Timp de cinci zile la rând am publicat pe pagina mea de Facebook, împărțit în tot atâtea episoade, interviul dat de mine la mijlocul acestui an publicației “Mesager Bucovinean”, care apare la Cernăuți, având ca public țintă pe românii din Ucraina.
În afara acestui interviu, adaug aici câteva mențiuni adresate în special denigratorilor tratatului politic de bază încheiat între România și Ucraina în 1997, cu speranța că pe viitor nu va mai fi cazul să mai revin asupra acestui subiect.
1. Pe data de 25 decembrie 2023, Consiliul Național al Românilor din Ucraina, uniune civică care reunește peste 20 de organizații neguvernamentale și organe de presă din regiunile Cernăuți, Transcarpatia, Odesa și Kiev, a dat publicității o declarație în care, arătând că noua legislație referitoare la statutul minorităților naționale, pe care autoritățile ucrainene intenționează să o adopte, nu este nimic mai mult decât cosmetizarea regimului restrictiv existent în prezent, a solicitat aplicarea riguroasă a prevederilor Tratatului româno-ucrainean din 1997, ca document internațional cu forță obligatorie în ordinea de drept intern ucraineană, întrucât el cuprinde toate drepturile necesare comunității românilor din Ucraina spre a-și păstra identitatea și a avea o viață demnă. Prin urmare, tratatul reprezintă singurul instrument juridic pe care comunitatea românilor din Ucraina îl poate invoca în prezent în sprijinul aspirațiilor și drepturilor sale naționale.
2. Primul paragraf al acțiunii formulate de România la Curtea Internațională de Justiție de la Haga, prin care se solicită recunoașterea drepturilor statului român asupra platoului continental din Marea Neagră, făcea trimitere la Tratatul româno-ucrainean din 1997, ca unică bază stabilind competența Curții de a decide în respectiva chestiune, precum și ca sursă consensuală a principiilor de fond pe care urma să se bazeze decizia Curții. Prin urmare, fără tratat nu aveam decizie, iar fără decizie nu aveam platou continental (aprox 10 000 km pătrați de teritoriu).
3. Conferind Actului final de la Helsinki (1975) forță juridică obligatorie în relația dintre România și Ucraina, Tratatul româno-ucrainean din 1997 permite modificarea frontierelor în condițiile respectivului Act, adică prin metode politice. (De precizat că Ucraina a fost recunoscută de România, astfel cum s-a desprins din URSS, în 1992, iar tratatul de frontieră dintre ele a fost încheiat în 2023, problema stabilirii frontierelor nefăcând obiectul tratatului din 1997.)
Limitându-ne doar la aceste observații, putem conchide că Tratatul din 1997 a conferit României și românilor drepturi esențiale pe care fără el nu le avea (cele menționate aici sunt relevante), în condițiile în care nu a cedat nici un drept deținut înainte de încheierea lui.
Anul 2024 va fi an electoral. Recomand, în lumina celor arătate mai sus, ca încheierea tratatului politic de bază între România și Ucraina să nu facă obiectul luptelor politice electorale interne. Cei care o vor face își vor asuma o grea răspundere. Un asemenea exercițiu va fi în defavoarea României și le va exploda în față.
