Găștile de prin servicii, care îi manevrează pe politicienii români, îmi lasă de vreo trei decenii o impresie amestecată de servilism și James Bond amator sau dat afară pentru crunt consum de alcool în timpul serviciului. România are o pasiune veche pentru conspirații, dar una și mai mare pentru recuzita lor. Dacă într-o poveste apar un jet privat, Mykonos, politicieni și un judecător CCR, jumătate din demonstrație pare deja făcută. Restul îl completează titlul.
Pe 8 iulie 2026, un Embraer Legacy 600 operat de Toyo Aviation a plecat de la Băneasa spre Mykonos cu 13 pasageri, între care judecătorul CCR Cristian Deliorga, Victor Ponta, Florin Manole, senatorul UDMR István-Loránt Antal și președintele CCIR Mihai Daraban. Informația este reală. La fel de real este că deplasarea a fost asumată și plătită de Camera de Comerț și Industrie a României. CCIR spune că este o organizație privată, neguvernamentală, că nu utilizează alocări de la bugetul de stat și că lucrează de peste patru ani cu contracte-cadru pentru transport aerian, tariful fiind calculat pe ore de zbor, indiferent de numărul pasagerilor.
De aici începe alchimia. Manifestul dovedește cine a fost înscris la bord. Nu dovedește ce s-a discutat, dacă s-a negociat ceva, dacă un judecător a primit vreo instrucțiune și nici dacă între călătorie și o hotărâre ulterioară există vreo relație. În aviație, un manifest de pasageri este document operațional, nu jurământ de sânge. Lasă urme la operator, în handling și în circuitul aeroportuar. Pentru cine ar vrea într-adevăr să organizeze o întâlnire conspirativă, un charter cu 13 nume trecute regulamentar în documente este o soluție aproape comic de laborioasă.
Există, desigur, întrebări legitime. Deliorga a descris deplasarea drept una cu caracter privat, în vreme ce CCIR a explicat că zborul a fost organizat pentru o reuniune cu parteneri din afara Europei. Diferența merită lămurită. La fel și raportul dintre judecător și cel care i-a oferit transportul. Asta înseamnă investigație. Cu totul altceva este însă să transformi simpla vecinătate într-un avion în probă de comandament politic.
Cu spirit justițiar, de deținător al adevărului și al moralei absolute, USR a furnizat chiar schema grafică perfectă: 8 iulie – Deliorga în avion; 17 august – Deliorga votează în majoritatea CCR care declară constituțional așa-numitul „amendament Fritz”. Două fapte certe, puse suficient de aproape încât publicul să producă singur o a treia propoziție, pentru care nu i se oferă însă proba.
Pe 17 august, CCR a decis cu 5 voturi la 3. În majoritate s-au aflat Cristian Deliorga, Gheorghe Stan și Mihai Busuioc, dar și Csaba Asztalos, propus de UDMR, și Mihaela Ciochină, numită de Klaus Iohannis. Simina Tănăsescu, Laura Scântei și Dacian Dragoș s-au opus. Formula „Deliorga a votat cu PSD” sună, firește, mult mai bine pe Facebook decât descrierea unei majorități constituționale formate din judecători proveniți din surse de numire diferite.
Nici avionul privat nu are, prin el însuși, proprietăți penale. Toyo Aviation a fost folosită ani de zile inclusiv pentru deplasări oficiale ale președintelui Klaus Iohannis. BoardingPass a inventariat 26 de călătorii prezidențiale în 2022 și primele două luni din 2023, majoritatea curselor fiind operate de Toyo; Administrația Prezidențială raportase pentru 2022 cheltuieli de 16,6 milioane de lei pentru 21 de deplasări externe. Același tip de aeronavă devine, după caz, mijloc oficial de transport sau recuzită pentru „insula bogaților”. Diferența nu stă în tapițeria avionului, ci în natura deplasării și în proveniența banilor.
Tot de aici trebuie curățată de zgură și eticheta „avioanele Nordis”. Nordis nu era companie aeriană. Nordis Travel cumpăra servicii charter de la operatori. În referatul DIICOT apare, de exemplu, o factură Toyo Aviation de 19.500 de euro pentru București–Mykonos–București, în iunie 2021. Pentru alte curse apar facturi Ion Țiriac Air de 38.700 de euro pentru București–Timișoara–Madrid–Timișoara–București, 34.900 de euro pentru București–Madrid–București, 42.700 de euro pentru București–Nisa–Paris–Nisa–București și 31.500 de euro pentru București–Nisa–București.
Numele lui Marcel Ciolacu și Sorin Grindeanu au fost asociate public cu unele asemenea deplasări. Este perfect legitim jurnalistic să stabilești cine a fost pasager, cine a contractat aeronava, cât a costat și dacă pasagerii și-au achitat sau rambursat transportul. Dar prezența unei persoane într-o cursă charter cumpărată de o firmă nu demonstrează, singură, o ilegalitate, o complicitate sau un favor politic. „Avioanele Nordis” a devenit o marcă mediatică atât de puternică încât riscă să transporte asupra fiecărui pasager întreaga încărcătură negativă a unui dosar mult mai amplu. Jurnalismul ar trebui să transporte probe, nu vinovății prin contaminare.
Și tocmai aici Mykonos devine cu adevărat interesant. Nu prin jet. Prin momentul în care jetul a fost împins în centrul scenei.
Pe 14 august, Ilie Bolojan și președinta CCR, Simina Tănăsescu, s-au întâlnit în biroul președintelui Senatului, Mircea Abrudean. Pe 17 august, CCR urma să reia deliberările asupra Legii integrității. Curtea a declarat că întrevederea a privit chestiuni administrative și că nu au fost discutate dosare aflate pe rol. Nu există o probă publică a contrariului. Mai mult, Tănăsescu a votat împotriva „amendamentului Fritz”, ceea ce face nefondată transformarea întâlnirii în dovadă a influențării rezultatului.
Problema instituțională rămâne însă neatinsă, căci întâlnirea a existat. Nu este dedusă din faptul că doi oameni au stat în același avion. Șeful Executivului și președinta Curții Constituționale s-au întâlnit, neanunțat public, cu trei zile înaintea unei deliberări sensibile.
Iar explicațiile privind chiar locul întâlnirii au avut o evoluție memorabilă. Pe 14 august, Abrudean declara: „Eu sunt la Cluj, nu îmi folosește nimeni biroul în lipsă.” Pe 1 septembrie aflăm că, de fapt, exista o înțelegere prin care Bolojan putea folosi cabinetul „oricând are nevoie” și că Abrudean fusese anunțat că premierul urma să aibă acolo o întâlnire. Pe 8 septembrie, președintele Senatului declara că a aflat „din presă” că persoana cu care Bolojan se întâlnise în biroul său era Simina Tănăsescu.
Nu trebuie inventată nicio conspirație. Sunt suficiente declarațiile. SPP, discreditat din nou
Tot pe 8 septembrie s-a produs și pirueta politică. Comisia senatorială care ancheta întâlnirea Bolojan–Tănăsescu și-a extins obiectul la zborul lui Deliorga spre Mykonos. Plenul Senatului a aprobat extinderea cu 106 voturi pentru, unul împotrivă și o abținere. O întâlnire reală dintre premier și șefa CCR a ajuns astfel să împartă aceeași anchetă cu o „întâlnire” politică dedusă din lista pasagerilor unei aeronave.
Mai apare o manevră familiară. Când explicațiile politice încep să scârțâie, se caută un om în uniformă pe care să poată fi mutată măcar o parte din suspiciune. Ofițerul SPP aflat în 14 august în zona cabinetului lui Mircea Abrudean a fost împins, prin întrebări repetate, spre o concluzie deja sugerată: dacă s-a ridicat și i-a deschis ușa Siminei Tănăsescu, înseamnă că știa cine vine, iar dacă știa cine vine, poate că SPP știa și despre întâlnire. Omul a răspuns aproape exasperant de simplu, că accesul în cabinet nu intra în atribuțiile sale, fusese în mai multe posturi în acea zi, fluxul de persoane fusese mare, nu putea face o identificare certă din imaginile prezentate și pe președinta CCR o știa „doar de la televizor”. Dintr-un gest banal – deschiderea unei uși – se încearcă astfel fabricarea unui soi de proto-complicitate. Mai lipsea doar întrebarea dacă a ținut și paltonul conspiratorilor.
Problema este că SPP nu este secretariatul politic al Senatului și nici registratura agendei premierului. Legea 191/1998 îi dă atribuții de protecție a demnitarilor și de pază a sediilor și îi permite, în condiții operative, să limiteze ori să controleze accesul în zone de protecție; de aici nu rezultă că fiecare militar aflat pe un post trebuie să știe cine cu cine se întâlnește, de ce și ce urmează să discute. Dacă cineva vrea să afle cine a autorizat folosirea cabinetului lui Abrudean, cine a programat întâlnirea, cine știa identitatea interlocutorilor și de ce tocmai acel birou a fost ales, răspunsurile trebuie căutate la cei care gestionează instituțional și politic cabinetul. Nu la militarul care stătea pe hol. Altfel, ancheta riscă să alunece de la traseul deciziei către o foarte comodă vânătoare de figuranți.
Și aici apare implicația mai urâtă. În loc ca reflectorul să rămână pe întrebarea grea – cum au ajuns premierul și președinta CCR într-un cabinet al Senatului înaintea unei deliberări sensibile și de ce explicațiile lui Abrudean despre folosirea propriului birou s-au modificat – se insinuează treptat o poveste secundară, aceeași placă zgâriată cu SPP știa, SPP a văzut, SPP a deschis, poate SPP a facilitat. Numai că, deocamdată, articolul nu oferă nicio probă că serviciul ar fi organizat întâlnirea, ar fi cunoscut scopul ei sau ar fi participat la vreo acoperire. E o tehnică foarte utilă, mai exact când răspunsurile celor cu funcții politice nu se potrivesc între ele, uniforma de la ușă devine buretele cu care încerci să ștergi urmele de pe clanță.
Luate împreună, explicațiile lui Abrudean ridică o problemă simplă. Cine știa, de fapt, că premierul urma să o întâlnească pe președinta CCR în acel cabinet și cine a organizat accesul?
Răzbunarea lui Abrudean – dacă tot anchetăm biroul meu, să anchetăm și avionul lor
Povestea capătă însă o ironie aproape perfectă pe 8 septembrie. Comisia de constituționalitate a Senatului fusese transformată în comisie de anchetă tocmai pentru a verifica întâlnirea neanunțată dintre Simina Tănăsescu și Ilie Bolojan, premier demis prin moțiune de cenzură încă din 5 mai și rămas de atunci interimar. Întâlnirea avusese loc în cabinetul președintelui Senatului, Mircea Abrudean, cu câteva zile înainte ca CCR să se pronunțe asupra Legii integrității. Bolojan și Tănăsescu fuseseră chemați la audieri și nu s-au prezentat.
Abrudean era el însuși o piesă importantă în această anchetă. Mai întâi declarase categoric, pe 14 august: „Eu sunt la Cluj, nu îmi folosește nimeni biroul în lipsă.” Pe 1 septembrie, povestea devenise alta: avea o înțelegere cu Bolojan, iar acesta îi putea folosi cabinetul atunci când avea nevoie. Pe 8 septembrie, Abrudean a mai adăugat că ar fi aflat „din presă” că persoana primită de Bolojan în biroul său fusese tocmai președinta CCR.
Și exact atunci apare soluția miraculoasă! Dacă întrebările despre propriul cabinet deveniseră neplăcute, ancheta putea primi un obiect nou, mult mai fotogenic.
PNL și USR au cerut extinderea comisiei asupra zborului Deliorga–Mykonos, iar Abrudean a anunțat că Biroul Permanent al Senatului, pe care îl conduce, a decis extinderea, înainte de votul final al plenului. De aici începe spectaculoasa comparație dintre mere și pere. Pe de o parte, o întâlnire reală, directă, între premier și președinta CCR, într-un cabinet străin ambilor și înaintea unei deliberări importante; pe de altă parte, un manifest care dovedește că un judecător CCR și mai mulți politicieni au fost pasagerii aceleiași aeronave cu o lună mai devreme.
Mai savuros este chiar argumentul lui Abrudean. Despre întâlnirea Bolojan–Tănăsescu, președintele Senatului a declarat că, din punctul său de vedere, explicațiile fuseseră deja oferite public și că „mai mult de atât” nu credea că poate obține vreo comisie de anchetă. Despre Mykonos, în schimb…„vom vedea”, pentru că transparența și integritatea judecătorilor CCR trebuie aplicate „în aceeași măsură”.
Aici dubla măsură nu mai trebuie inventată. Se citește singură. În cazul în care propriul său cabinet fusese folosit pentru întâlnirea șefului Executivului cu președinta CCR, Abrudean considera practic subiectul lămurit prin declarațiile celor implicați. Când însă apare un avion privat în care Deliorga călătorise alături de politicieni, brusc mai există ceva de cercetat în numele „transparenței și integrității”.
Numai că standardele nu pot funcționa după mijlocul de transport. Dacă simpla proximitate într-un avion poate ridica suspiciuni asupra independenței unui judecător constituțional, atunci o întâlnire efectivă între premier și președinta Curții Constituționale trebuie să suporte cel puțin aceeași exigență. Iar dacă explicația celor doi este suficientă pentru a închide cazul Bolojan–Tănăsescu, atunci același principiu ar trebui să funcționeze și pentru pasagerii de la Mykonos până când apare o probă suplimentară, fie bani, favoruri, intervenții, negocieri sau o legătură demonstrabilă cu un vot.
Altfel, comisia nu mai compară conduite. Compară un cabinet cu un avion și speră că avionul face mai mult zgomot.
Aici funcționează perfect framingul. Jetul oferă lux, bani, Mykonos și fotografii bune. Un cabinet din Senat oferă doar o ușă și niște explicații care se modifică. Primul produce indignare instantanee. Al doilea cere atenție.
Un manifest spune cine a zburat. O factură spune cine a contractat. O plată poate stabili cine a suportat costul. Pentru a demonstra influență, trafic de favoruri sau o înțelegere politică mai trebuie însă ceva esențial: proba legăturii dintre fapte.
Altfel nu mai facem investigație. Facem casting. Iar avionul, spre deosebire de birou, măcar lasă manifest.
