BALCANII: TRECUT ȘI VIITOR  

autor: Victor NEUMANN

 ‘Introducerea formulei occidentale (a principiului naționalităților) printre acești oameni (din Balcani) a dus la masacre… (ele) nu sînt decît forma extremă a luptei naționale dintre vecini reciproc indispensabili, instigați de această idee vestică fatală’ (Arnold Toynbee).

Balcanii reprezintă o temă importantă a istoriografiei europene. Religios și cultural au fost dintotdeauna puntea de legătură a Europei cu Orientul. Societatea amintitului spațiu a fost adesea formată din oameni și comunități pașnice, fluiditatea identitară fiind o trăsătură dominantă. Integrați pe rînd pe rînd, total ori parțial, în imperiile roman, bizantin, otoman, austro-ungar și țarist, Balcanii au jucat și mai joacă un rol strategic pentru întreaga Europă. Segregarea în mici entități statale în secolele al XIX-lea și al XX-lea a fost rezultatul influențelor doctrinare central și vest-europene și mai puțin rezultatul aspirațiilor locale. Interesul enorm al marilor puteri pentru exercitarea influenței în zonă a fost însoțit de o asociere reală – deși întîrziată – , la cultura și structurile politico-administrative ale Europei occidentale.   

 Într-o strălucită carte dedicată perioadei postbizatine a Balcanilor, Mark Mazower rescrie istoria regiunii dintr-o nouă perspectivă. Pornind de la numeroase izvoare, prezentînd viața socială și politică prin locuri și comunități, religii și limbi, evenimente și fapte, istoricul contribuie la o înțelegere a trecutului regiunii dincolo de tensiunile și limitele întreținute de politizata viață academică din regiune. Intitulată, The Balkans: From the End of Byzantium to the Present Day, 2000, cartea repune în discuție istoria întregului areal sud-est european văzută prin prisma mărturiilor documentare și nu a legendelor, a realităților social-politice și nu a prejudecăților cultural-lingvistice ori identitar-politice.

Alături de vechea istorie, e utilă nararea noii istorii care include controversata și mult disputata “chestiune orientală”, formarea statelor naționale și geneza violențelor interne și internaționale. Urmărind comparativ desfășurarea lucrurilor, pot fi evidențiate atît perioadele lungi în care populațiile creștină, musulmană și iudaică au evitat conflictele, supraviețuind cu propriile lor tradiții, cît și acelea în care prin influențe vizibile ori invizibile Balcanii au fost transformați cînd “într-o necesitate secretă” (Leopold von Ranke), cînd într-un dorit și așa-numit “butoi cu pulbere al Europei”.

Care au fost trăsăturile dominante ale segmentului de Europă în care s-a făcut simțit doar ecoul Renașterii și Reformei? Unde și cum recunoaștem principalele repere spirituale ale lumii balcanice? Sînt acestea mărturii ale continuității sau ale discontinuității? Cercetarea contribuie la clarificarea lucrurilor. În secolele tranziției de la medieval la modern, atunci cînd Balcanii făceau parte din Imperiul Otoman, populația majoritară – în jur de 80% – era creștină. Limbile vorbite erau cele native, slava, greaca și româna. Limba turcă fusese limba oficială, limba administrației și era vorbită mai mult în orașe. Chiar și țăranii musulmani vorbeau limbile locale. În insula Creta de exemplu, la fel ca toți creștinii, musulmanii vorbeau greaca și cunoșteau Erotokritos, poemul epic al insulei. Cum se explică lucrul acesta? Balcanii au fost și au rămas în evul mediul și în epoca modernă o mare creștină. Doar orașe precum Bosna-Sarai, Skopje și Sofia, controlate de imperiali, au avut o populație vorbitoare de turcă. Fenomenul e similar în Europa Centrală și Est-Centrală acolo unde limba germană e folosită în orașe, deși majoritatea populației e de limbă slavă.    

Prin urmare, în pofida convertirilor la Islam, acestea n-au avut loc în masă. Religia creștin-ortodoxă a rămas majoritară. În al doilea rînd, limbile locale, greaca, albaneza, slavona, româna, erau vorbite de creștini, dar și de convertiții la Islam. În fine, o lungă perioadă, amalgamul populațional din Balcani a estompat diferențele comunitar-lingvistice și chiar pe acelea religioase, de unde metamorfozele identitare, împrumuturile de valori și practici (arhitectura caselor și bisericilor, arta muzicală, habitatul, cultura mîncării),  traversînd granițele religioase și lingvistice. Familiile mixte și identitățile multiple au generat perspective comune asupra problemelor sociale și economice, contribuind la evitarea conflictelor. Timp de sute de ani trăsătura fundamentală a Balcanilor – cu precădere în satele regiunii – a fost conservarea tradițiilor, a religiilor, a bunelor relații dintre comunități. Toate fuseseră posibile mulțumită ecumenismului creștin-ortodox, patriarhiei ecumenice de la Constantinopol și protecției practicilor religioase asigurată de sultanatul otoman. Privitor la viața sătenilor aparținînd mai multor biserici, ea se explică prin faptul că diferențele cultivate prin dogmele religioase jucaseră un rol minor comparativ cu evlavia, respectul pentru puterile cerești, înțelepciunea și cunoștințele despre divinitate.

Pornind de la studiul documentelor de epocă, istoricul Mazower susține că exista o relație de toleranță între persoane și colectivități diverse, un împrumut reciproc de valori ce adesea a prilejuit decizii înțelepte:   

Creștinii se foloseau de înțelepciunea musulmană strîngînd mici obiecte de cult și luînd pămînt sfînt din moschei sau tekke (loja dervișilor). În legenda unui martir creștin citim cum o femeie musulmană a fost vindecată de patriarh: acesta refuzase inițial să o primească pe motiv că <nu se cuvine să-i acceptăm pe cei străini de credința noastră>, dar s-a înduplecat, spunînd că <pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară>. Așa cum musulmanii mergeau la preoții creștini, îi vizitau și pe rabinii evrei.Citim, de exemplu, despre un musulman din secolul al XVI-lea care a jurat, cuprins de o febră periculoasă, că dacă se va însănătoși va renunța la atracția sa pentru băieți. După ce s-a vindecat, s-a gîndit mai bine, dar nu a îndrăznit să-și încalce jurămîntul. Fiind avertizat de ulema din oraș că nu se poate sustrage unui jurămînt, a căutat sfatul rabinilor din Salonic, să vadă dacă nu pot găsi o portiță de salvare. (I-au sugerat să încerce cu femei)” (Marc Mazower, op.cit.).   

Înțelesul dat religiei trimitea la ritual și la respectarea datinilor și mai puțin la smerenie şi la îndrumare morală. Cultul era “o formă de asigurare” și nu una dogmatică. Diferențele de doctrină erau necunoscute ori neglijate de cea mai mare a parte a populațiilor din Balcani. Coabitarea mai multor comunități a făcut posibile numeroase interferențe, practici culturale comune. “Cele mai intime zone ale vieții personale au fost influențate de coexistența religiilor” (Marc Mazower, op.cit.). Coexistența a estompat diferențele dintre creștini și musulmani, dintre evrei și musulmani. Așa se explică multe căsătorii mixte, trăsătură caracterizînd o lungă perioadă de timp atît elitele, cît și țărănimea.

Mișcările religioase din Balcani din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea indică o apropiere a ideilor și credințelor, precum și un continuu transfer de valori (Victor Neumann, The Temptation of Homo Europaeus. An Intellectual History of Central and Southeastern Europe, Scala Publishers, London, 2020). Faptul e impresionant, rar întîlnit în alte părți ale Europei. Sînt multe exemple ale vieții intelectuale ce demonstrează acest aspect ce caracteriza Balcanii în epoca premodernă. Leaderii și țăranii înțelepți ai satelor și-au dat mîna reușind adeseori să construiască punțile de legătură și un sensus communis. Chiar dacă nu e formulată astfel, fuziunea orizonturilor a fost prezentă în satele și cetățile din regiune, contribuind la minima armonie socială, la dezamorsarea conflictelor ori la împiedicarea războaielor cu străinii. Înainte de apariția ideii de națiune în jurul anilor 1800, înțelesul spiritual și reciprocitatea serviciilor dintre persoane și comunități fusese substanța istoriei acestui colț al Europei. Nicidecum, războaiele religioase ori purificarea etnică.

Circulînd dintr-o parte într-alta a continentului, intelectualii din Balcani au studiat, scris și publicat cărți, au multiplicat informații, au fost creatori ai punților de legătură între Est și Vest. Din păcate, n-au beneficiat de instituții receptive la înnoiri și nici de un public cititor din sînul propriilor lor comunități. Excepțiile unor creatori de vîrf sînt importante, dar nu decisive în schimbarea mentalităților. De aici și transferul tîrziu de la rural la urban – sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul celui următor -, respectiv adoptarea tărzie și incompletă a setului de valori pretins de modernitate. Arderea etapelor de către clasa politică s-a dovedit parțial productivă, lăsînd adesea nerezolvate problemele educaționale, sociale și economice. Analfabetismul majorității locuitorilor regiunii a împiedicat schimbările în ton cu ideile reformatoare iluministe, schimbări vizibile și profunde în Anglia, Țările de Jos, Franța, Principatele germane, orașele-state italiene. Faptul pare de înțeles, fiind în nemijlocită legătură cu habitatul medieval, cu excluderea țărănimii din viața publică și inexistența drepturilor politice ale celor mulți pe toată durata secolului al XIX-lea. Relația dintre segmentele sociale, respectiv impactul intelectual asupra mulțumii s-a lăsat mult așteptat în Europa otomană în lunga perioadă de tranziție de la medieval la modern.

Orașele erau mai puține și au jucat un rol modest în viața social-culturală a locuitorilor, de unde lenta și întîrziata receptare a ideilor iluministe occidentale incluzînd emanciparea prin limbă, cultură și știință. De unde și întîrziata și incompleta cunoaștere a vocabularului revoluționar promovînd schimbarea și în care ideile de libertate, egalitate și fraternitate puseseră la îndoială dogmatismele medievale. În Balcani, modernizarea e vizibilă în sînul unei minorități, reprezentată de intelectualitatea care în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea receptase gîndirea și transformările politice vest-europene. Acest segment însă n-a acordat suficientă atenție codului etic și normelor promovate de filozofia luminilor. A nesocotit bogăția de sensuri ale conceptului de modernitate, rezumîndu-se nu de puține ori la o nefericită imitare a lucrurilor. Comparația lui Mark Mazower dintre orașele din Balcani și cele din Europa Centrală și Est-Centrală îmi pare exagerată. Sofia, Belgrad sau București nu beneficiaseră de susținerea necesară înnoirilor administrative, Imperiul Otoman fiind slăbit în urma războaielor de dinainte și de după 1800. De aici și întîrzierea reformelor. Centre precum Pressburg (Bratislava), Praag (Praga), Ofen (Pesta), Neusatz (Novi-Sad), Karlowitz (Sremski-Karlovci), Czernowitz (Cernăuți), Temeswar (Timișoara) ș.a., fuseseră încurajate de Casa de Habsburg cu circa un secol mai devreme în fondarea noilor instituții administrative, economice și comerciale.

                                   ***

Răspîndirea ideii de naționalitate în mediile bisericești și intelectual-laice, precum și slăbiciunile din ce în ce mai vizibile ale Imperiului Otoman au atras o transformare a relațiilor sociale și politice. Treptat, noua doctrină identitară însușită pe parcursul secolului al XIX-lea avea să provoace rivalități teritoriale între comunitățile din interiorul Balcanilor, conducînd la formarea celor dintîi state naționale din zonă. Independența lor indică o statalitate slabă. Întemeierea a fost fie contestată de vecinătatea imediată, fie stimulată și controlată de una sau mai multe dintre Marile Puteri. Cert este că acestea din urmă au arătat un interes pentru a cuceri zona sau pentru a avea acces la punctele ei strategice.

Marile Puteri erau puternic implicate în afacerile interne ale noilor state. Ele le alegeau regii dintre vlăstarele caselor regale europene care nu aveau obligații, le scriau constituțiile și le selectau consilierii militari și civili – de la bavarezii care conduceau Grecia sub regele Otto în anii 1840 pînă la rușii care stăpîneau Bulgaria, inclusiv armata și Ministerul de Război, în anii 1880….Marile Puteri cedaseră în fața forțelor naționaliste și creaseră state independente. După aceea au încercat să păstreze ceea ce mai rămăsese din Imperiul Otoman, dar eforturile lor erau zădărnicite de tendința expansionistă a politicii țărilor pe care le creaseră. În aceasta constă instabilitatea fundamentală a noii situații din Balcani  (Marc Mazower, op.cit.).

În timp ce fostele imperii țarist și austro-ungar au acționat în direcția extinderii stăpînirii asupra pămînturilor balcanice, Franța, Marea Britanie și Germania au căutat să exploateze resursele economice, asigurîndu-și totodată un cap de pod în fața Rusiei, respectiv a viitoarei Uniuni Sovietice. S-a întîmplat ca unele să-și exercite o importantă influență prin intermediul intelligentsiei, proiectînd principiul naționalităților și, ulterior, ideologiile naționaliste. Instalarea propriilor idei politice și a propriilor leaderi nu e decît un semn cu multiple consecințe în durata mai lungă a istoriei.

Istoricul german Leopold von Ranke observă că Imperiul Otoman a fost o lungă perioadă tolerat de marile puteri dintr-o necesitate secretă, ele exercitînd asupra lui „o influență indirectă, invizibilă”. Ranke nu greșește, dar nici nu spune cine și ce fel de influență a exercitat asupra zonei. Aidoma altor istorici ai epocii romantice și postromantice, el știa că teoria etnonațiunii avusese un puternic impact în mediile intelectuale central și sud-est europene. Cu cîteva decenii mai devreme, Johann Gottfried Herder fusese preocupat de cultura și identitatea comunităților din Balcani, identificîndu-i natura exotică, trasîndu-i cele dintîi hărți, dezvăluindu-i particularitățile de limbă, tradiție și folclor.

În cartea mea, Kin, People or Nation? On European Political Identities, London, 2021 am arătat semnificația echivalărilor cultural-identitare făcute de Johann Gottfried Herder, faptul că filozoful romantic german impresionase mulți occidentali prin ideile sale. Exagerarea specificităților ori asocierea ostentativă a est-europeanului de natură și de formele primitive de viață devenise punctul de plecare pentru teoria speculativă a etnoidentiții. Din păcate, examinarea culturii și gîndirii politice a fost una superficială.  Europei de Nord și de Vest îi

era inaccesibilă psihologia colectivităților și setul de valori culturale comune pe care și-au întemeiat viața și au evoluat populațiile amintitului spațiu. Religia ortodoxă, reprezentînd platforma spirituală dominantă, situată cu mult deasupra particularităților lingvistice, era o mare necunoscută pentru mediile culturale iluministe și romantice germane…. ortodoxia contrazicea teza dragă lui Herder potrivit căreia limba e sufletul poporului… Etnicismul a fost (și a rămas) un împrumut…, supralicitarea diferențelor pe criterii etnografice fiind un artificiu menit să schimbe ordinea interioară medievală a zonei în conformitate cu modelul occidental…. (Victor Neumann, Kin, People or Nation? On European Political Identities, Scala Publishers, London, 2021).      

De reținut e faptul că principiul naționalității devenise „o sabie cu două tăișuri”, iar era ideologiei a supralicitat cultura identitară în dauna democrației. Etnodiferențialismul sau etnocentrismul a fost transformat în cea dintîi referință a identității statal-naționale. Urmările au generat nu doar segregări teritoriale, dar și tragicele conflicte care au avut loc pe tot parcursul <secolului extremelor>.

Astăzi – după două războaie mondiale și un război civil, după două regimuri totalitare – putem spune fără să greșim că tragediile europene din istoria recentă își au originea și „în sîngeroasa intersectare dintre conflictele balcanice (pe criterii etno-culturale ori religioase) și concurența existentă între Marile Puteri. Era religiei se încheiase; era ideologiei se întrezărea; naționalismul le-a cuprins pe amîndouă” (Marc Mazower, op.cit.). Sau, cum observa Arnold Toynbee explicînd cauzele războaielor balcanice, ideea occidentală a naționalităților generase forma extremă a luptei naționale dintre vecini, deși vecinătatea e reciproc indispensabilă.  Multe dintre ipotezele și teoretizările abia schițate aici sînt provocatoare, dar ele se bazează pe cercetarea izvoarelor bibliografice fundamentale. Dincolo de posibilele critici formulate din perspectiva politicilor prezentului, exemplele, narațiunile și ideile de mai sus contrazic lunga serie de stereotipuri despre istoria Balcanilor.

De ce e important un astfel de demers? În primul rînd, Balcanii au o istorie fascinantă. În al doilea rînd, rădăcinile premoderne și pre-statal-naționale (anii 1600-1800) se remarcă prin pluralitate și nu prin specificitate; prin multi- și interculturalitate și nu prin etnicitate; prin spirite ecumenice, cosmopolite sau adogmatice și nu prin monolingvism și dogmatism. În al treilea rînd, lucrînd împreună, elitele Balcanilor s-au evidențiat printr-o creativitate excepțională în mai multe domenii, teologie, filozofie, istoriografie, literatură, geografie, arte, toate probînd confluențele culturale Est-Vest, Sud-Nord și invers.      

***

Victor Neumann este istoric și filosof al culturii, profesor de istoria modernă a României și istoria modernă a Europei. Este cofondator – împreună cu profesorul Armin Heinen de la RWTH Aachen – și director (2008-2016) al Școlii Doctorale Internaționale de Istorie Conceptuală „Reinhart Koselleck” din cadrul Universității de Vest din Timișoara. Este colaborator periodic al unor prestigioase reviste internationale si românești, publicând peste 500 de articole. A primit premii și distincții pentru merite deosebite în activitatea științifică, didactică și artistică.

Membru în Comisia de experți ARACIS pentru acreditare a studiilor de master în științe umaniste, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului (2009-2011); Membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 2010); Membru al Grupului de Studii de Istorie Conceptuală Europeană cu sediul la Helsinki (din 2010); Membru al Academiei Germano-Române cu sediul la Mainz (din 2010); Membru al Academiei Sârbe de Științe ale Educației (din 2010). Membru și vicepreședinte al Colegiului Consultativ pentru Cercetare-Dezvoltare și Inovare (Organism de Specialitate al Administrației Publice Centrale a României) (din 2011).

A primit premii și distincții pentru merite deosebite în activitatea științifică, didactică și artistică. De pildă: Premiul „A.D. Xenopol” al Academiei Române pentru volumul: Tentația lui Homo Europaeus. Geneza spiritului modern în Europa Centrală și de Sud-Est, Editura Științifică, București, 1991; Ordinul Național „Serviciul Credincios” în gradul de Cavaler conferit de Președinția României pentru promovarea tradițiilor culturale specifice fiecărei comunități etnice, a valorilor autentice ale artei universale și pentru crearea unui spațiu de exemplară conviețuire de civilizație românească; Diplomă de Excelență pentru promovarea imaginii Timișoarei, acordată de către Primăria Timișoara, 2005; Diplomă de Excelență acordată de Universitatea de Vest din Timișoara pentru promovarea proiectelor de cercetare internațională, 4 octombrie 2010.

  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *