Adrian Severin: UN INTERVIU ADRESAT PRIORITAR COMUNITĂȚII ROMÂNE DIN UCRAINA

I

Pe la începutul verii anului 2023, am acordat un interviu revistei “Mesager bucovinean” care apare la Cernăuți și are ca public țintă comunitatea română din Ucraina. Nu am refuzat nici o întrebare și nu am solicitat să mi se pună vreo întrebare anume.

Publicarea interviului a trebuit să aștepte timp de multe luni din motive legate de războiul din Ucraina, ca și de situația dificilă a românilor trăitori în această țară.

Numărul 4 a Revistei “Mesager bucovinean” pe anul 2023, în care este inserat și interviul meu, a apărut, în fine, în această lună (decembrie 2023). Sper ca el să lămurească mai multe lucruri și să corecteze mai multe prejudecăți, oferind totodată idei care să inspire pașii de făcut în viitor.

Întrucât socotesc că cele spuse de mine sunt de interes și pentru publicul din România, am decis să public interviul și pe pagina mea de Facebook. Fiind vorba despre un text foarte lung, o voi face în cinci episoade.

Acesta este primul episod:

“Interviu cu Domnul Adrian Severin pentru revista ‘Mesager bucovinean’ (Cernăuți)

Rep.: Stimate domnule profesor Adrian Severin, dumneavoastră, ca Ministru de Externe în perioada președinției lui Emil Constantinescu și ca artizan (iar dacă greșesc vă rog să mă corectați) al Tratatului cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina, semnat la 2 iunie 1997 de președinții celor două țări vecine, îi îndemnați cu ardoare oratorică pe parlamentarii opoziției, în ședința din 22 iunie a Camerei Deputaților, să ratifice cu încredere tratatul care, între alte calități, are în vedere „sprijinirea minorității române din Ucraina… în eforturile sale de a-şi păstra şi dezvolta identitatea şi cultura sa naţională. Clauzele cuprinse în acest tratat, spuneați dumneavoastră în continuare, enunţă angajamente ferme… conforme cu standardele europene şi mondiale, de care vor beneficia atât românii din Ucraina, cât şi ucrainenii din România.” Dumneavoastră, la momentul acelei discuții, chiar credeați că, datorită ratificării respectivului tratatului, minoritatea românească din Ucraina va beneficia din partea statului de cetățenie de un tratament la nivelul standardelor europene?

Adrian Severin: Cum să nu cred? Motivele pentru care am crezut sunt mai multe și sunt solide. În primul rând, am crezut pentru că oricine se bucură de prezumția de bună credință. Inclusiv statele. Cum puteam să nu acord această prezumție unui stat care nu demult se autodeterminase și avea tot interesul să își câștige o bună reputație în comunitatea internațională. Dreptul internațional a consacrat și principiul aplicării cu bună credință a tratatelor. Atât cât norma de drept poate garanta ceva, acest principiu, vechi de când lumea, reprezenta o asigurare că ceea ce conveniserăm în tratatul româno-ucrainean va fi respectat. Iar ceea ce trecusem acolo era cea mai înaltă normă de protecție a drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale. Prin acel text, cel mai lung din întregul tratat, printre altele, părțile au conferit putere obligatorie Recomandării 1201 a Consiliului Europei referitoare la drepturile minorităților. În mod normal, în asemenea condiții, beneficiam și de sprijinul acestei importante organizații internaționale, în cazul în care Ucraina nu și-ar fi executat obligațiile. Românii din Ucraina ar fi putut, de asemenea, să invoce prevederile Recomandării, acum înzestrată cu forță juridică, în fața CEDO. Cine crede că prevederile din tratat erau insuficiente să spună ce anume doreau să se includă în plus. Prevederi identice se găsesc și în tratatul politic de bază româno-maghiar, ca și în alte tratate cu obiect similar la care România este parte. Nu se bucură de suficiente drepturi maghiarii din România? De altfel, aceleași prevederi se aplică și ucrainenilor din România. S-au plâns ei că ar fi oprimați pe criteriul etnic? Nu am auzit așa ceva. Deci tratatul funcționează. De ce să fi crezut eu că el nu este adecvat sau că nu va fi aplicat doar pentru românii din Ucraina? Dar tratatul reglementează și alte raporturi româno-ucrainene. El este un tot ale cărui clauze se sprijină una pe alta, iar nu un meniu din care fiecare alege ce să consume după gust. Dacă una dintre părți nu își respectă o obligație asumată față de cealaltă, ea își pune în pericol drepturile pe care le câștigase în raport cu aceasta. Iată o altă garanție a respectării clauzei la care vă referiți. În plus, prin tratat se prevedea și un mecanism instituțional reprezentat de o comisie inter-guvernamentală care ar fi trebuit să se întrunească periodic, să vadă ce merge și ce nu merge în privința protecției comunității române din Ucraina, și să stabilească eventualele măsuri de corecție a abaterilor de la angajamentele luate. Românii din Ucraina sunt cetățeni ucraineni. Raportul lor juridic de cetățenie este cu statul ucrainean, iar nu cu statul român. Statul ucrainean trebuie să le acorde și respecte drepturile. Prin tratatul din 1997 statul român a câștigat dreptul de a interveni pe lângă guvernul ucrainean pentru a-i proteja pe românii din Ucraina. Astfel, în eventuala lor luptă cu statul ucrainean pentru apărarea drepturilor lor, românii din Ucraina, prin efectul tratatului, nu mai erau singuri, ci beneficiau și de sprijinului statului român, care, în mod normal, nu este chiar un stat slab, iar în 1997 se bucura de mai mare trecere în lume decât statul ucrainean. Dacă nu am fi încheiat tratatul nu am fi avut nimic de invocat în raporturile directe cu Ucraina și orice intervenție a României în favoarea românilor de acolo ar fi fost denunțată ca amestec în treburile interne ale acesteia. Ceea ce ar fi fost o încălcare a principiilor statuate în Carta ONU. Tratatul a oferit României, cel puțin, capacitatea de a cere și a interveni legal. Fără el nici asta nu avea. Dacă România ar denunța tratatul astăzi, așa cum vor unii nebuni, dintre care unii se pretind profesori de drept internațional, ea ar pierde acest drept fără a câștiga ceva în schimb. Pe de altă parte, trebuie să înțelegeți că nu există nici o lege și nici un tratat care să fie imune la încălcări. În dreptul intern există sancțiuni și instituții care le pot impune, după caz. În dreptul internațional lucrurile stau altfel. Acolo forța dreptului este dependentă de dreptul forței. Apelul la forță este, însă, rar. Așadar, orice tratat poate fi încălcat. Garanții absolute împotriva unor asemenea încălcări nu există. Nu este vinovat tratatul pentru că unii îl violează. Nu trebuie îndreptat degetul acuzator împotriva tratatului, ci împotriva celui care l-a încălcat, precum și împotriva aceluia care, deși putea face ceva pentru a se opune încălcării, nu a ridicat un deget nici măcar pentru a-i reduce efectele. Nu m-ați întrebat dacă atunci când am îndemnat Parlamentul român să ratifice tratatul credeam că guvernele României, în succesiunea lor, nu îl vor invoca pentru a-i apăra pe românii din Ucraina, în condițiile în care statul ucrainean, al căror cetățeni aceștia erau, nu le-ar fi acordat drepturile convenite de cele două state. Dacă m-ați fi întrebat, v-aș fi spus că nu aveam dreptul să cred așa ceva. Și totuși așa s-a întâmplat. Cine ar fi crezut că tradarea de neam se va instala atât de sus și atât de ferm în conducerea României? Aș mai adăuga ceva care mi se pare, de asemenea, important. Tratatele internaționale ratificate de statele semnatare fac parte din dreptul intern al acestora. Din câte știu, atât Constituția Ucrainei, cât și legislația infraconstituțională ucraineană, la fel cu cele ale României, au prevederi clare în acest sens. Prin urmare, tratatul româno-ucrainean din 1997, și evident, articolul referitor la minorități, este azi o parte a dreptului intern ucrainean, la fel cu orice altă lege adoptată de Rada Supremă. În cazul unor contraziceri între tratatele internaționale la care Ucraina este parte și legislația internă adoptată de legislativul ucrainean, tratatele au prioritate. Aceasta este cu deosebire valabil atunci când este vorba despre dispozițiile tratatelor internaționale care se referă la drepturile omului, drepturi care includ și drepturile minorităților. Statele membre ale Consiliului Europei au căzut de acord că standardele internaționale referitoare la drepturile omului sunt minimale. Astfel, legile interne pot deroga de la ele numai atunci când oferă un nivel superior al protecției drepturilor omului, respectiv drepturilor minorităților, față de nivelul stabilit de tratatele internaționale. Punând toate aceste dispoziții constituționale, legale și cutumiare cap la cap rezultă că românii din Ucraina pot invoca direct clauzele tratatului româno-ucrainean în fața instanțelor judiciare naționale, ca și a celor de contencios constituțional, ca orice lege națională ucraineană. Aceasta, desigur, atât timp cât tratatul din 1997 nu este denunțat, așa cum, repet, unii ar dori-o. Să renunți la un tratat care îți conferă drepturi invocabile în fața instanțelor judecătorești naționale, pe motiv că una din părți l-a încălcat, este, se vede limpede, o idee foarte proastă.

Rep.: După semnarea tratatului, n-am prea auzit să se plângă vreun ucrainean din România că statul român și-ar fi schimbat cumva atitudinea față de minoritatea ucraineană. În schimb, presa românească din Ucraina (așa puțină câtă e), a tras imediat alarma, semnalând faptul că românii sunt tot mai loviți ca etnie minoritară din toate părțile. În foarte scurt timp ne-am convins că limba română a început să fie nu doar mai tare strâmtorată în școli, ci chiar exclusă masiv din programa școlară, fiind înlocuită cu așa-zisa „limbă moldovenească”, ridicată brusc, ca pe timpul sovieticilor, de la statutul de „grai”, la statutul de „limbă literară”. De asemenea, am văzut că numărul școlilor cu predare în limba română scade fulgerător, fiind înlocuite în masă cu școli mixte, în care clasele ucrainene (cu elevi români) iau fața claselor cu predare în limba română. Tototdată, ne-am convins că și mai fulgerător scade numărul școlilor cu predare în limba „moldovenească”, reînființate în zona Bugeacului, unde autoritățile publice promovează intens moldovenismul, defăimându-i, ca să nu spun altfel, pe cei ce se declară români. Am mai observat că însăși comunitatea română, care până la tratat era pe cale să-și refacă unitatea pierdută, revenindu-și, încet-încet, din dezastrul identitar lăsat de statul sovietic, brusc este redivizată în „români” și „moldoveni”. Concomitent, cu ajutorul, ca să nu spun la îndemnul autorităților, e scos de la naftalină moldovenismul și cu o iuțeală nemaipomenită, în regiunea Odesa apar ca ciupercile după ploaie asociații ale moldovenilor, cu ieșiri agresive împotriva românilor și cu învinuiri istorice la adresa Țării Românești cum că aceasta i-ar fi asimilat cu de-a sila pe moldoveni. Mă întreb și vă întreb: cum se potrivesc toate acestea, care au urmat actului semnării tratatului, cu imperativele enunțate de dumneavoastră înainte de ratificării lui? „Dacă este să răspundem la întrebarea ce impune cu urgență semnarea acestui tratat, ziceați atunci de la tribuna parlamentului, cu persuasiunea unui orator de forță, vom spune că semnarea şi, mai ales, acum, ratificarea tratatului sunt impuse de soarta românilor din Ucraina şi de soarta românismului, în general.” Și ce a ieșit, până la urmă? Cu ce s-au ales românii din Ucraina după intrarea în vigoare a tratatului? Tratatul a intrat în vigoare, comunitatea în ușoară agonie.

A.S.: Mențin fiecare cuvânt pe care l-am spus atunci. Probabil cel mai urgent imperativ care a determinat semnarea tratatului în forma cunoscută a fost protecția comunității române din Ucraina, până când contextul internațional ne-ar fi putut oferi și soluții mai bune pentru organizarea relațiilor româno-ucrainene. Înaintea semnării m-am consultat inclusiv cu reprezentanți ai unor asociații ale românilor din nordul Bucovinei. În România unii voiau să revendicăm teritorii, deși asta ar fi însemnat revizuirea tratatului de pace de la Paris din 1947. Fie și numai în stadiul de ipoteză aceasta deja ne ridicase toată lumea în cap, de la Moscova la Washington. Nu voi uita niciodată intervenția unei tinere bucovinence, care ne-a spus așa: „Desigur, mai puteți aștepta cu semnarea tratatului până când o conjunctură mai favorabilă va permite României să recupereze teritoriile pierdute în război și aflate acum în componența Ucrainei. Gândiți-vă, însă, că atunci s-ar putea să nu mai găsiți români pe aceste teritorii.” Iată argumentul decisiv. Și el a fost decisiv și pentru Președintele Constantinescu. Desigur, nu am organizat un referendum în teritoriile istorice românești din Ucraina. Așa ceva era imposibil din punct de vedere practic și juridic. Ne-am consultat cu cine am putut, dar nu se poate spune că nu am ascultat glasul românilor din Ucraina. Eram conștienți că, în mod firesc, părerile lor erau împărțite. Multe dintre dezideratele exprimate erau juste, dar nici unul nu putea fi satisfăcut prin amânarea încheierii tratatului. Toți specialiștii noștri au fost de acord cu asta. Așa se face că din toate cele auzite, pro și contra, raționamentul amintit mai înainte a fost cel care a înclinat definitiv balanța. În retrospectivă cred că el a fost just. Totul era ca cele prevăzute în tratat să se aplice. Împotriva a ceea ce mulți cred, legile și tratatele nu schimbă nimic. Ele oferă cadrul în care se poate schimba ceva de către cei care le aplică. Ele sunt fundația pe care cei care le aplică vor putea ridica ceva, de felul fundației depinzând și felul suprastructurii. Ce a ieșit până la urmă? A ieșit ceea ce cele două părți, România și Ucraina, iar nu numai una dintre ele, au fost în stare să construiască pe baza tratatului. Eu unul aveam planuri mari și concrete legate de punerea în aplicare a tratatului și de valorificarea oportunităților create prin el. Printre altele mă gândeam și ne pusesem de acord, în principiu, nu numai cu Ucraina, dar și cu Germania și Marea Britanie, să înființăm la Cernăuți o universitate multiculturală, evident cu o secție completă în limba română. Gândiți-vă că tot eu, folosind contextul favorabil creat prin încheierea tratatului, am inițiat trilaterala România-Ucraina-Polonia, căreia, curând după aceea, i s-a asociat și Republica Moldova. În acest cadru aveam încă și mai multe pârghii pentru a determina Ucraina să își respecte promisiunile făcute, prin intermediul României, românilor cetățeni ucraineni. A-i supăra pe ei însemna a supăra România, iar a supăra România însemna să superi și Polonia. Or, a respecta drepturile promise românilor din Ucraina era pentru liderii de la Kiev un preț infim, dacă mă pot exprima așa, în raport cu avantajele oferite de trilaterala amintită. Imediat după intrarea în vigoare a tratatului România a sprijinit prin mijloace politico-diplomatice obținerea creditelor solicitate de Ucraina la FMI, precum și alegerea ministrului de externe al Ucrainei ca Președinte al Adunării Generale ONU. Pe când eram în plin elan, însă, la doar câteva luni după ratificare, am fost nevoit să demisionez din guvernul României, pentru a nu mai reveni acolo până în ziua de azi. Succesorul meu, dl. Andrei Pleșu, nu a înțeles nimic din politica mea și nu a avut nici o sensibilitate față de situația românilor din Ucraina. Apoi, guvernele care au urmat au dus o politică tot mai antiromânească față de românii din România. Cum am fi putut să ne așteptăm să facă ceva pentru românii din Ucraina? Dacă legislația ucraineană cu privire la minorități, adoptată în primii ani de după desprinderea din URSS, inclusiv sub influența Consiliului Europei, în care Ucraina dorea să fie primită, a fost acceptabilă, iar eu știu asta inclusiv pentru că am făcut parte din misiunile parlamentare europene care au evaluat respectiva legislație, situația s-a deteriorat odată cu trecerea timpului, mai ales după 2014. Legi succesive adoptate în 2017 și 2019 au restrâns constant drepturile minorității române, încălcând astfel tratatul bilateral din 1997, fără ca România să protesteze. Culmea a fost atinsă în ultimii ani, și mă gândesc în special la anul 2022, când Ucraina, aflată în război cu Rusia, și în mare nevoie de sprijinul României, a abolit multe din drepturile românilor ucraineni, iar guvernul român a continuat să trimită ajutoare celui ucrainean sau să sacrifice interese economice românești în folosul celor ucrainene, fără a face un gest eficient ca să îmbunătățească soarta cetățenilor ucraineni de etnie română. Au fost, cel mult, vorbe. Un comunicat critic, într-adevăr consistent, al Ministerului Afacerilor Externe român, apropo de legea din 2022, neurmat de nici o măsură concretă, tot la capitolul vorbe în vânt se înregistrează. Nu a fost decât praf în ochii românilor din România și Ucraina, deopotrivă. Drept este că și pentru aceste vorbe, extrema corporatist-globalistă din România l-a criticat.”

II

Rep.: De la semnarea tratatului în 1997 până la adoptarea noii Legi a Educației din Ucraina în 2017 sistemul ucrainean al învățământului secundar în limba română era deja pe patul de moarte, dar încă mai dădea semne de viață. Prin semnarea noii Legi a Educației, faptul că el va sfârși în curând nu mai este pus de nimeni la îndoială. Conform articolului 7 din această lege, școlile naționale (termen care denumește școlile cu limba de predare a minorităților din Ucraina) vor rămâne doar cu patru clase primare, dar, fiindcă e imposibil ca cele două cicluri incipiente – primar și gimnazial – ale învățământului general să fie separate lingvistic, cele patru clase primare, care, chipurile, rămân cu limba română de predare, vor urma regula ciclului gimnazial de predare a materiilor în limba ucraineană și doar pe hârtie se vor considera românești. De unde rezultă că articolul 7 din Legea Educației este redactat nu chiar cu bună credință. Pentru asemenea cazuri se pare că există instrumente internaționale care pot fi invocate spre a obliga partea în culpă să repare greșeala. Care ar fi aceste instrumente ale dreptului internațional și cum ar putea fi ele aplicate, concret?

A.S. Ucraina este membru al Consiliului Europei și al OSCE. Ea a semnat și ratificat Convenția-cadru privind drepturile minorităților naționale. De asemenea, prin încheierea tratatului din 1997 a acceptat ca Recomandarea 1201 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei să capete forță obligatorie în ceea ce o privește. Asta înseamnă că cetățenii ucraineni de origine română se pot adresa Curții Europene a Dreptulurilor Omului pentru a cere respectarea drepturilor lor garantate de tratatele internaționale pertinente. Așa cum am mai spus, ei pot acționa și în fața instanțelor ucrainene, inclusiv a celor de contencios constituțional, întrucât tratatul româno-ucrainean în care au fost convenite drepturile lor fundamentale, odată ratificat, face parte din dreptul intern al Ucrainei. De asemenea, statele membre ale ONU și OSCE pot iniția proceduri menite a obliga Ucraina să dea socoteală pentru încălcarea dreptului internațional în materie, precum și să își îndeplinească angajamentele asumate. Ca membru al organizațiilor amintite, România poate, ea însăși, acționa pentru declanșarea acestor proceduri. Ucraina are interesul, din câte se pare, să intre în UE. Ca un prealabil al începerii negocierilor în acest sens, Ucrainei i s-a cerut să acorde minorităților naționale drepturi la nivelul standardelor europene. Din păcate, instituțiile Uniunii europene practică, adesea, un dublu limbaj, astfel încât ajung să stabilească anumite condiții pe care apoi tot ele le ignoră din oportunism. De aceea nu este imposibil ca, și în acest caz, exigențele cu privire la drepturi și libertăți să fie uitate din rațiuni geostrategice. În plan bilateral, România ar putea adopta, față de încălcarea obligațiilor având ca obiect respectarea drepturilor minorității naționale române asumate de Ucraina prin tratatul româno-ucrainean, aceeași atitudine ofensivă pe care o are Ungaria chiar și atunci când drepturile minorității maghiare din alte state nu sunt încălcate. În prezent, condițiile pentru ca asemenea poziții să dea rezultate sunt favorabile întrucât Ucraina este vital interesată de ajutorul unor vecini precum România, în războiul ei cu Rusia. Orice ajutor ar trebui sistat până când problema minorității române nu este rezolvată. Așa procedează Ungaria. Din câte știu, în special la presiunile Ungariei, care au găsit ecou în Consiliul Europei și la Comisia de la Veneția pentru Democrație prin Drept, Ucraina a decis să nu mai aștepte terminarea războiului și să adopte o nouă lege privind drepturile minorităților. Mă tem, însă, că, adoptat nu din convingere, ci din interesul de a scăpa de presiunea externă, acest nou act normativ datând din toamna anului curent, nu aduce decât o modificare cosmetică a inacceptabilei legi din 2022, care o abrogase pe cea din 1992. Urmează, desigur, ca noua lege să fie analizată atent după publicare, dar din informațiile deja existente, care circulă prin sediile organizațiilor europene competente în materia protecției minorităților, am înțeles că, dincolo de faptul că problema principală, și anume cea a învățământului de toate gradele deschis tuturor, deci fără cote limitative, în limba maternă, nu este rezolvată în mod real, câteva prevederi sunt de-a dreptul scandaloase. Astfel, mi se pare abominabil faptul că minoritatea rusă a fost exceptată de la beneficiul drepturilor acordate celorlalte minorități pe motiv că Ucraina este în război cu Rusia. Dacă informațiile mele sunt corecte, se pare că această abordare ar fi fost acceptată de Comisia de la Veneția. Astfel, cetățenii ucraineni de origine rusă sunt discriminați și pedepsiți în bloc pentru faptul că Rusia a invadat militar Ucraina. Fără să se fi dovedit săvârșirea unei acțiuni ostile împotriva securității naționale a Ucrainei, rușilor de cetățenie ucraineană li se neagă dreptul la identitate culturală numai pentru că sunt ruși. Mai rămâne ca aceștia să fie trimiși în lagăre de concentrare așa cum a procedat SUA cu japonezii cetățeni americani în timpul celui de al Doilea Război Mondial, sau Regatul României cu evreii basarabeni între 1941 și 1944. În cazul din urmă s-a argumentat că unii dintre acești evrei au salutat ocuparea militară a Basarabiei de către URSS în 1940, pentru ca apoi, în 1941, să boicoteze revenirea administrației române. Pentru faptele unor evrei nu putea fi condamnată în bloc toată comunitatea evreiască. Exact asta vrea să facă acum, din câte înțeleg, cu acordul Occidentului colectiv, Ucraina, cea care, potrivit propagandei aceluiași Occident, ar trebui să fie apărătoarea democrației euro-atlantice. Poate că unii ruși ucraineni au comis acte de favorizare a inamicului rus în războiul cu Ucraina. Dacă acele acte sunt ilegale, făptuitorii trebuie pedepsiți de instituțiile abilitate. Nu poți pedepsi, însă, o întreagă comunitate pentru faptele câtorva dintre membrii ei. Ce legătură are asta cu românii? Este evident. Când drepturile unei comunități sunt negate pe criteriul identității sale etno-culturale, drepturile tuturor celorlalte comunități similare sunt în pericol. Deci, oricât de bună ar fi o lege ucraineană nouă pentru românii, maghiarii și polonezii din Ucraina, discriminarea la care sunt supuși rușii, arată că nu principiile, ci frica de a pierde sprijinul extern a determinat amendarea parțială a legii vechi, fără ca beneficiarii schimbării să aibă garanția că drepturile acum restabilite, atâta cât vor fi restabilite, nu vor fi din nou retrase când și dacă Ucraina va ieși victorioasă din războiul cu Rusia. De asemenea, am înțeles că legislația ucraineană referitoare la minorități va păstra o dispoziție potrivit căreia exercițiul drepturilor recunoscute persoanelor aparținând minorităților naționale poate fi restrâns în cazul în care interesul public ar cere-o. O asemenea normă este curentă și general acceptată în mai toate democrațiile atunci când privește drepturile și libertățile fundamentale ale tuturor cetățenilor. A reglementa, pentru indiferent ce motive, limitări referitoare numai la drepturile minorităților naționale constituie o inadmisibilă discriminare operată pe criteriul etno-cultural care, totodată, deschide calea abuzurilor și sugerează o politică de stat îndreptată împotriva comunităților etno-culturale neucrainene cu pericolul derapajului către purificarea etnică. Ce înseamnă că drepturile unei minorități etnice amenință interesul public? Cum pot amenința drepturile culturale siguranța națională? Este inimaginabil pentru orice gândire decmocratică normală. Și cine va stabili aceasta? Majoritatea etnică? Asta înseamnă, practic, un război asimetric cu caracter identitar între majoritate și minorități. Un război pe care legislația ucraineană actuală nu îl exclude, ci îl anunță, fie și deocamdată numai ipotetic, și îl pregătește.

Rep.: Unul din principiile de bază ale dreptului internațional este respectarea cu bună credință a tratatelor internaționale. Având în vedere problemele apărute după tratat în comunitatea istorică românească din Ucraina, în ce măsură apreciați că acest principiu este respectat de Ucraina în raport cu tratatul pe care l-ați elaborat și l-ați promovat?

A.S. Cred că am răspuns deja la această întrebare. După părerea mea, tratatul româno-ucrainean a fost încălcat de partea ucraineană în ceea ce privește dispozițiile privind comunitatea românească din Ucraina. Și alte aspecte ale celor convenite în 1997 au cunoscut tratamente viciate de reaua credință. Mă gândesc, de pildă, la înțelegerile legate de împărțirea platoului continental, când cu rea credință guvernul ucrainean a încercat să schimbe, în mod forțat, calificarea statutului Insulei Șerpilor din perspectiva normelor aplicabile de drept al mării. Problema a fost rezolvată în cele din urmă de către Curtea Internațională de Justiție de la Haga, dar tentativa rămâne și nu onorează Ucraina. Oricum, împrejurarea că problemele au apărut după încheierea și intrarea în vigoare a tratatului, așa cum repetați mereu dvs, nu înseamnă că aceasta s-a petrecut din cauza tratatului, tot astfel cum faptul că ziua urmează nopții nu înseamnă că noaptea este cauza zilei. Nu cred că Ucraina s-a purtat mai frumos cu minoritatea română, cu minoritățile în general, pentru că nu exista tratatul cu România sau cel cu Ungaria sau cu Polonia. Cu atât mai puțin cred că s-ar fi purtat mai frumos dacă tratatul nu ar fi existat. Existența tratatului nu ar fi fost un certificat de bună purtare pentru părțile semnatare, dacă ele nu ar fi înțeles să îl aplice corect. Dimpotrivă, existența tratatului și încălcarea lui au fost, în mod normal, circumstanțe agravante pentru relele tratamente acordate minorităților naționale din Ucraina. Dacă Ucraina era criticată pentru a nu respecta drepturile minorităților, cu atât mai severă trebuia să fie critica atunci când aceasta includea și încălcarea unui tratat internațional încheiat cu România. Ucraina s-a simțit liberă să abuzeze pentru că România nu a insistat ca tratatul să se aplice, iar Occidentul colectiv a închis ochii la respectivele abuzuri întrucât avea nevoie de Ucraina în competiția, ajunsă azi până la nivel de război, cu Rusia. Să o spunem limpede.

Rep.: Și totuși, cum ar putea Bucureștiul să determine Kievul să respecte tratatul, în special punctul 5 al articolului 13?

A.S. Repet ceea ce am mai spus: în momentul de față Bucureștiul poate determina Kievul să respecte orice punct din tratat condiționând de aceasta ajutorul voluntar pe care îl oferă Ucrainei în contextul războiului cu Rusia. Subliniez că acest ajutor nu constituie o obligație pentru România, tratatele internaționale la care statul român este parte neprevăzând în sarcina lui o asemenea îndatorire. În același timp, ideea că Ucraina ar apăra civilizația occidentală, democrația europeană și securitatea Occidentului euro-atlantic este falsă. Dacă Ucraina pierde războiul, România și celelalte state membre NATO și UE vor trebui să adopte politici adecvate noului context geopolitic, dar altfel securitatea lor nu va fi cu nimic mai precară, ca să nu mai vorbim de vulnerabilizarea democrației. Un stat cu un imens deficit democratic nu poate fi garantul democrației românești. Așadar, România nu are nici un interes să sprijine Ucraina cu excepția celui de a vedea tratatul de bază din 1997 respectat. Drept este, însă, că România actuală nu mai este cu totul suverană. Suveranitatea ei nu a fost cedată, ci, mai rău, abandonată de actualii conducători care decid în conformitate cu instrucțiunile primite de la Washington și Bruxelles. Deocamdată, probabil, Bucureștiul nu este lăsat să determine Kievul să respecte tratatul din 1997. Este în interesul Washingtonului ca să închidă ochii la încălcarea dreptului internațional de către Ucraina, în măsura în care aceasta se lasă folosită pentru a tranșa rivalitatea ruso-americană în favoarea SUA. Or, România nu este capabilă să determine SUA sau UE să țină cont și de interesele sale, care cuprind și apărarea drepturilor românilor de cetățenie ucraineană. Când, însă, SUA, NATO și UE vor crede că a sosit timpul să schimbe foaia în relația cu Ucraina, probabil că România va fi prima căreia i se va cere să ofere argumente pentru sancționarea acesteia. Atunci, cu siguranță, se va descoperi că românii din Ucraina sunt privați de drepturi. Sper să nu fie prea târziu.

Rep.: Unii analiști consideră că ultimele legi ucrainene privind educația, funcționarea limbilor, drepturile și îndatoririle minorităților, sunt arme ale războiului hibrid cu Rusia, ținta atacurilor fiind comunitatea rusă, iar celelalte minorități, inclusiv cea română sunt victime colaterale. Dumneavoastră ce părere aveți, faptul de a fi o victimă colaterală absolvă Ucraina de la răspundere pentru violarea drepturilor minoritarilor? Sunt sau nu sunt aceștia obligați să se conformeze, pe motiv că așa sunt regulile războiului?

A.S. În conflict cu Ucraina este Rusia, iar nu comunitatea rusă din Ucraina. Aceasta este formată din cetățeni ucraineni care se bucură de prezumția de loialitate față de statul ucrainean. Prin urmare, statul ucrainean trebuie să le fie și el loial lor. Cazurile individuale de încălcare a loialității se tratează individual, iar nu prin persecuții, excluderi și marginalizări colective. Unii susțin că, în Ucraina, conflictul ruso-ucrainean a coborât de la nivelul statelor la nivelul comunităților etno-culturale de cetățeni ucraineni. Guvernul ucrainean nu i-ar fi persecutat pe rușii din Ucraina dacă Rusia nu ar fi încercat să își impună dominația la Kiev. Într-o primă fază am fi avut de a face cu un fel de „teroare preventivă” practicată de teama ca rușii ucraineni să nu devină un fel de „coloană a cincea” a Moscovei în Ucraina. După anexarea Crimeii în 2014 și mai ales după intervenția militară a Rusiei din 2022, s-a trecut la o adevărată purificare etnică, conflictul geopolitic generând un conflict inter-etnic total. Alții susțin o cronologie inversă. La început războiul a fost civil, opunând comunitățile ucraineană și rusă din Ucraina, pentru ca abia mai târziu să se internaționalizeze prin intervenția militară a Rusiei, urmată de implicarea SUA, NATO și UE. Aceștia zic că rușii nu ar fi intervenit dacă războiului civil i s-ar fi pus capăt rapid prin soluții politice. Această dilemă amintește de întrebarea celebră care căuta să lămurească ce a fost înainte, oul sau găina? Că o fi una, că o fi alta, trei observații se impun. În primul rând, nu se poate nega că raportarea statului ucrainean la comunitățile etno-culturale minoritare a fost de la începutul autodeterminării sale în 1991 problematică, drepturile acestora reducându-se odată cu trecerea timpului. Așa cum am mai spus, când vorbim despre drepturile minorităților vorbim despre împărțirea puterii între stat și membrii acestora. Ei bine, independent de relația cu Rusia, statul ucrainean a dovedit cu fiecare ocazie că dorește să transfere cât mai puține drepturi, deci cât mai puțină putere, minorităților. Aceasta venea și din inerția gândirii sovietice care nu a părăsit Republica Sovietică Socialistă Ucraineană nici după ce aceasta s-a desprins din URSS și URSS a dispărut. A doua observație este aceea că și dacă, prin ipoteză, minoritatea rusă din Ucraina ar fi fost cu adevărat o amenințare la adresa securității naționale a statului ucrainean, ca urmare a asocierii ei cu geopolitica Moscovei, nu există nici un motiv ca drepturile celorlalte minorități să fie restricționate. Dimpotrivă, acestea trebuiau atrase de partea guvernului ucrainean printr-un tratament super favorabil lor. Împrejurarea că nu s-a întâmplat așa dovedește că Guvernul de la Kiev are o problemă cu minoritățile în general, iar nu doar cu minoritatea rusă. A treia observație privește faptul că posibila lipsă de loialitate a unor cetățeni ucraineni de etnie rusă față de statul ucrainean nu justifică în nici un fel, oricât de mulți ar fi fost aceștia, o politică de natură a fi asemănată cu purificarea etnică. Adaug că „victima colaterală” apare fără intenție și în mod inevitabil, în contextul lovirii unei ținte principale. Or, în cazul de față, lipsirea de drepturi a minorității române, ca și a altor minorități diferite de cea rusă, nu s-a decis la Kiev nici fără intenție nici dintr-o eroare scuzabilă întrucât, în contextul crizei, vezi Doamne, ar fi fost imposibil de evitat. De fapt, lucrurile stau altfel în ceea ce este esențial. Nesigură pe identitatea sa națională, în condițiile unei societăți formate din oamenii sovietici cu care plecase din URSS, Ucraina a profitat de contextul conflictului cu Rusia pentru a se purifica etnic. Și românii nu au fost ocoliți. De aici, două concluzii, care exclud teza victimizării colaterale. Pe de o parte, trebuie spus clar că războiul nu scuză încălcarea drepturilor propriilor cetățeni, și mai ales a drepturilor identitare ale minorităților naționale. Nu știu în ce fel securitatea națională a Ucrainei ar fi pusă în pericol dacă rușii sau românii de acolo ar învăța la școală limba și istoria lor, ar putea vorbi în această limbă cu autoritățile administrative sau judiciare, ar avea publicații în limba maternă sau serviciu religios în această limbă. Cu ce ar încurca asta mersul războiului? Minoritățile nemulțumite, umilite, discriminate, excluse, marginalizate sunt un pericol mai mare pentru securitatea și stabilitatea unui stat, decât cele satisfăcute de respectarea drepturilor lor identitare. Pe de altă parte, și aceasta este a doua concluzie, eu cred că naționalismul ucrainean, iar nu războiul face ca autoritățile ucrainene să fie refractare la ideea de a respecta standardele europene în materia drepturilor de care ar trebui să se bucure persoanele aparținând minorităților naționale. Există un naținonalism etnic exclusivist ucrainean tradițional care nu face din Ucraina raiul multiculturalismului și al raporturilor interetnice armonioase. De altfel, minoritatea română a avut de suferit și înaintea anului 2014, când războiul hibrid s-a declanșat, și a anului 2022, când a pornit intervenția militară rusă. De aceea, nu cred că celelalte minorități decât cea rusă sunt neapărat victime colaterale. Ele sunt victime principale și sub amenințarea de a fi mereu victimizate vor rămâne, chiar dacă din oportunism, sub presiune occidentală, Ucraina va decide să le îmbunătățească situația pentru moment. Iată de ce comunitatea internațională, care vorbește tot timpul despre apărarea „valorilor”, trebuie să se mobilizeze pentru apărarea lor în mod real.”

III

Rep.: La începutul acestui an, ați polemizat cu doi istorici, Armand Goșu (București) și Dorin Dobrincu (Iași), pe care publicistul Gabriel Bejan de la HOTNEWS îi intervievează într-o postare pe site-ul agenției, datată cu 12 ianuarie curent, pentru a argumenta legitimitatea etnonimului „moldovean” separat de etnonimul „român”. Până acum, astfel de pledoarii am putut să citesc în presa moldovenistă din Odesa (gazeta „Luceafărul” editată de liderul moldovenist Anatolii Fetescu), din Tiraspol sau Chișinău, iar în anii mai din urmă, în diverse cărți sau reviste editate la Moscova sau Leningrad (St. Petersburg), ca să nu spun că mi-a trecut prin mâini și cărțoiul de nouă sute de pagini „Statalitatea sovietică moldovenească și problema basarabeană” al faimosului ideolog al moldovenismului basarabean de origine transnistreană, un adevărat guru al moldoveniștilor (nu știu dacă și al celor din București și Iași), Artiom Markovici Lazarev, decorat cu două ordine Lenin. Dar să citesc apologii moldoveniste în presa română, cu urecheri ale guvernului că a îndrăznit să-i spună de la obraz partenerului de tratat că prea sare peste șa în strangularea minorității românești prin divizarea ei artificială în două grupuri distincte (după principiul divide et impera ), ba chiar să dau nas în nas cu doctrinari ai moldovenismului la București, la asta chiar nu m-am așteptat. Atunci am avut impresia că cei doi experți români în probleme de moldovenism au ieșit neașteptat de dibaci din mâneca togii (sau poate tunicii) de academician cu ciucure și epoleți a transnistreanului Lazarev care toată viața a visat (sincer, trebuie să recunoaștem, nu ca domnii globaliști) la o Moldovă Mare ruptă de România și unită cu Transnistria sub tutela Moscovei, populată cu cetățeni de națiune moldoveană eliberați de sub jugul român. Cum comentați dumneavoastră acest dibaci articol? Cât de întemeiate vi se par urechelile nemulțumitului autor față de conducerea țării? Și cât de „imbatabile” sunt dovezile celor doi specialiști în susținerea ideii că moldovenii (deocamdată doar cei din Ucraina) sunt altceva decât români, chiar dacă vorbesc românește ca pe timpul lui Miron Costin, moldoveanul cu moșii în nordul țării, prin viitoarea Bucovină, unde viitorii austrieci i-or româniza pe moldoveni (după doctrina Lazarev). Ehe, cât mai au de învățat băieții de la moșu’!

A.S. Cum pot comenta? Avem de a face cu o coloană a cincea care acționează în România la comanda unor entități statale și parastatale străine, interesate în subminarea statului-națiune român. Acest stat s-a format într-o anumită măsură împotriva voinței unora dintre protagoniștii istoriei europene și globale, iar acum se caută căi pentru „remedierea” acestei situații. România este prea mare pentru o Europă atât de mică. În același timp, dacă nimeni nu o vrea, nimeni nu vrea nici să o lase altuia. De aceea ea trebuie fragmentată, iar în acest scop, pe de o parte, trebuie să i se conteste identitatea culturală unitară, iar pe de altă parte, trebuie ca diferitelor sale componente culturale să li se conteste compatibilitatea cu marile culturi și civilizații occidentale. Această abordare nu este neapărat numai rusească. Ea este practicată și de puterile occidentale. Dacă Stalin a inventat moldovenismul pentru a se asigura că Rusia sovietică ajunge la gurile Dunării și, ca stat dunărean, are vocația de a merge până în inima Europei, în prezent, unele puteri occidentale sau unele școli de gândire aparținând tuturor acestor puteri, ratifică în fapt teoria stalinistă pentru a demonstra că o națiune română nu există. Iar dacă moldovenii, în majoritate creștin ortodocși, nu sunt români, ci un fel de slavi de apus, înseamnă că nici transilvănenii, mulți greco-catolici, nu sunt români, ci un fel de nemți de răsărit, amestecați cu maghiarii. Și tot așa… Nu cred că dl Dobrincu servește conștient interese geopolitice rusești. Poate că este exploatat în orb, mai degrabă de agenții Occidentului colectic decât de Rusia, și nici nu știe că servește interese neromânești. În orice caz, însă, el face parte din categoria globaliștilor revoluționari spălați pe creier, care contestă tot ce este firesc și logic în natură, societate și istorie. Totul îl prezintă ca pe un adept al cancel culture, adică al negației culturale care trebuie să distrugă tot ceea ce s-a creat în trecut sau amintește de trecut, așa cum este cazul națiunii române ca națiune organică, pentru a putea lăsa teren liber „noii normalități”. Cât despre Armand Goșu el este un oportunist care își schimbă stăpânul cum alții schimbă cămeșile. Din această perspectivă moldovenismul stalinist era modest în comparație cu ambițiile moldovenismului, să îi zicem, soroșist sau neomarxist apărut în spațiul euro-atlantic. Ceea ce mă înspăimântă și pe mine este că au apărut teoreticieni ai moldovenismului și pe teritoriul românesc. Or, dușmanul din interior este mult mai periculos decât cel din afară.

Rep.: În paradigma bolșevico-globalistă, zisă și internaționalistă în frazeologia marxist-leniniștă , conceptul de „naționalitate” punea în paranteză conceptul de „națiune”, pe care propaganda sovietică prefera să-l ocolească în politicile sale naționale. Am observat că și cei doi istorici intervievați de jurnalistul de la HOTNEWS evită să folosească termenul de „națiune”, ca și pe cel de „naționalitate”. Ei se mărginesc la formule de tipul „ „minoritate națională”, „grup minoritar național”, „minoritate distinctă”, evitând totalmente termeni precum „națiune” (a statului înrudit) sau „naționalitate” (a statului de cetățenie), esențiali în definirea identității minoritarului moldovean. De ce oare?

A.S. Marxism-leninismul a respins ideea de națiune. Pentru el singurul motor al istoriei era lupta de clasă, clasa constituindu-se pe deasupra granițelor naționale. Națiunea ar fi fost tot o himeră capitalistă, prin care clasa exploatatoare, burghezia, încerca să divizeze clasa exploatată, proletariatul, astfel încât să o domine mai ușor. De aceea, potrivit doctrinei respective, revoluția comunistă nu urmărea să transforme proletariatul în clasă dominantă, plasându-i pe capitaliști în subordinea sa, ci să transforme pe toată lumea în proletari. În scopul de a realiza această transformare forțată, a fost concepută, doar cu caracter provizoriu, dictatura proletariatului. Așa stând lucrurile, „naționalitatea” era termenul generic care desemna anumite comunități cu particularități folclorice și nimic mai mult de atât. Nici religia nu mai contribuia la definirea identității acelor comunități, întrucât ea era „opiumul popoarelor” și trebuia exclusă din viața societății prin acțiunea ateismului militant. Omul care rezulta din acest proces era omul sovietic – homo sovieticus – lipsit de identitate culturală sau cu o identitate culturală redusă la o anumită ideologie. Celelalte elemente de identitate se topeau în creuzetul ideologic. De aceea, omul sovietic era om universal, fără națiune, în sens cultural, fără Dumnezeu și fără patrie. În marele sat universal marxist toate subsistemele sociale erau profesionale sau folclorice și, în lipsa unei majorități culturale, toate erau minoritare. De aceea s-a ajuns la paradoxul existenței unor „minorități naționale” lipsite de o majoritate națională cu care să se înrudească. Vorbim de „grupuri minoritare” așa zis „naționale” care trebuiau administrate specific, formate din proletari fără o identitate națională de felul aceleia care să le insufle anumite interese sau aspirații politice, mulate pe sau izvorând din un mod de viață distinct. Toți erau egali, toți trăiau la fel și toți acceptau conducerea unui partid care se identifica cu statul și era forța politică conducătoare unică. Comunismul a luptat împotriva ideii de „națiune” ca fond cultural al formei politice statale, ca și a celei de „naționalitate”, ca bază culturală a raportului juridic de cetățenie. De aceea, „moldovenismul” a fost un concept tactic menit a face trecerea de la românitate la sovietism. Cum bine ați observat, coloana a cincea a antiromânismului, fără să o afirme explicit, vine și încearcă să reînvie și reabiliteze această teorie. Fără ea, românii nu se pot dizolva în supa globală din care se va hrăni noua normalitate.

Rep.:„Națiunea moldoveană” modernă de care se leagă noțiunea de „minoritate națională moldovenească” chiar există, în realitate, ca fenomen istoric, sau e doar un „construct mental” inventat și cultivat de imperialismul rusesc pentru a fi pus în slujba scopurilor sale expansioniste în Balcani?

A.S. Națiunile au apărut pe o anumită treaptă a istoriei. Ele nu au existat dintotdeauna. Ele sunt grupări de adeziune a căror formare a fost orientată și facilitată de geografie și de un anumit tip de organizare familială, din care au izvorât atât ideologiile cât și religiile, toate circumscrise de nevoi strategice. Un rol important în nașterea națiunilor l-a avut limba ca mijloc de comunicare, dar și ca fel de gândire, în a cărui logică s-a degajat un mod specific de a produce valori universale. Înainte de apariția națiunii române, pe teritoriul pe care ea a crescut în timp au existat alte forme de socializare identificate ca premoderne. Cu timpul, ceea ce a diferențiat aceste forme a devenit mai puțin important decât ceea ce le-a unit. Astfel, la un moment dat s-a coagulat o comunitate umană care s-a transformat dintr-o entitate în sine într-o entitate pentru sine și, pe cale de consecință, s-a organizat politic. Organizarea politică este un proces privind concentrarea puterii pentru ca aceasta să fie exercitată în interesul grupului cultural care a acumulat-o. Să mai adaug că secolul afirmării națiunilor a fost în principal secolul al XIX-lea și prima parte a secolului al XX-lea. Aceasta este perioada în care s-a născut națiunea română, ca națiune organică. Ca proiect politic ea s-a realizat prin unirea românilor de răsărit, numiți moldoveni, a celor de sud, numiți valahi și olteni, a celor de nord, numiți transilvăneni și maramureșeni, și a celor de vest, numiți bănățeni. Națiunea culturală română a preexistat celei politice. A fost o singură națiune înainte de a fi un singur stat. Integrarea Dobrogei în spațiul național românesc este rezultatul unui proces politic de colonizare reușit. Până la acest moment, respectiv momentul unirii din 1859 și al celei din 1918, după cum ne spun cronicile, cel puțin la nivelul elitelor politice și culturale ale fiecăreia din aceste regiuni cu organizare premodernă, a existat sentimentul unei anumite înrudiri. Probabil că acesta a fost dat de unitatea de limbă datorată faptului că mulți dintre locuitorii spațiului carpato-danubian, care erau și cei mai activi și mai productivi, au fost ciobani. Ei au trecut cu turmele lor dintr-o parte în alta a munților, ducând cu sine sau dezvoltând în întâlnirile lor aceeași limbă – vocabular, morfologie, sintaxă, metaforă și stil. În plus au avut cu toții aceeași religie, izvorâtă din aceeași experiență geografică și din organizarea familială similară – autoritară și egalitară – determinată de aceasta. Așa s-au format și tradițiile comune, din care s-au extras mai târziu miturile fondatoare. Ca să folosesc o expresie eminesciană, națiunea română, cu o limbă și o religie unitară, s-a format într-un spațiu geografic coerent, „de la Nistru pân la Tisa”. Dacă vrem să ne întoarcem cu imaginația înaintea acestui moment, și să desprindem din procesul de formare a națiunii române un ingredient pentru a găti din el, împotriva faptului istoric, în bucătăria geopoliticii ruse, o altă națiune, se poate. Acesta este însă un produs artificial, fără nici o rădăcină în vreo realitate istorică și de aceea fără durabilitate. El nu este un fenomen istoric, în măsura în care istoria are evoluția ei naturală, legică, ci un produs politic accidental. Sunt și națiuni create astfel, dar dintre ele au supraviețuit doar cele care au fost formate manu militari înainte de apariția națiunilor organice, nu și cele care au apărut prin amputarea națiunilor organice, așa cum este cazul cu așa zisa „națiune moldovenească”. După nașterea națiunii române, la capătul unui proces istoric natural, moldovean, muntean, ardelean etc. sunt doar etnonime iar nu națiuni, denumiri regionale date aceleiași națiuni sau componentelor constitutive ale aceleaiși națiuni ca tot organic omogen. Eu unul, prin ascendența mea paternă sunt bucovinean (tata s-a născut lângă Cernăuți, de unde erau și străbunicii și unde bunicul meu a făcut facultatea de teologie), iar prin ascendența maternă, moldovean. Când am ocazia îmi place să îmi spun așa. Asta nu înseamnă că apelul la aceste etnonime mă face mai puțin român. Bucovinenii și moldovenii, unde îi includ, desigur pe basarabeni (mama tatălui meu, născută la Lipnic, era dintr-o familie de preoți care au luptat pentru România Mare), sunt etnonime alternative la cel de român, care le include pe toate, iar nu numele unor națiuni distincte. Nu știu ce s-ar mai putea spune despre asta. Desigur, nu există o genă de român, în sens biologic. Cel mult o genă culturală. Dacă vreau să mă desprind de națiunea română o pot face. De asemenea, dacă cineva vrea să devină român și să se afirme din punct de vedere cultural ca român, o poate face și el. Cultura nu are ziduri. Sub aspect civic lucrurile stau altfel. România s-a autoderminat ca stat națiune pe principiul naționalității. Ea a devenit organizarea politică statală a celor care, aparținând națiunii culturale române, erau majoritari pe teritoriul care avea să devină România Mare. În granițele acestui stat s-a constituit, însă, o națiune civică. Majoritar românească sub aspect etno-cultural, România nu este numai statul etnicilor români, ci statul tuturor cetățenilor săi, indiferent de etnia lor. Cei care nu sunt români din punct de vedere etno-cultural formează minoritățile naționale care trebuie să se bucure de drepturi egale, de șanse egale, de respect egal și de satisfacții egale cu ale majorității. La noi, ele nu sunt comunități tolerate, ci comunități cofondatoare, întrucât s-au găsit aici în momentul formării statului național român. Nu este, însă, și cazul românilor din Ucraina, care nu au co-fondat statul ucrainean, ci au fost integrați în el, cu tot cu teritoriile lor istorice, prin forță și dictat, împotriva voinței lor sau, în orice caz, fără consultarea lor. Asta nu înseamnă că nu trebuie să aibă toate drepturile cuvenite minorităților naționale cofondatoare, numai că, în timp ce acestea din urmă au drepturi originare, minoritățile naționale integrate forțat au drepturi derivate din cele ale majorității.

IV

Rep.: Se știe că teritoriile pentru care a fost inventat și în care a fost cultivat, de-a lungul anilor, acest „construct mental” numit „națiune moldovenească” s-au chemat (pe moldovenește) Basarabia și Transnistria. Aceasta din urmă (cu un teritoriu dublu față de ceea ce reprezintă ea acum ca republicuță) a fost stabilită de sovietici ca fiind acea parte „liberă” a Moldovei, la care urma să fie alăturată, în timp, și partea de Moldovă rămasă sub ocupație (română) – cea de până la Prut, dar și cea de până la Milcov. Astfel, „națiunea moldoveană” desprinsă de națiunea română, ar fi făcut corp comun cu „naționalitatea moldovenească”. Acesta se pare că a fost motivul pentru care a fost inventată „naționalitatea moldovenească”, iar în baza ei – „minoritatea etnică moldovenească”. Așa le-a rămas bătută în cap bieților oamneni „moldovenia”. Dumneavoastră cum vedeți „etnogeneza” comunității/ națiunii / naționalității moldovenești, care, tocmai acum, când în partea ailaltă de frontieră se încearcă o coalizare, în partea ast’laltă e scoasă din ecuație ca termen de sine stătător?

A.S. Discuția aceasta mi se pare inutilă. Putem inventa tot felul de formule fără corespondent în realitate și apoi putem construi cu ele tot felul de scenarii abstracte menite a fi un alibi pentru agenedele geopolitice. Planul rus de cucerire a Moldovei a evoluat în etape. El nu a putut fi niciodată dus la îndeplinire în totalitate și dintr-o singură lovitură. Așa încât au fost inventate tot felul de concepte cu caracter de identitate culturală care să justifice inițial așteptarea și apoi realizarea pasului următor. Aici nu mai este vorba despre vreo teorie bolșevică asupra națiunii sau a omului sovietic, ci despre tactici politice de mare putere menite a asigura expansiunea imperială. Planurile nu trebuie confundate. Aspectul grav la ora actuală este că teoriile și planurile Rusiei sovietice, se mai păstrează într-o anumită măsură, aș zice cu caracter inerțial, la statele succesoare ale acesteia, printre care și Ucraina, dar au fost preluate integral, reambalate și generalizate de către forțe politice occidentale care au ajuns să își creeze agenturi și în interiorul României. Vechiul Partid Comunist din România, cel care era membru al Cominternului și adept al internaționalismului proletar, a devenit la un moment dat partid național. Mă întreb dacă într-o zi Uniunea Salvați România, partidul din România care practică globalismul așa zis „progresist” cel mai radical, cu purtătorii săi de cuvânt, gen Dobrincu sau Goșu, va deveni național. Văzând și internaționalismul servil al celorlalte partide românești actuale, nu sunt foarte optimist. Pentru dvs, pentru românii din Ucraina astea par a fi probleme exclusiv românești. Nu sunt. Ce puteți aștepta de la o Românie a internaționalismului corporatist și a neomarxismului cultural, de la o Românie condusă de o clasă politică antidemocratică și antinațională? De aceea trebuie să ne luptăm împreună pentru ca o asemenea Românie să nu apară sau, dacă apare, să nu dăinuiască.

Rep.: În definirea identității basarabenilor din regiunea Odesa, istoriograful Armand Goșu, școlit la Moscova și, deci, bun cunoscător al doctrinei rusești cu privire la „națiunea și limba moldovenească”, pune accentul pe „memoria istorică” a locuitorilor ca factor decisiv. Această memorie este legată de Moldova de până la unirea ei cu România. Deși basarabenii din Bugeac au participat efectiv la Unire, și au trăit 16 ani în noul stat numit România (din 1862 până în 1878), acest episod nu le-a rămas deloc în memorie. Dar dacă Congresul de la Berlin din 1878 ar fi decis altfel soarta Bugeacului, moldovenii de astăzi, care, zice distinsul istoric bucureștean, au memoria scurtă, se vor fi numind oare altfel decât români? Problema aceasta cu ținerea insuficientă de minte, cu memoria comunitară proastă, care nu e doar istorică, ci și lingvistică, e chiar relevantă în definirea apartenenței la o „națiune” [mai exact la o „nați(onalitat)e”, ca să folosesc termenul din actele de stare civilă sovietice]?

A.S. Memoria este ca și programul de computer. Îți oferă ceea ce ai băgat în el. După decenii de spălare pe creier și îndoctrinare este încă surprinzător cât de vie mai este pentru moldoveni și bucovineni memoria identității lor naționale. Aceasta este întreținută și de realități greu de ocolit, precum limba, ca și, probabil, de educația familială. Și repet, limba este inclusiv un mod de a gândi care include metafora și stilul. Mai sunt și tradițiile culturale, greu de eliminat. Dacă unii au uitat cine sunt, trebuie să o luăm ca pe un fapt de viață. Se pare că, din fericire, nu toți au uitat. Mulți nu au uitat, ci sunt în confuzie. Aceștia nu cred că sunt o ramură a slavilor, dar nu sunt siguri dacă sunt români sau ceva nici slav nici român. Educația trebuie să îi ajute să se clarifice. Cu privire la basarabeni, în special, la care confuzia sporește prin aceea că au un stat al lor, fie el și puțin viabil, una dintre priorități este aceea de a-și găsi identitatea națională. Am mai spus-o: ei au de ales între Moldova ștefaniană și Moldova staliniană, între a fi urmașii lui Ștefan sau urmașii lui Stalin. După aceea va fi mai ușor. Moldova ștefaniană este unul dintre bunicii națiunii și statului român. Moldova staliniană este produsul expanisiunii militare și ideologice sovietice, locuită de oameni sovietici fără origine națională. Statul sovietic, în care Moldova staliniană a fost integrată silnic, nu mai există. România mai există încă. Pentru bucovineni și, în general, pentru românii din Ucraina, imperativul este acela de a rezista prin cultură pe pământurile lor istorice, până când se vor putea reîntâlni cu frații lor în același spațiu politic, idiferent de modul de organizare a acestuia. Cândva credeam că viitorul nostru spațiu politic comun se va numi Uniunea Europeană. Acum nu mai sunt atât de sigur, deși nu este exclus.

Rep.: După părerea dumneavoastră, care ar fi statul înrudit al românilor basarabeni ce se declară moldoveni?

A.S. Întrebarea trebuie altfel pusă. Formularea corectă, după părerea mea, este „cărei națiuni culturale îi aparțin românii basarabeni care se declară moldoveni?” Așa cum spuneam, statele sunt entități civice și multiculturale. De aceea un stat nu se poate înrudi cu cetățenii altui stat. Teoria statului înrudit este de origine maghiară și nu o împărtășesc. Statele se pot înrudi între ele și pot acționa ca rude în măsura în care cetățenii unuia includ minorități naționale care fac parte din aceeași națiune culturală cu majoritatea națională a celuilalt. Această înrudire este un temei pentru a conlucra pentru păstrarea identității culturale și a demnității naționale a minorităților naționale de pe teritoriul lor. Cele care sunt omogene sub aspect etno-cultural sunt națiunile culturale. Ele includ pe toți cei care trăiesc în aceeași limbă și produc valori universale în același mod specific, considerându-se continuatorii acelorași tradiții culturale, indiferent de teritoriile unde locuiesc. Din acest punct de vedere românii care își zic moldoveni nu pot trăi decât ca membri ai națiunii culturale române. Asta indiferent că vor sau nu vor. În parcul central de la Chișinău se găsesc busturile unor scriitori și poeți români care nu sunt neapărat din Moldova și care au creat inclusiv pe vremea când Basarabia nu făcea parte din România. Toți sunt considerați ca fondatori și exponenți ai culturii moldave. Ce spune asta? Spune că instinctiv, basarabenii, indiferent că își spun români sau moldoveni, simt că nu pot avea o identitate culturală coerentă și deplină dacă nu includ la temelia ei pe toți creatorii de cultură din România Mare. Altfel sunt o semicultură sau o subcultură. Cel care spune că a fi moldovean este altceva, din punct de vedere identitar, decât a fi român, va muri fără să știe cine este după ce va fi trăit ca exponat într-un muzeu în aer liber al omului sovietic. Un muzeu care la Moscova nu mai există.

Rep.: De ce credeți că se împotrivește atât de tare Ucraina să recunoască identitatea română a cetățenilor săi care se declară moldoveni? Parcă nu-mi vine a crede că, neavând vreun interes, Kievul, n-ar fi răspuns până acum Bucurețiului la solicitările nenumărate ale acestuia de a nu mai fragmenta comunitatea românească și de a-i recunoaște integritatea. Dar se pare că are.

A.S. Motivul Ucrainei mi se pare foarte clar. Când vorbim despre drepturile omului, concept care include și drepturile minorităților, vorbim despre împărțirea puterii între stat și entități nestatale care acționează pe teritoriul statului; până la urmă, între stat și cetățeni. Când statul discută cu acești deținători de putere cărora le-a transferat o parte din puterea sa ori cu care împarte puterea națiunii, dorește ca fiecare dintre ei să fie cât mai slab în raport cu el. De aceea, puterea lăsată cetățenilor trebuie fragmentată cât mai mult prin multiplicarea deținătorilor ei. Fiecare cetățean persoană fizică deține puțină putere. Puțin îi pasă statului de ea. Dacă, însă, mai mulți cetățeni se asociază, puterea lor reunită poate intra în concurs cu puterea statului și exercita presiuni semnificative asupra acesteia. Una este să discuți cu o minoritate națională organizată de peste patru sute de mii de oameni, care s-ar plasa pe locul doi după cea rusă, și alta este să discuți cu două minorități de, să zicem, aproximativ 160 000 și, respectiv, 240 000 de oameni, ceea ce i-ar coborî pe români, în ierarhia minorităților stabilită în funcție de numărul membrilor lor, pe locul opt, devansați de așa zișii „moldoveni”, și ei apucând abia locul cinci. Acestea fiind spuse, mai putem presupune și existența unui alt motiv. Dacă, să zicem, românii din Bugeac nu ar fi considerați moldoveni, ar exista riscul ca, la un moment dat, România să aducă în discuție protecția lor sau chiar să solicite începerea de negocieri politice privind dreptul acelei populații de a reveni la patria mamă împreună cu teritoriile pe care le locuiește. Nu spun că România de azi are o asemenea agendă, dar unii lideri ucraineni își spun, poate, că nu se știe ce se va întâmpla mâine. Tratatul româno-ucrainean afirmă că România nu va revendica teritoriile Ucrainei și reciproc, acum și în viitor. Pe de altă parte, referindu-se la Actul final de la Helsinki, tratatul implică posibilitatea de a modifica frontierele prin mijloace politice, iar când se referă la teritoriile Ucrainei, are în vedere cele pe care Ucraina s-a autodeterminat în conformitate cu principiul majorității naționale, iar nu pe cele care aparțineau României și i-au fost ocupate prin forță de URSS, pentru ca apoi să fie dăruite Ucrainei sovietice. La Kiev există, probabil, teama că într-o bună zi cineva va putea spune că România s-a angajat să nu revendice teritoriile Ucrainei, dar nu și teritoriile sale, teritorii istorice românești. Or, una este să te bați cu România, stat membru NATO și UE, cu drepturi identitare și teritoriale solide, și alta este să te bați cu Republica Moldova, pe care o mai și ții în șah cu problema transnistreană. Aici mai trebuie luată în discuție și poziția Rusiei. În perioada în care am negociat tratatul de bază cu Ucraina, cel încheiat în 1997, îmi amintesc că Moscova a încurajat Kievul să nu admită cererea României de a se abandona diferențierea între români și moldoveni, respectiv teoria moldovenismului. De aceea, tot ce am putut obține a fost ca să li se recunoască cetățenilor ucraineni dreptul de a se declara români sau altceva după cum doresc. Eu am întrebat atunci, ce va face Ucraina dacă unii se vor declara „marțieni”. Va recunoaște Kievul o „minoritate marțiană”? Dacă nu, căci ar fi fost vorba despre o fantezie iar nu despre o realitate etnică, același raționament ar fi trebuit să se aplice și în legătură cu moldovenii: o etnie inventată, iar nu reală. „Noi nu putem obliga pe nimeni să se considere român” – ne-a răspuns „principial” partea ucraineană. „Cei care se consideră români să o declare și noi vom accepta opțiunea lor fără discuție.” Și așa a rămas. Îmi amintesc că, în aproximativ aceeași perioadă, am avut o discuție identică privindu-i pe românii timoceni, cu ministrul de externe iugoslav, Milan Milutinovic. Soluția convenită cu iugoslavii, consemnată într-un protocol dedicat special problemei minorităților naționale, a fost aceeași. Revenind la poziția Rusiei, trebuie spus că ea se caracterizează printr-un dublu limbaj. Pe de o parte, ea susține că teritoriile primite prin decizia politică a conducerii sovietice de la Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă au rămas în componența Ucrainei, după desprinderea din URSS, cu un titlu precar și de aceea negociabil, în timp ce, pe de altă parte, declară că teritoriile obținute prin războiul purtat de URSS împotriva României (ca aliat al Germaniei, desigur) nu pot fi puse în discuție. Tocmai pentru a da șanse practice acestei teorii, Rusia menține și azi teoria moldovenismului, ceea ce înseamnă că Bugeacul și Hotinul nu sunt locuite de români, ci de moldoveni, și deci nu au de ce intra în vreo negociere cu România. Cel mult Republica Moldova le-ar putea revendica, dar pierderea lor de către aceasta ar fi fost compensată cu primirea Transnistriei. Este drept că Sovietul Suprem al URSS a condamnat Pactul Ribbentrop-Molotov dar această condamnare a avut numai caracter moral, iar nu juridic. De ce? Pentru simplul motiv că Pactul cu pricina fusese deja denunțat în iunie 1941, prin declanșarea războiului Germaniei împotriva URSS, iar efectele indirecte ale acelei odioase înțelegeri care afectaseră România, au fost desființate prin intrarea României în război și recuperarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, împreună cu ținutul Herței. Deci, URSS a condamnat în 1990 ceva care nu mai exista de jumătate de secol, ca fiind un act imoral, dar nu a condamnat și tratatul de pace de la Paris, din 1947, în virtutea căruia Ucraina, parte și ea, în nume propriu, la acel tratat, deține astăzi nordul Bucovinei și Herța. Prin același tratat, încă în vigoare și apărat nu numai de Rusia post-sovietică, ci și de SUA, Marea Britanie și Franța, patru membri permanenți ai Consiliului de Securitate ONU, URSS a primit Basarabia. Când astăzi, în contextul războiului din Ucraina, Rusia spune că România, Ungaria și Polonia ar putea aspira și ele la recuperarea teritoriilor lor istorice pierdute la finele celui de al Doilea Război Mondial și aflate azi în posesia statului ucrainean, așa cum rușii au recuperat Crimeea, ea face referire numai la Bucovina de nord cu Herța, iar nu și la Hotin sau Bugeac, întrucât acelea ar fi parte din teritoriile „altui popor”, respectiv cel moldovean. Să mai reamintesc că Bucovina de nord nu a fost menționată în Pactul Ribbentrop – Molotov, ceea ce arată o dată în plus că istoricii visători și juriștii impostori care ne critică pentru a nu fi denunțat amintitul pact printr-un instrument juridic, ne trimit să ne batem cu fantomele. Dacă sunt așa de deștepți și de curajoși aceștia ar trebui să ne spună ce facem cu Tratatul de la Paris din 1947. În orice caz, cred că atunci când vrea să repare, din perspectiva actualelor nevoi geopolitice, erorile istorice care, în siajul celui de al Doilea Război Mondial, au condus la o anumită structură teritorială a Ucrainei, astăzi problematică, și la o anumită arhitectură de securitate în Europa de est, astăzi nesustenabilă, Moscova va trebui să iasă din ambiguitatea poziției sale referitoare la moldovenism. Nu Pactul Ribbentrop-Molotov trebuie denunțat, ci moldovenismul. În actualul context internațional caracterizat de o nouă distribuție a puterii și de o cu totul altă dinamică a intereselor, Rusia nu mai are nevoie de teoria moldovenistă pentru a-și justifica agenda geopolitică. Lepădarea de aceasta ar putea să afecteze puțin orgoliul veteranilor imperialismului sovietic, dar ar avea avantajul de a câștiga sufletelor românilor. Și simpatia României ar valora mult mai mult pentru Rusia, decât satisfacerea orgoliului unor strategi senili și unor academicieni năuci.

V

Rep.: Ce părere aveți despre „limba moldovenească”?

A.S. Cineva spunea că va crede în existența unei limbi moldovenești atunci când i se va arăta un dicționar moldavo-român. Lucrul era de neconceput. Cu toate acestea, s-a găsit un pseudo lingvist nebun care a conceput un asemenea dicționar. L-am citit cu atenție și m-am convins: nu există o limbă moldovenească distinctă de cea română; nici măcar un dialect moldovenesc nu există. Între limba vorbită la București și cea vorbită la Chșinău, între cea vorbită în dreapta Prutului și cea vorbită în stânga Prutului, între cea vorbită la Timișoara și cea vorbită la Cernăuți, între cea de la Lipova și cea de la Tărăsăuți nu există nici măcar diferențele dintre italiana lombardă și cea napoletană. Desigur, diversele ocupații străine au putut aduce în vocabularul românesc din Basarabia și Bucovina de nord multe barbarisme. Bogdan Petriceicu Hașdeu, în studiul său magnific intitualt „Limba în circulațiunea cuvintelor”, scris ca răspuns critic la dicționarul dlui Cihac, prin care acesta voia să demonstreze că româna ar fi, de fapt, o limbă slavă, a arătat că din diferite nevoi cuvintele românești au admis sinonime provenind din limba altor popoare cu care românii au intrat în contacte mai mult sau mai puțin prietenești (cum ar fi, de pildă, „speranță” și „nădejde”), dar, indiferent de raportul numeric dintre acestea, în vorbirea curentă cele care domină sunt cuvintele de origine latină. Că, în ciuda coerenței de ansamblu a teritoriului național românesc, fragmentarea geografică și variabilele istorice au făcut să apară graiuri locale, este și admis și firesc și întâlnit în cazul multor altor popoare. Asta nu afectează identitatea lingvistică a națiunii române, identitate care iclude și graiul moldovenesc, ca formă locală, cu relativ puține particularități, a limbii române. Nu sunt lingvist și nu știu dacă am exprimat corect din punct de vedere științific ceea ce am vrut să spun, dar sunt convins că sensul mesajului meu este clar. Îl repet în cea mai sintetică expresie: limba moldovenească nu există. Punct!

Rep.: De ce credeți că Kievul se împotrivește cu atâta îndârjire recunoașterii faptului că limba moldovenească există doar ca grai – ca unul din graiurile limbii române? O fi și aici un interes la mijloc. Care o fi el?

A.S. Evident, dar cred că am răspuns deja acestei întrebări. Rațiunile sunt politice și geopolitice. Dacă ar exista o limbă moldovenească distinctă de cea română, ar trebui să existe și un popor moldovean disctinct de cel român. Acest „popor” ar avea și el un drept de autodeterminare distinct de dreptul poporului român. Prin urmare, tot ceea ce ar ține de acest „alt popor” nu are de ce fi discutat cu România și nu are cum fi revendicat de România. Or, chiar dacă astăzi România este, din punct de vedere subiectiv, un stat supus Occidentului colectiv, din punct de vedere obiectiv este un stat mare, bogat și puternic care oricând se poate ridica iarăși în picioare și revendica drepturile sale. Și chiar dacă nu se ridică, nu se știe dacă nu cumva, cândva actualii săi stăpâni occidentali vor avea interesul reconstiturii României Mari în spațiul cuprins între frontierele fostului Imperiu țarist și cele ale fostului Imperiu austro-ungar. Menținerea ideii existenței unui popor moldav cu limba sa poate fi, deci, utilă celor care o perpetuează, cel puțin pentru a consolida o linie de demarcație între spațiul euro-asiatic și cel euro-atlantic care să treacă pe Prut, dacă nu chiar pe Carpații Orientali. La aceasta aș mai adăuga un aspect psiho-politic referitor la elitele politice ucrainene. În ciuda declarațiilor lor de dragoste față de Occidentul euro-atlantic, acestea păstrează mentalitatea imperială sovietică. De aceea, în plan psihologic, le este greu să se desprindă de teoria sovietică a moldovenismului. Când dau mâna cu Biden liderii ucraineni se gândesc tot la Stalin și când dau mâna cu Ursula von der Leyen se gândesc la Hrușciov. Ce a fost bun pentru sovietici în construirea imperiului lor trebuie să fie bun și pentru ucrainenii de azi în păstrarea teritoriilor lor obținute de la URSS și cu care au plecat din URSS, ca o bucată de imperiu.

Rep. : Cum apreciați faptul că legi discriminatorii adoptate de Ucraina față de minorități, la care s-au referit Comisia de la Veneția, guvernele de la Budapesta și București, dar și comunitățile naționale din Ucraina, pot să fie adoptate inclusiv în timpul războiului cu Rusia, iar remedierea acestora Ucraina propune să se facă după război. Cam așa rezultă din discursul președintelui Zelenski din 4 aprilie 2022 în fața Parlamentului României : „de îndată ce situația va permite, vreau să lansez un dialog cu dumneavoastră asupra unui acord atotcuprinzător care să genereze protecția absolută și dezvoltarea atotcuprinzătoare a minorităților noastre naționale – comunității ucrainene din România și comunității române din Ucraina”. În eventualitatea unui război înghețat de durată nu va fi prea târziu de avut un asemenea dialog ?

A.S. Am spus-o în repetate rânduri: războiul nu este o scuză pentru limitarea sau chiar desființarea drepturilor minorităților naționale; eliminararea discriminărilor pe criteriul etnic și restabilirea plenitudinii drepturilor minorităților naționale nu are de ce și nu poate fi amânată pentru o dată ultrioară terminării războiului. Dacă Ucraina va pierde războiul, nu de la guvernul ucrainean vor mai aștepta minorităție naționale din Ucraina protecție. Dacă Ucraina va câștiga războiul, toate promisiunile făcute în timpul războiului pentru a stimula ajutorul extern vor fi cel mai probabil uitate, potrivit cu tradițiile naționalismului ucrainean. Prin urmare, comunitatea internațioală trebuie să insiste pentru rezolvări imediate și să facă din ele condiția continuării sprijinului său. Când s-a procedat cu fermitate astfel s-au obținut rezultate. Sub lucrarea acestei fermități Parlamentul ucrainean a adoptat deja sau este pe cale să adopte o lege pe care guvernul de la Kiev o va prezenta lumii, fără îndoială, ca pe o „aliniere ireproșabilă” la standardele europene privind dreptul minorităților. Puterile occidentale, gata să își relativizeze valorile de dragul succesului geopolitic și preocupate mai mult de tranșarea rivalității strategice cu Rusia decât de soarta cetățenilor ucraineni, fie ei ai majorității sau ai minorităților, s-ar putea să se mulțumească cu orice cosmetizare care să le ofere un alibi în fața propriei opinii publice. Pentru noi, cei din regiune, direct interesați, și mai ales pentru comunitățile etno-culturale minoritare din Ucraina, mă tem să nu fie, însă, prea puțin și prea târziu.

Rep.: Pe parcursul acestui dialog ați făcut referire la rădăcinile dumneavoastră bucovinene și basarabene. Cititorul nostru nu vă cunoaște suficient biografia. Va rugăm să ne spuneți mai amănunțit despre dumneavoastră și ascendenții dumneavoastră din Bucovina și Basarabia.

A.S.: Eu m-am născut la București din întâlnirea a două familii de refugiați și respectiv strămutați în urma spargerii frontului pe aliniamentul Iași-Chișinău, în cel de al Doilea Război Mondial, în vara anului 1944. Primele amintiri din copilărie sunt ale unor numeroase întâlniri ale unor persoane de toate neamurile, toate vârstele și toate sexele care, refugiați cu rădăcinile rupte și agoniseala vieții pierdută, se întâlneau la noi acasă, în blocul Wilson de pe Bulevardul Nicolae Bălcescu, pentru ca petrecând, cântând și dansând vechile lor cântece și dansuri să uite de necaz. De aceea mie îmi sunt străine toate discriminările în funcție de limbă, etnie, vârstă sau gen. Doi dintre vecinii noștri exasperați de aceste dese și probabil cam zgomotoase petreceri erau marele grafician armean Cik (Hacik) Damadian și marele actor evreu Jules Cazaban. La acele petreceri atmosfera era întreținută de verva, glumele și poveștile celei mai în vârstă participante, străbunica mea pe linie maternă, născută, după cum spunea, în chiar Palatul Metropolitan din Cernăuți ca fiică a unui consul onorific al Austriei în România Mare. Pe mine mă impresiona enorm faptul că scria cu caractere gotice. Bunica maternă, fiica ei, mi-a povestit că pierduse un fiu, tânăr ofițer al armatei române, în bătălia de la Cotul Donului. Despre ascendența mea bucovineană știu nu foarte multe detalii pe care le-am găsit în niște note memorialistice lăsate de tatăl meu. Potrivit acestor note, cu mulți ani în urmă, pe vremea Imperiului austro-ungar, o familie de români din Cernăuți, a găsit în seara Sfântului Timotei, în pragul ușii, o cofă cu un copil abandonat. L-au luat și l-au crescut, punându-i prenumele de Timotei, după cel al sfântului de ziua căruia a apărut în viața lor, iar numele, reflectând felul în care a ajuns în familia lor, Scosdincofă. Acest Timotei, botezat în credința creștin-ortodoxă, a avut un fiu, pe nume Alexandru, care din dorința de a răspândi învățătura creștină, dar și refuzând să fie recrutat pentru a lupta în armata austriacă împotriva poporului său, a plecat în Caucaz unde a încercat să îi creștineze pe inguși și ceceni. Știm azi că nu a prea avut succes. Acolo a locuit într-un sat de lângă Vladikavkaz, pe malul râului Terek. În timpul misiunilor mele din Cecenia am avut ocazia să văd locul, situat în Ingușetia. Cu prilejul șederii sale în Ingușetia a întâlnit o familie de revoluționari polonezi, deportați de regimul țarist, și s-a căsătorit cu fiica acestora. Fiul rezultat din această căsătorie, tot Alexandru, a fost bunicul meu. El și-a iubit enorm mama care a murit de tânără, se pare de inimă. Mai târziu, în amintirea ei, după întoarcerea în Bucovina, deja parte sau pe punctul de a deveni parte a României Mari, dar și pentru că găsea că este mai frumos, și-a luat numele de domnișoară al mamei, adică numele Severin. După întoarcerea în țara de baștină, străbunicul s-a apucat de apicultură, iar bunicul, deși erau cam săraci, de studii teologice la celebra facultate de teologie din Cernăuți. Mi se pare că ulterior, tot acolo și-a dat și doctoratul în teologie. În paralel cu teologia, a mai studiat la nivel universitar literele, istoria și filosofia, iar mult mai târziu, la București, limbile slave. Avea o imensă înclinație pentru studii. Ca teolog a fost discipol al preotului și scriitorului Gala Galaction, care l-a trimis și cu o bursă de studii doctorale la Vatican, iar ca istoric a ajuns a fi foarte apropiat de uriașul Nicolae Iorga, care l-a și adăpostit, împreună cu familia, într-o casă a sa de la Vălenii de Munte, după cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord în 1940. Era cu puțin înainte ca Iorga să fie asasinat și bunica își amintea cum cei doi se întâlneau aproape zilnic după micul dejun, pentru a deplânge soarta României ciopârțite și a croi planuri „din cuțite și pahară” pentru viitorul țării. Când a început războiul pentru recuperarea teritoriilor pierdute, în 1941, bunicul meu patern a fost trimis la Chișinău, în calitate de consilier cultural al Mitropolitului Basarabiei. A fost primul preot venit de la București care a intrat în catedrala metropolitană cuprinsă de flăcări. Acolo, a lovit cu piciorul din greșeală o bucată de lemn carbonizată. Presupunând că aceea a fost o icoană, a luat-o acasă și i-a dat-o bunicii să o pună pe foc pentru a nu rămâne într-o ruină unde oamenii și animalele ar fi întinat-o și mai tare. În loc să facă aceasta, bunica a răzuit-o cu un cuțit pentru a descoperi că sub stratul ars era o pictură foarte veche care se conservase perfect. Păstrez și azi această icoană. Pentru că am ajuns la bunica maternă, ea se născuse la Lipnic, în Basarabia, locul unei importante victorii a lui Ștefan cel Mare împotriva tătarilor, într-o veche familie de preoți ortodocși, originară, însă, din Hotin. Tatăl ei, străbunicul meu, era protopop, fusese pentru o vreme consilier financiar al Mitropoliei Basarabiei și se muta cu familia dintr-o parohie în alta, acolo unde îl trimitea mitropolitul. Astfel a ajuns, în timpul Primului Război Mondial, undeva la granița dintre Basarabia și Bucovina, cu domiciliul într-un sat care era ocupat când de armata austriacă când de armata rusă. Bunica, mic copil fiind, îl însoțea adesea pe câmpul de luptă, unde el se deplasa pentru a da asistență religioasă răniților și muribunzilor. În cel de al Doilea Război Mondial ea avea să se ofere voluntar ca soră de caritate. Revenind, însă, la Primul Război, acolo, pe acea linie a frontului, străbunicul și ai lui au salutat venirea armatei române și reunificarea Basarabiei și Bucovinei cu țara mamă. Mai mult ca sigur că era în legătură și cu cei din Sfatul Țării. Un pic mai târziu, după această fericită unire, a izbucnit răscoala de la Tatar Bunar, de inspirație bolșevică. Aceasta era o încercare sovietică de dezmembrare a României Mari, care a pavat drum și teoriei moldoveniste. Atunci, străbunicul meu, protopopul Ioan, transferat între timp într-un protopopiat mai sudic, a reușit să îi convingă pe toți credincioșii aflați în păstorirea lui să refuze instigările la răscoală și să susțină integritatea statului român. Toate satele din protopopiatul lui i-au urmat îndemnul și au refuzat capcana bolșevică. Pentru aceasta a fost decorat de Regele Ferdinand. Tatăl meu mai păstra această decorație, pe care cred că o mai am și eu pe undeva. Pe majoritatea celor despre care v-am vorbit aici nu i-am cunoscut personal sau i-am cunoscut puțin. Ce știu este din ceea ce mi-au povestit părinții și bunicile. Bunicul meu, care m-a iubit enorm, a murit pe când eu aveam numai șapte ani. În acel moment era conferențiar la Institutul Teologic din București. Slujba de înmormântare l-a impresionat enorm pe copilul care eram. A fost oficiată de un imens sobor de preoți, mulți basarabeni și bucovineni, condus de arhiepiscolul, tot basarabean, Antim Nica, pe atunci vicar patriarhal, prieten de familie. În arhiva mea am găsit recent un număr din anul 1962 al Revistei Patriarhiei Române, în care se aducea un frumos omagiu bunicului meu și era făcută o amplă descriere a ceremoniei funebre. Fiecare om vrea să știe de unde este. Pentru mine cel mai ușor este să spun că sunt bucureștean, dar asta nu îmi place prea mult. Ca orice capitală Bucureștiul este un oraș pestriț, cu o identitate incertă, în care se petrec multe lucruri rele. De aceea, l-am întrebat pe tatăl meu să îmi dea o indicație. El mi-a spus, cu precizarea că în orice caz asta însemnă tot român, că după mamă sunt moldovean, mama născându-se la Ștefănești pe Prut, satul lui Luchian, în județul Botoșani, după bunica paternă sunt basarabean iar după bunicul patern sunt bucovinean, dar cel mai frumos dintre toate este să fii bucovinean, căci Bucovina este cea mai frumoasă. De aceea, când am ocazia asta spun. Nu vorbesc, însă, neîntrebat. Dvs m-ați întrebat și v-am spus.

Rep. : Excelență, vă mulțumesc pentru amabilitatea cu care ați răspuns invitațuiei naostre de a discuta pe marginea unor teme de mare actualitate, pentru profunzimea și subtilitatea răspunsurilor, ca și pentru eleganța și sobrietatea discursului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *