XIV-lea, Regele Soare. Mai frumos încă, Ludovic este și titlul unei opere din 1833 a compozitorului francez Fromental Halévy. Când prenumele tău are simultan Versailles, dinastie și operă, politica românească devine aproape o retrogradare profesională.
Și ajungem la Dacian-Julien Cioloș, nume oficial folosit inclusiv în decretul prin care, în aprilie 2026, a fost numit consilier prezidențial. „Dacian” îți oferă din start teritoriul carpato-danubiano-pontic. Dar Julien mută instantaneu decorul la Paris, fiind forma franceză a lui Iulianus. Iar literatura franceză îl are pe Julien Sorel, protagonistul lui Stendhal din Roșu și Negru, tânărul ambițios care încearcă să urce într-o societate închisă și sfârșește tragic.
Dacian-Julien este astfel probabil singurul prenume politic care poate începe la Sarmizegetusa și termina într-un roman de Stendhal, fără escală.
Secția de mitologie comparată a Parlamentului
După germani și francezi, onomastica politică românească refuză să mai respecte frontierele.
Luați-l pe Hunor Kelemen, actual președinte al UDMR și deputat. Hunor nu este doar un prenume maghiar. În legenda medievală a Cerbului Fermecat, Hunor și Magor sunt frații mitici din care cronicile derivau hunii și maghiarii. În alte țări intri în Parlament cu curriculum vitae. La noi poți intra și cu mit fondator.
Mai spectaculos este însă cazul deputatei Pollyanna-Hanellore Hangan, al cărei nume complet apare în documentele parlamentare din 2026. Pollyanna este eroina romanului omonim publicat de Eleanor H. Porter în 1913, atât de celebră pentru optimismul ei incorigibil încât numele a devenit în limba engleză sinonim pentru persoana care vede obsesiv partea bună a lucrurilor. Este aproape imposibil să inventezi un prenume mai potrivit pentru politică. Campania electorală însăși este, într-un anumit sens, o formă instituționalizată de Pollyanna…totul va fi bine, investițiile vin, reformele încep, viitorul este luminos, iar după alegeri se verifică anexele.
Între Pollyanna și întemeierea Romei trebuie însă rezervat un fotoliu și pentru Natalia-Elena Intotero, deputat PSD de Hunedoara în actuala legislatură.
Aici Starea Civilă a lucrat deja în două volume. Natalia vine din vechiul Natalis/Natalia, nume latin legat de naștere și ajuns în tradiția creștină până la semnificația zilei Nașterii Domnului. Dar biblioteca universală oferă o rută considerabil mai spectaculoasă, cu referire la Natasha Rostova, una dintre figurile centrale din Război și pace al lui Tolstoi, este de fapt Natalya Ilyinichna Rostova. Natasha este diminutivul.
Și tocmai când credeai că am rezolvat jumătatea rusească a buletinului, apare Elena. De aici nu mai mergem la Moscova, ci direct la Troia. Elena aparține aceleiași familii onomastice cu grecescul Helene, iar Elena din Troia este femeia în jurul căreia mitologia greacă a construit războiul dintre ahei și troieni – fiica lui Zeus și Leda, plecată cu Paris și transformată în pretextul literar al unei expediții militare care avea să-i țină ocupați pe Homer, Ahile, Hector și generații întregi de elevi.
Așadar, într-un singur nume parlamentar avem Tolstoi și Homer, Război și pace și Războiul Troian.
Natalia-Elena. Întâi pacea din titlu. După care, inevitabil, războiul.
De aici putem trece liniștiți la Ovidiu-Romulus Paraschivescu. Pentru că odată Troia căzută, istoria universală știe deja încotro se îndreaptă. Neapărat spre Roma. Numele său apare în inițiative legislative din 2026. Aici certificatul de naștere conține deja aproape toată Roma antică. Ovidiu îl trimite inevitabil cu gândul la Ovidius, poetul Metamorfozelor, iar Romulus la întemeietorul mitic al Romei. Într-un singur nume avem literatură latină, fondarea Cetății Eterne și suficient material pentru trei manuale de clasa a IX-a.
Colegul Cezar-Mihail Drăgoescu, prezent de asemenea în documentele parlamentare ale actualei legislaturi, completează departamentul imperial. „Cezar” aduce Roma și pe Caesar, „Mihail” aduce arhanghelul. Pământul și Cerul, Senatul roman și oastea cerească, toate înainte de numele de familie.
Iar Titus Corlățean, senator în legislatura 2024–2028, vine cu propriul decor roman. Prenumele poate trimite atât la împăratul Titus, cât și, pentru cine preferă teatrul, la Titus Andronicus al lui Shakespeare. Nu știm dacă alegătorului i se oferă și program de sală.
Arhiva mai păstrează un Remus Cernea, ceea ce rezolvă jumătatea lipsă din legenda întemeierii Romei, și un Darius Vâlcov, prenume purtat înaintea lui de regii Persiei. România postdecembristă a traversat astfel în numai câteva buletine de vot distanța dintre Capitoliu și Persepolis.
Și există Sevil Shhaideh. Fără să pretindem vreo legătură etimologică între persoană și lucrare, coincidența culturală este prea frumoasă pentru a fi abandonată. Sevil este titlul operei compuse în 1953 de Fikret Amirov după piesa lui Jafar Jabbarli, una dintre lucrările importante ale teatrului muzical azer.
Tot fără a confunda originea numelui cu o filiație literară, Varujan Vosganian ne permite să deschidem și biblioteca armeană: Daniel Varujan a fost unul dintre poeții armeni importanți de la începutul secolului XX.
La acest punct, România nu mai are clasă politică, ci are catalog de literatură universală cu indemnizație de ședință.
Alfred și Gerald. Shakespeare n-a fost implicat, dar suspiciunile rămân
Înainte de final, orchestra trebuie să facă însă o oprire în Banat. Ar fi nedrept să străbatem Nibelungii, Troia, Roma, Versailles-ul și literatura rusă și să uităm că Timișul a trimis în administrație doi frați ale căror certificate de naștere par redactate tot de un profesor de literatură universală.
Alfred Robert Simonis este astăzi președintele Consiliului Județean Timiș și președintele PSD Timiș, după ce, între iunie 2023 și septembrie 2024, a condus interimar Camera Deputaților.
Numai că primul prenume îi creează pamfletarului o problemă serioasă.
Alfred.
Nu trebuie să-i mai inventăm noi vreun titlu. Istoria a făcut imprudența aceasta cu mai bine de un mileniu înaintea noastră. Alfred cel Mare, regele Wessexului, a domnit între 871 și 899 și a rămas în memoria engleză drept suveranul asociat rezistenței împotriva vikingilor, reorganizării regatului și reformelor sale. Atât de puternică a devenit tradiția, încât „the Great” aproape că s-a sudat de numele lui. Mai rău pentru orice autor satiric, însuși Alfred vine din anglo-saxonul Ælfræd: ælf, „elf”, și ræd, „sfat”. Aproximativ, „cel sfătuit de elfi” sau „sfatul elfilor”.
La Timiș n-am identificat încă elfii în organigramă. Probabil sunt în concediu.
Dar certificatul nu se termină aici, căci omul este Alfred Robert. Iar dacă Alfred ne-a trimis în Anglia saxonă, Robert ne împinge puțin mai la nord, unde istoria îl ține minte pe Robert the Bruce, regele scoțienilor. Dintr-o dată, într-un singur prenume compus avem Wessex, Scoția și suficient Ev Mediu britanic încât Consiliul Județean să pară o anexă administrativă a BBC History.
Pe celălalt culoar al familiei apare însă Gerald Oscar Simonis, primarul independent al Moșniței Noi. Site-ul oficial al primăriei îi dă numele complet — și face foarte bine, fiindcă fără „Oscar” am fi pierdut jumătate din spectacol. Gerald vine din vechiul germanic Gerwald: ger, „suliță”, plus rădăcina pentru „a conduce”, „a stăpâni”. Pe românește, cu inevitabila aproximație permisă unui pamflet, omul care conduce cu sulița.
Lucrurile puteau rămâne aici și aveam deja un primar medieval complet echipat. Dar părinții au adăugat Oscar. Iar sulița a primit instantaneu replică literară, pentru că, odată spus Oscar, literatura europeană îl scoate inevitabil din culise pe Oscar Wilde, omul care putea transforma o propoziție politicoasă într-un duel și o replică de salon într-o armă albă.
Astfel, cei doi frați Simonis au primit de la Starea Civilă două truse complet diferite. Alfred Robert vine cu un rege numit „cel Mare”, cu elfi consultanți și cu ecouri de monarhie britanică. Gerald Oscar vine cu sulița germanică și cu Oscar Wilde.
Unul primește regatul, celălalt primește arma și replica. Iar aici pamfletul își permite să fie mai soft, dar clar. Cei doi sunt frați, dar traseele lor instituționale sunt distincte. Alfred conduce administrația județeană și organizația PSD Timiș, în timp ce Gerald conduce Moșnița Nouă ca independent și își afirmă public tocmai această independență față de partide.
Într-o politică românească în care rudele sunt deseori prezentate ca o extensie a aceleiași organigrame, familia Simonis ne oferă măcar o anomalie onomastică simpatică, cu un Alfred în PSD și un Gerald fără partid.
După această scurtă escală bănățeană putem reveni la marea noastră simfonie.
Fiindcă peste Alfred, Gerald, Siegfried, Clotilde, Cosette, Ludovic, Julien, Natalia, Elena, Romulus, Cezar și Titus urma să vină numele pe care nici Evul Mediu, nici Wagner și nici literatura franceză nu-l puteau anticipa.
Nicușor.
Și peste toți a venit Nicușor…
După atâta solemnitate, era inevitabil ca simfonia să se termine românește. Am avut Klaus, Dominic, Siegfried, Clotilde, Armand, Cosette, Ludovic, Julien, Hunor, Pollyanna, Romulus, Cezar și Titus. Regi franci, eroi germanici, personaje de Hugo și Stendhal, fondatori ai Romei, împărați și arhangheli.
Iar la Cotroceni se află astăzi Nicușor Dan, președintele României. Administrația Prezidențială îl desemna astfel chiar în comunicatul din 16 septembrie 2026 privind consultările pentru formarea Guvernului.
Nicușor.
Nu Nicolae Alexandru. Nu Nicolas. Nu Nikolaus.
Nicușor.
Un diminutiv cu legitimație de șef al statului.
Numai că aici onomastica pregătește ultima farsă. Una aproape wagneriană. Klaus, cu care am început povestea, este forma germană scurtă a lui Nicholas. Iar în ramura românească a aceleiași familii de nume apar Nicolae, Nicu și Nicușor.
Cercul s-a închis. După două mandate de Klaus și după o întreagă procesiune de nibelungi, merovingieni, personaje din Mizerabilii, eroi stendhalieni și împărați romani, România s-a întors, fără să știe, la aceeași rădăcină onomastică.
A început cu versiunea germană solemnă, a ajuns la diminutivul românesc.
Nu va fi ușor cu Nicușor. Firește că nu.
N-a fost simplu nici cu Siegfried. Pentru el, Wagner a avut nevoie de patru opere, un dragon, o Walkirie, un inel blestemat și, finalmente, de Amurgul Zeilor.
România încearcă aceeași poveste cu un singur Palat Cotroceni și un diminutiv. Iar aici intră în libret și prietenul nostru drag de peste Prut, jurnalistul Victor Nichituș, care, în chiar seara desemnării lui Siegfried Mureșan, a privit mai puțin spre Bayreuth și ceva mai atent spre aritmetica de la București. Și-a intitulat postarea aproape ca pe afișul unei opere politice moderne: „SIEGFRIED. PROIECT DE AVARIE ORI PPE DEFINITIV ÎN ROMÂNIA”.
După care a coborât eroul nibelungic din mit direct la Evidența Populației de la Palatul Victoria: „Domnul Mureșan are destul de puține șanse pentru a avea viza de reședință în Palatul Victoria”, scrie Victor Nichituș, formulând astfel probabil singurul final în care un Siegfried nu mai caută nici inelul, nici Brünnhilde, nici comoara Nibelungilor, ci viza de flotant la Guvern.
Nichituș merge și mai departe și se întreabă dacă desemnarea nu este, de fapt, „o lovitură de baros pentru a deschide poarta alegerilor anticipate”. Este analiza lui, nu verdictul meu. Cert este doar decorul politic al serii de 17 septembrie. Nicușor Dan l-a desemnat pe Siegfried Mureșan fără ca negocierile de la Cotroceni să fi produs, până atunci, o majoritate parlamentară clară.
Și astfel, după Klaus, Dominicus, Fritz, Siegfried, Clotilde, Cosette, Ludovic, Julien, Natalia, Elena, Romulus, Cezar și Titus, marea operă onomastică a politicii românești ajunge unde ajunge orice epopee autohtonă. La domiciliu, reședință și flotant.
Un Nicușor îl trimite pe Siegfried să-și caute majoritatea. Siegfried își caută viza de reședință. Partidele caută voturile.
Iar undeva, foarte departe, Richard Wagner cere să i se aducă certificatul de naștere.
De la Klaus la Nicușor. Același arbore. Altă intonație.
După alegerile prezidențiale din 2025, formula „Nu va fi ușor cu Nicușor” a intrat rapid în folclorul satiric; Epic Show o folosea deja într-un titlu publicat pe 27 mai 2025.Numai că, după această incursiune prin onomastica puterii, sloganul cere o codă orchestrală.
Nu va fi ușor cu Nicușor. Firește că nu.
Nu va fi simplu nici cu Siegfried. Pentru el, Wagner a avut nevoie de patru opere, un dragon, o Walkirie, un inel blestemat și, finalmente, de Amurgul Zeilor. România încearcă aceeași poveste cu un singur Palat Cotroceni și un diminutiv. Iar undeva, foarte departe, Richard Wagner cere să i se aducă certificatul de naștere al lui Siegfried, cel care s-ar putea să da, dar s-ar putea și să nu…
Eu cred că nu.
