Cu opt ani în urmă, atacuri teroriste petrecute la Bruxelles, la fel cum acum s-a întâmplat la Moscova, mi-au prilejuit scrierea unui articol în care evocam dezbaterile la care participasem cu șase ani înainte (în total cu paisprezece ani înaintea datei de azi) și în care, de unul singur, mă opusesem intenției UE de a sprijini militar “primăvara arabă”; cea care avea să fie un coșmar nu numai arab, ci mondial.
Grupurile paramilitare finanțate și înarmate atunci de UE și SUA pentru a fi folosite pentru răsturnarea guvernelor arabe legitime și schimbarea de regim în țările arabe au ajuns, în Siria și în Irak, să formeze așa numitul Stat islamic (ISIS), care, combătut acolo, inclusiv cu ajutorul Rusiei, după ce a organizat câteva atentate în Europa occidentală și a furnizat mercenari armatei ucrainene, sprijinită de Occidentul euro-atlantic, și-a revendicat acum atentatul terorist de la Moscova, deplorat și condamnat (oare cu câtă sinceritate?) de același Occident. Occidentul care a înarmat ISIS, înainte de a încerca să scape de el (sau, mai exact, de efectul de recul al loviturilor lui).
Prezint azi pe pagina mea articolul scris de mine acum fix opt ani, readus atenției prin contribuția doamnei Henrieta Szabo, directoarea bibliotecii municipale din Lugoj, nu pentru a arăta cât de multă dreptate am avut și cât de vizionar aș fi fost în 2010, când Occidentul pregătea “primăvara arabă”, ci pentru a avertiza împotriva miopiei iresponsabile și sinucigașe care încă mai caracterizează politicile acestui Occident, în tabăra căruia se află și România, precum și pentru a-i face pe români să afle că au fost și vremuri când interesele lor în instituțiile europene au fost corect reprezentate.
Ele pot fi reprezentate corect și azi, dar lipsesc reprezentanții. Și dacă mă uit la listele electorale ale PSD/PNL și nu numai, îmi dau seama că și în următorii cinci ani ei vor lipsi.
O spun cu îngrijorare, dar și cu liniștea celui care nu candidează și care nu mai cere nici un vot și nici un sprijin. De sprijin aveam nevoie cu paisprezece ani în urmă, dar atunci mi-a fost refuzat.
Fie ca șocul crimei de la Moscova (asumate formal de ISIS, dar comandate nu se știe de cine) să deștepte conștiințele făcându-ne să regăsim drumul rațiunii și al păcii!
23 martie 2016 – Unde sunt războinicii Europei?
“Dorința libienilor de democrație și libertăți individuale este respectabilă. Ea trebuie să primească întregul nostru sprijin moral. Experiența luptei noastre în afirmarea democrației, statului de drept și drepturilor omului poate fi o sursă de inspirație pentru libieni. Această experiență nu poate fi însă copiată căci ea reflectă tradiții și mentalități care nu sunt universale. UE trebuie să se pregătească pentru a susține din punct de vedere economic Libia atunci când un asemenea sprijin ni se va cere. Drepturile și libertățile nu pot înflori într-un mediu marcat de dificultăți existențiale. A ne implica însă prin mijloace militare în evenimentele din Libia pentru a înclina balanța puterii în favoarea uneia dintre tabere ar fi o aventură pe care nu ne-o putem permite. Angajamentul militar al UE trebuie evitat cu toată hotărârea. Altfel am putea strica echilibre pe care nu vom ști apoi cum să le restabilim.”
Acesta citat (reprodus din memorie) este extras din discursul meu rostit în Parlamentul European, cu ocazia dezbaterilor legate de “Primăvara arabă” (situația din Libia) în 2010. Deși nu fusese coordonat cu membrii Grupului Socialist în numele căruia vorbeam, fiind vicepreședintele acestuia pentru politica externă și de securitate angajasem cumva întregul grup. Atunci nimeni altcineva (cel puțin din rândurile partidelor curentului principal – popularii, socialiștii, liberalii și ecologiștii – dar, cred, nici din rândurile comuniștilor și conservatorilor) nu s-a opus intervenției (militare) europene în susținerea “revoluției arabe pentru democrație”. De aceea poziția mea a produs reacții de la surpriză la consternare și chiar la indignare.
Colega mea, vicepreședinta pentru drepturile omului, socialista belgiană Veronique de Keyser, cu greu și-a putut modera termenii dezacordului, subliniind aluziv că greșesc cei care refuză intervenția UE din convingerea că musulmanii nu sunt capabili de democrație. I-am răspuns cu o ocazie ulterioară că în ceea ce mă privește sunt convins că poate exista o musulman-democrație așa cum există o creștin-democrație; numai că democrația musulmană nu poate fi exportată din Europa și nici produsă de europeni prin inginerie politică.
Fostul prim-ministru belgian, liberalul Guy Verhofstadt, vorbind ca președinte al Grupului Alianței Liberale Europene, a insistat în favoarea intervenței militare urgente și s-a delimitat elegant de poziția mea spunând că “până și domnul Severin recunoaște că reacția guvernului libian față de forțele democratice este disproporționată și că nu putem rămâne indiferenți față de ea”.
Aflată la câteva scaune distanță de mine, ministrul de externe european Cathy Ashton mi-a șoptit că deși opinia mea are sens, intervenția va avea loc întrucât presiunile sunt mari, în special din partea președintelui francez Sarkozy dar și a cancelarului german Merkel (doar ministrul de externe german, liber-democratul Guido Westerwelle, fiind în dezacord cu ea).
La finalul dezbaterii s-a apropiat de mine colegul bulgar Evgheni Kirilov care luându-mă după umăr mi-a spus la ureche: “Ai avut perfectă dreptate. Ești singurul care a spus ce trebuie. Peste câțiva ani se va vedea câtă dreptate ai avut. Astăzi însă nimeni nu era pregătit nici să audă dar cu atât mai puțin să spună ceea ce ai spus tu. Vom interveni și vom declanșa un dezastru.”
Unde sunt acum războinicii europeni de atunci?!
Tragedia din aceste zile de la Bruxelles (precedată de tragedii similare în Franța, Marea Britanie, Turcia etc.) este rezultatul (departe de a fi ajuns la ultima sa expresie) politicii căreia am încercat să îi fac opoziție. Intervenția UE și SUA în susținerea “revoluțiilor” din Tunisia și Libia (eronat asemănate cu cele din Europa de est a anului 1989) a declanșat o reacție în lanț care trecând prin Egipt și ocolind de puțin Marocul, Algeria și Iordania, a debușat în dezastrul sirian. Ceea ce a început prin internaționalizarea unor războaie civile s-a încheiat printr-un război mondial în care la ora actuală sunt angajate militar mai multe țări decât în al Doilea Război Mondial. Nicăieri aceste confruntări nu au descătușat democrația sau drepturile omului ci fundamentalismul ucigaș, subminând echilibre geo-strategice construite în decenii și securitatea internațională. Astfel “Primăvara arabă” s-a transformat în coșmar european. Printr-un pervers efect de recul, moartea s-a întors acolo de unde instrumentele ei au plecat.
Lumea arabă nu avea nevoie de bombe europene (sau americane) ci de banii europeni (și americani). Un Plan Marshall pentru statele din Nordul Africii și Orientul Mijlociu ar fi putut aduce bunăstarea care, cumulată cu securitatea deja existentă (fie ea și opresivă), reprezintă singurul mediu în care pot înflori libertățile individuale în mod natural. Într-un asemenea mediu s-ar fi născut, cu răbdare, o democrație musulmană organică și de aceea durabilă. Narcisismul arogant, egoismul miop și șovinismul bunăstării care domină ultimele decenii ale istoriei UE au favorizat, însă, intervenționismul perdant care azi ne explodează în față (la propriu și la figurat).
Am auzit susținută teza că atacul terorist care zdruncină UE din temelii, aplicându-i lovituri letale, și-ar avea surse ascunse în state care, spre a-și asigura statutul de puteri globale, doresc distrugerea proiectului federalist european. Unii arată spre Rusia (care are destul de furcă cu SUA spre a-și mai dori la frontieră o Europă politică), alții spre SUA (care pregătindu-se de război cu China nu ar vrea să lase în spate o Europă solidă capabilă de o alianță germano-rusă care să coaguleze spațiul euro-asiatic și să dezvolte un joc strategic global autonom).
Independent de asemenea raționamente, deocamdată doar speculative, problema nu stă în strategia celorlalți actori globali (inclusiv ISIS și – de ce nu? – oculta plutocrată globală interesată de promovarea noului complex militar-industrial transnațional) ci în lipsa de strategie a UE. De aceea UE și membrii săi au scăpat situația de sub control și se văd aruncați în mijlocul unui război a cărui realitate nu vor să o recunoască întrucât nu știu cum să îl gestioneze.
În această neștiință se găsește explicația retranșării puterilor europene în spatele granițelor naționale, pe când o logică elementară recomandă unirea iar nu despărțirea în fața unui pericol comun. Unirea presupune însă renunțarea la pretențiile hegemonice, precum și la falșii profeți în luptă cu falși inamici.
Să sperăm că tocmai șocul unor evenimente precum cele de la Bruxelles din aceste zile vor face o asemenea unire inevitabilă după atâta vreme în care ea a fost inacceptabilă pentru războinicii de mucava ai unei Europe butaforice. Eu unul am vrut să aduc lumină în bezna gândirii lor și pentru asta am fost pedepsit. Chiar dacă nu am reușit, măcar am încercat. Fie ca această încercare să își producă roade până când nu este prea târziu.