Când vezi prin toate colțurile României graffiti-urile cu „Basarabia e România“ ești tentat să crezi că toți vorbitorii de limbă română, inclusiv cei dintre Prut și Nistru, și-ar dori repetarea actului istoric înfăptuit la 27 martie 1918, adică crearea României Mari. Am văzut, în anii 90, multe formațiuni politice care și-au pus drept scop realizarea acestui vis. La fel cum după anii 2000, pe străzile din Chișinău, ori București, tineri entuziaști le cereau trecătorilor semnături pentru realizarea re-unirii.
Unirea Basarabiei cu România rămâne a fi o temă sentimentală pentru românii de ambele părți ale Prutului. Tocmai pentru că este o temă cu impact puternic, a fost/este folosită în campanii electorale de la București ori Chișinău, dar nu mai mult.
Cel care și-a dat seama de capitalul electoral a basarabenilor a fost Traian Băsescu, el a fost cel care a făcut mai flexibil procesul de acordare a cetățeniei române locuitorilor din Republica Moldova, drept pentru care, atât domnia sa, cât și formațiunea politică aflată în siaj, Partidul Mișcarea Populară, a fost slavat de votul recunoscător al acestora.
În ultimele zile ale mandatului său, Traian Băsescu afirma că re-unirea ar trebui să ajungă cel de al treilea proiect de țară al statului român. Nu a fost să fie.
În 2016, anul în care Republica Moldova a împlinit 25 de ani de independență, ambasadorul american la Chișinău, James Pettit, a declarat că Republica Moldova nu este România: “Republica Moldova îşi are propria sa istorie şi propriile provocări, printre care este și faptul că este un stat multietnic cu oameni care vorbesc limbi diferite”, a spus diplomatul american mmenționând că printre provocări se numără inclusiv regiunea transnistreană, care nu este sub controlul Guvernului central și care are nevoie de un statut special, dar un statut special în cadrul statului moldovean.
Mesajul transmis de Statele Unite – Basarabia nu e România, în 2016, la 25 de ani de independență ai statului moldovean, era destinat inclusiv Bucureștiului și este valabil și astăzi.
Politicile americane dedicate Republicii Moldova nu s-au schimbat. S-au agravat provocările – la frontiera statului moldovean se desfășoară un război iar autoritățile ucrainene privesc cât se poate de circumspect prezența Grupului operativ al Trupelor Ruse în regiunea secesionistă.
Există voci la București care afirmă că în cazul în care soldații ruși ar invada teritoriul Republicii Moldova, Moldova nu va rămâne singură. Există voci care nu exclud că Armata României ar trece Prutul ca în 1918.
Habar nu am ce va face Armata României. Știu doar că, anul trecut, la summit-ul Comunității Politice Europene, care a avut loc în Republica Moldova, președintele României a declarat, cu subiect și predicat, că România nu poate interveni militar să ajute statul moldovean în cazul unui conflict. „Pur militar, nu văd modalități prin care să intervenim în cadrul unui conflict, dar putem să intervenim pentru perfecționarea personalului din Moldova, pentru a-l instrui ori pentru a-l ajuta cu dotări, cum am și făcut”, a precizat Klaus Iohannis
Este încă o dovadă, că, din nefericire, Republica Moldova nu e România. Dacă nu e România, atunci, la urma urmei, ce este?
Oficialii români răspund la întrebare făcând apel la istorie și spun că relațiile dintre București și Chișinău sunt construite în baza comunității de limbă, cultură și istorie. Autoritățile moldovene sunt mai rezervate. Ele fac apel la comunitatea de limbă, cultură și istorie doar atunci când dau de necaz.
Cel mai sugestiv răspuns la întrebarea ce e Republica Moldova a fost dat în mesajul de rămas bun al ministrului moldovean de externe, Nicu Popescu, care, la data de 24 ianuarie 2024, ziua Unirii Principatelor Române, a vorbit despre scoaterea Republicii Moldova din izolare și despre obținerea, în circumstanțe geopolitice dificile, statutului de țară candidată pentru aderarea la Uniunea Europeană. Popescu nu a făcut nici o trimitere la efortul din culisele politicii europene făcut de România.
Am remarcat, la 24 ianuarie 2024, că în fața bustului lui Alexandru Ioan Cuza a fost prezent doar președintele Parlamentului de la Chișinău, Igor Grosu. În contextul în care nici șeful Cabinetului de Miniștri de la Chișinău și nici președintele statului moldovean nu au participat la ceremoniile de marcare a zilei Unirii Principatelor Române, mesajul transmis de Nicu Popescu capătă claritate. Ori nu?
James Pettit a avut dreptate – Basarabia nu e România. Teritoriul dintre Prut și Nistru a intrat în componența Imperiului Țarist în anul 1812. Unirea Principatelor Române, care a pus baza formării statului unitar român, a avut loc în anul 1859, acest teritoriu nu făcea parte din componența principatului moldav. Basarabia a avut doar 22 de ani de existență în compoenența regatului României. Între 1945 – 1991, adică 46 de ani acest teritoriu a făcut parte componentă Uniunii Sovietice.
Lipsa șefului Cabinetului moldovean de Miniștri și a președintelui Republicii Moldova de la celebrarea evenimentului care a contribuit major la apariția statului unitar român spune că decidentul politic de la Chișinău nu își dorește nici o asociere cu unirea.
În urmă cu opt ani, Statele Unite, principalul partener strategic al României, și-a exprimat linia politicii americane în regiune – Republica Moldova un stat multietnic și o metodă federală de reglementare a conflictului transnitrean.
Consider că, la discursul Bucureștiului despre comunitatea de limbă, cultură și istorie cu cei de la Chișinău, ar trebui adăugat pragamatismul unor investiții ale statului român în regiune.
Cele doua state nu au o viață economică și psihică în comun. După căpătarea independenței, basarabenii au conștiința unui destin istoric aparte și consideră că au șansa lor istorică separată de România.
Așa că, dincolo de dragostea nostalgică, ar trebui să fim mai pragmatici față de Chișinău. Republica Moldova nu e România, este teritoriul în care își au domiciliul circa un milion ce cetățeni români, adică o margine de românism.
Materialul integral poate fi citit pe Canal 33.
