Adrian Severin: NU-I MAI UMILIȚI PE SĂRMANII ACADEMICIENI OBLIGÂNDU-I SĂ ÎȘI SCOATĂ INDECENT LA VEDERE LIPSA DE CARACTER!

Ca și biserica națională sau banca națională, Academia română face parte din mitologia națională. Ea este, prin membrii săi, oameni de știință autentici sau presupuși, un simbol al spiritualității și creativității intelectuale ale națiunii.

În Franța, membrii Academiei poartă supranumele de „nemuritori”. Aceasta chiar dacă, din cauza vârstei, ei sunt aproape de moarte. Sau poate tocmai de aceea.

În prag de sfârșit al existenței pământene, tot ceea ce le-a mai rămas de păzit în lumea mizerabilă de aici este demnitatea. Azilanți de lux în turnul de fildeș al științei, în așteptarea întâlnirii cu olimpienii pe Câmpiile Elizee, nu mai au de ce se teme, și deci nici motive, dar nici vitalitate pentru a mai da exemple rele. De aceea își pot permite să dea numai sfaturi bune. Au ajuns la momentul potrivit pentru a uni talentul cu caracterul. Înainte de a-și întâlni Creatorul pot spune, cum poate nu au făcut în anii marilor ambiții ale tinereții, adevărul. Ori, cel puțin, își pot permite să nu îl nege. Pot să nu mai fie corecți politic și astfel să dea o lecție de morală care îi va face să trăiască veșnic în memoria societății, mai mult decât cu contribuțiile științifice, supuse și ele eroziunii timpului. Înainte de a ajunge în sperata viață veșnică de dincolo de lumea certă de aici, au intrat în viața veșnică a spiritualității celei din urmă.

Desigur, viața celor mai mulți a fost plină de păcate, dar ajunși „nemuritori”, la granița cu „viața veșnică”, trebuie să le uităm turpitudinile, de care fizic nu mai sunt în stare, și să ne prefacem a-i crede sfinți, nu pentru că așa sunt sau au fost, ci pentru că ultimul serviciu pe care îl mai pot face lumii este să îi ofere modele de urmat și să îi permită a spera că sfințenia este posibilă.

Acesta este mitul: o istorie exemplară. El nu ne spune cum suntem, ci cum credem că ar trebui să fim și spre ce ar trebui să tindem. Dacă istoria este precum farul care ne arată cât de mult ne-am depărtat de țărm, mitul este asemenea farului care ne arată unde este țărmul la care trebuie să acostăm. Fără acest din urmă far corabia națiunii rămâne a rătăci pe oceanul istoriei în derivă.

Cu circa o săptămână în urmă, în București a apărut un afiș care anunța, pentru data de 22 noiembrie a.c., o lansare de carte la sediul Academiei române. Fiind vorba despre o lucrare referitoare la resursele minerale ale României ca unul dintre principalele atuuri ale acesteia, atuuri care ar trebui folosite strategic în competiția cu alți actori ai scenei globale, și totodată despre o operă tradusă în China, deci de interes pentru principala superputere emergentă a lumii, ca o dovadă a importanței atuurilor națiunii române din perspectivă geostrategică, autorul a ținut să spun și eu, ca fost ministru de externe român, profesor de drept internațional și cunoscător al relațiilor internaționale, câteva cuvinte cu prilejul acestui eveniment. Aflu că mulți așteptau cu interes discursul meu. Probabil unii cred că mă pricep la geostrategie și că, totodată, îmi iubesc țara.

Participarea mea și afișul evenimentului, pe care numele meu figura, au fost discutate de autor cu academicianul Ioan Aurel Pop, Președintele Academiei române, care a fost de acord cu ele, fiind dispus să fie și gazda întregii întâmplări. Altminteri afișul nu ar fi putut apărea. Aceasta după ce o altă instituție publică de prim rang, presupus națională, apreciase că a ne afișa acum cu China este „inoportun”. Evident, mi-am dat și eu acordul ca să particip și să vorbesc, răspunzând astfel rugăminților insistente ale autorului.

Totul pentru ca la scurt timp după punerea în circulație a afișului menționat, incluzând lista invitaților-oratori, „cineva din conducerea Academiei române” să îi telefoneze autorului și să îi pună în vedere, cu caracter nenegociabil, că „Adrian Severin nu poate figura printre vorbitori”. La întrebarea legitimă privind rațiunea acestei schimbări intempestive răspunsul, în același timp laș și arogant, a sunat implacabil: „aceasta este decizia noastră”.

„Decizia lor” era, de fapt, evident, alta, dar „poliția gândirii” instalată în România, care veghează din subteranele puterii de stat la apărea „corectitudinii politice” decretate de ea și de stăpânii ei, i-a obligat să și-o schimbe, testându-le, astfel, lașitatea, reflexele de târâtoare și deficitul de demnitate, și împingându-i să scoată indecent la vedere precaritatea viziunii asupra intereselor vitale ale neamului, altminteri slăvit pe la tot felul de șuete mediatice pășuniste, asociată cu instinctul tranzacționismului moral. Fapt cu atât mai grav cu cât la vârsta și poziția lor nimeni nu le mai putea face ceva. Iar asta este prejudiciabil nu pentru mine, care nu mai am nimic de dovedit și nu mai aștept nimic de la nimeni, și nici pentru autorul cărții ce va fi lansată, ci pentru trăinicia mitului și pentru continuarea visului dătător de speranța că măcar Academia română este un templu al demnității românești, de unde soarele măreției naționale va putea lumina cândva norocul acestui nefericit popor.

Întâmplarea mi-a amintit de romanul lui Sven Hassel, Gestapo. Acolo un anchetator SS îl obligă pe un venerabil general, care păcătuise față de Führerul Adolf Hitler prin nu mai țin minte ce act de incorectitudine politică, să facă săritura mingii după ce în cizme i se introdusese câte o pietricică. În loc să refuze cu demnitate, generalul a executat ordinul în speranța, pe cât de irațională pe atât de deșartă, că supunându-se torturii va scăpa cu viață pentru oricum scurtul timp lăsat lui de legile biologice. A făcut-o în râsul asistenței stârnit de ridicolul mișcărilor bătrânului, altădată mândru, dar acum părăsit de curaj, până când, devastat de durere și secătuit de energie acesta și-a scăpat sfincterele de sub control și a defecat în propriile izmene și încălțări. Cei care îl supuseseră unor asemenea cruzimi nu voiau doar să îl umilească pe el, ci să distrugă onorabilitatea armatei, ca simbol al bravurii, iscusinței și demnității germane, compromițând astfel până și speranța într-o posibilă rezistență a acesteia împotriva răului lăuntric.

Ce respect să acorzi unei armate cu generali care fac pe ei? Ce respect să acorzi unei Academii cu academicieni care „fac pe ei”? Și dacă Academia arată așa, cum arată restul instituțiilor statului? Și dacă „nemuritorii” se comportă așa, ce respect mai poți avea pentru muritori?!

Acest comportament rușinos nu este fără precedent. Dimpotrivă, el tinde să devină regula.

Cu numai câteva săptămâni înainte, o conferință cu tema „Locul României în contextul geopolitic actual”, inițial aprobată entuziast, care ar fi trebuit să se țină în amfiteatrul Bibliotecii Academiei române, a fost anulată în ultimul moment sub pretextul că sala ar fi intrat brusc în reparații. Anterior acestei anulări, pe rețelele sociale, dar, desigur, și pe canale oculte, pegra globalismului cultural neomarxist protestase împotriva faptului că respectivul eveniment urma a se desfășura în spațiul Academiei. Și, ca prin farmec, academicienii au făcut trei tumbe și s-au conformat.

Trei încercări de reprogramare a evenimentului în alte spații, de fiecare dată inițial aprobate pentru a fi apoi respinse sub cele mai ridicole pretexte, au avut ca factor comun argumentul laș susurat cu falsă înțelepciune la urechea solicitanților: „nu-i momentul”. Desigur, pentru a servi adevărul și națiunea niciodată nu-i momentul; iar când, în fine, este momentul, atunci este „prea târziu”. Vivat academia!

Și în fața cui au cedat umil acești „nemuritori”? În fața exponenților unor interese oculte, antidemocratice și antinaționale, care sunt atât de limitați intelectual, atât de castrați caracterial și atât de disperați politic văzând că România profundă nu li se închină, încât se tem chiar și de câteva cuvinte spuse în fața unui public, inevitabil limitat din punct de vedere numeric, prezent într-o sală de reuniuni a Academiei României. Atât de „convinși” sunt aceștia de justețea cauzei lor, de susținerea lor populară, de capacitatea de a concura pe piața ideilor și de șansele izbânzii în confruntarea politică dintr-o Românie cu opțiuni oricum disciplinate de puterile străine, încât o simplă cuvântare a unei persoane fizice, aflată în afara partidelor și a arenei electorale, îi alertează maxim și, pentru a-i face vocea neauzită, sunt gata să distrugă mitul fondator al principalei instituții a spiritualității naționale, oficializând secretul de toți cunoscut, dar tot de toți trecut sub binecuvântată tăcere, că și „regele academic” este gol. Ca să nu mai vorbim despre încălcarea libertății de conștiință și de expresie altminteri garantată de Constituție.

A-i supune presiunii politice pe venerabilii incapabili să își înfrângă vechile instincte ale clientelismului și supunerii față de puterea politică, exploatându-le slăbiciunile de caracter, este deja o crimă. Când îi vezi cât de speriați sunt să nu indispună statul subteran prin poziții apreciate de acesta ca inoportune, te apucă o infinită milă, care se amestecă cu revolta, și conchizi că asemenea presiuni sunt de-a dreptul o crimă săvârșită cu cruzimi. Când observi, însă, că, dincolo de relele tratamente aplicate unor persoane cu caractere în general modeste, care, în costume de vicleim, pun în amuzant contrast aparența cu esența, o putere invizibilă și ilegitimă distruge respectabilitatea unei instituții esențiale pentru creativitatea specifică și prestigiul națiunii române, realizezi că te afli în fața unei amenințări căreia dacă nu i se va pune capăt prin actul solidar al întregii societăți românești, va afecta viitorul nostru al tuturor.

În fața unui asemenea pericol, precum și conștient de incapacitatea actualului Președinte al Academiei, Ioan Aurel Pop, de a rezista la asaltul tenebrelor antinaționale și antidemocratice, câteva interviuri pe la televiziunile de nișă, discursuri teoretice și articole de presă, fie ele și patetice, neputând înlocui rezistența efectivă, eficientă, consecventă și curajoasă, cu regret și chiar ca semn al simpatiei personale pe care i-o port, mă alătur vocilor celor ce îi cer să demisioneze din înalta funcție în prezent deținută și pe care, în mod evident, nu are mijloacele, obiective și subiective, pentru a o apăra și servi. Decât să intre în istorie cu numele celui care a fost complice la îngenuncherea Academiei în fața unei puteri politice primitive, trădătoare și retrograde, mai bine să intre ca unul care a avut cel puțin tăria de a-i întoarce spatele și a-i trânti ușa în nas. Nu are de pierdut decât lanțurile.

Dacă nu ai forța să te iei de piept cu răul, cel puțin demască-l, numește-l, refuză să îi fii un rușinos alibi! „Dacă mâna-ți slabă, sceptrul ți-o apasă, / Altuia mai harnic locul tău îl lasă!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *