A decedat Teodor Stanca, liderul revoltei studențești române din 1956

În 13 octombrie 2023, la Timișoara, a decedat unul dintre cei mai cunoscuți foști deținuți politic din România, TEODOR STANCA, președintele Filialei Timiș  a Asociației Foștilor Deținuți Politic din România (AFDPR).

Născut în 26 martie 1933 într-un sat din raionul Ineu, regiunea Oradea, Teodor Stanca a fost deputat în Parlamentul  României o singură dată, în legislatura 19962000, ales în județul Timiș pe listele partidului PNȚCD. Apoi n-a mai avut loc în forul decizional al țării pentru că încă era periculos. Spunea lucrurilor pe nume, avea idei și intervenții supărătoare, fiindcă spunea adevăruri neagreate de noua nomenclatură a țării.

Teodor Stanca a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Islamică Pakistan și Republica Federală Iugoslavia și inițiator sau susținător al unui mare număr de reforme în tânăra democrație română. A fost membru fondator al Asociației Foștilor Deținuți Politic din România, ca fost lider al cunoscutelor revolte studențești din 1956.

Ca membru AFDPR din 1990 și președintele Filialei Mehedinți, știu cât de implicat a fost în viața politică, economică și socială, a fost un punct de reper și după 1989. N-a fost eveniment major al AFDPR în care el să nu fie implicat și consultat. Avea prestanță, curaj, determinare, spirit mobilizator. Păcat că nici după 1989 talentul său de organizator și îndrumător nu a fost valorificat.

Teodor Stanca și-a petrecut cei mai frumoși ani ai vieții în închisorile comuniste și în lagărele de muncă, pentru că s-a solidarizat cu revolta studenților din Ungaria. În 1956 era student în anul V la Institutul Politehnic din Timişoara. În ţara vecină, Ungaria, studenţii luptau împotriva ocupaţiei sovietice. Ceea ce începuse ca o demonstraţie paşnică s-a sfârşit într-o revoluţie violentă, în urma căreia au murit 2.500 de maghiari, dar şi sute de soldaţi sovietici. Mişcările din Ungaria au trezit sentimente de simpatie în rândul studenţilor din ţara noastră. „Nici noi nu o duceam mai bine şi studenţii aveau propriile lor nemulţumiri“, a povestit într-un interviu acordat cotidianului „Adevărul” Teodor Stanca.

 S-a constituit un grup de iniţiativă compus din Teodor Stanca, Aurel Baghiu, Caius Muţiu, Frederich Bart, Ladislau Nagy, Valentin Rusu şi Heinrich Drobny, care a decis cum să acţioneze şi cum să mobilizeze studenţii din celelalte facultăţi. „Ne-am săturat de robie“, „Vrem să ştim ce se întâmplă cu uraniul, cu petrolul şi cu cerealele noastre“, cereau studenţii. „La acea vreme noi trebuia să plătim datoria faţă de Uniunea Sovietică“, rememora el zilele când a simţit că Timişoara este liberă.

În timpul dezbaterilor, au ajuns la locul adunării, trimişi de la Bucureşti, doi mari nomenclaturişti: Petre Lupu, membru C.C. al P.M.R. şi Ilie Verdeţ, membru supleant al C.C. al P.M.R., care au încercat să liniştească studenţii. „Ne-au spus că partidul ştie el ce trebuie să facă, dar este nevoie de linişte şi au promis că toate cererile noastre vor ajunge la conducerea superioară de partid şi că după trei zile ne vor da răspunsurile. De fapt, a fost un pretext să scape de presiunea noatră“, spunea liderul studenţilor din 1956. După plecarea celor doi nomenclaturiști, studenții au luat niște decizii. Era ora 20.00 în 30 octombrie 1956. „Ne hotărâsem că, dacă se va întâmpla ceva cu unii dintre noi, se va declanşa o grevă studenţească şi dacă vor fi arestări vor avea loc manifestări de stradă“. Așa a și fost. Liderii au fost arestați și duși într-o fostă cazarmă militară la Becicherec. A doua zi studenții au ieșit în stradă antrenând toate facultățile timișene.

Au fost arestați sute de studenți, dar pe măsură ce revolta din Ungaria a fost înnecată în sânge, lucrurile s-au mai potolit și în România. Primul proces s-a judecat foarte repede, autorităţile vrând să dea un exemplu pentru cei care ar vrea să continue manifestaţiile studenţeşti. În primul lot au fost trimişi în judecată şapte studenţi şi un asistent universitar.

Studenţii din primul lot au fost trimişi în judecată în data de 15-16 noiembrie în baza Decretului 199/ 1950 şi, conform art. 1 lit. c. (crimă împotriva ordinii de stat) puteau primi condamnarea la moarte. Norocul lor a fost acela că în Ungaria, în 4 noiembrie, prin intervenţia brutală a armatei sovietice de ocupaţie, revoluţia a fost înecată în sânge. Considerându-se că în felul acesta pericolul escaladării revoluţiei şi în România nu mai constituia o ameninţare, s-a hotărât schimbarea încadrării juridice, tinerii fiind acuzaţi de agitaţie publică, infracţiune pedepsită cu până la 10 ani de închisoare.

Al doilea lot, compus din 23 studenţi, au fost judecaţi în 12-13 decembrie. Un mare număr de studenţi au fost exmatriculaţi, iar multe cadre didactice au fost sancţionate sau eliminate din sistemul de învăţământ.Teodor Stanca a primit o pedeapsă de opt ani de închisoare, una dintre cele mai mari condamnări date în dosarul revoltei studenţilor de la Timişoara, din care a făcut şase ani şi trei luni. „Am fost dus direct la Gherla, unde am stat din ajunul Crăciunului lui 1956, până în 1959. Îmi amintesc că închisoarea era foarte aglomerată, iar condiţiile foarte mizere. Stăteam înghesuiţi câte doi-trei într-un pat. Celulele erau pline de ţărani care se opuseseră colectivizării. Pentru că închisorile deveniseră neîncăpătoare, s-au redeschis coloniile de muncă din Balta Brăilei şi din Delta Dunării, acolo unde am ajuns şi eu“, povestea Teodor Stanca.

După eliberare, a încercat să-şi reia studiile, dar era foarte greu, fiind considerat un duşman al poporului. În 1966, regimul politic a devenit mai blând şi s-a dat o hotărâre care le permitea celor care îşi întrerupseseră studiile să le poată continua. A lucrat la uzina de vagoane din Arad şi şi-a terminat facultatea la seral. Apoi, s-a angajat la o unitate de construcţii de îmbunătăţiri funciare, unde era mai protejat de ochii regimului comunist. În 1974 a profitat că s-a introdus informatica în instituţii şi a urmat un curs postuniversitar. 

A ieşit la pensie ca inginer principal. După 1989, a fost membru în Parlamentul României din partea PNŢCD, în legislatura 1996-2000. „Am intrat în politică pentru că am simţit că mai am ceva de spus“, spunea el. Regretul lui cel mai mare este faptul că imediat după Revoluţie nu s-a reuşit condamnarea torţionarilor. Atunci, crede el, era momentul să-i pună să plătească pentru toate fărădelegile pe care le-au comis, mai ales că erau în viaţa majoritatea directorilor de închisori de la Gherla, Aiud, Râmnicu-Sărat, Sighet. „Au fost menajaţi, pentru că la Revoluţie a venit un regim care i-a protejat“, considera Stanca. Întrebat dacă ar mai trece din nou prin acest calvar, dacă ar fi să-şi retrăiască din nou viaţa, a spus că ar proceda la fel.

După Revoluție, a fost printre fondatorii AFDPR. A făcut cercetare de arhivă nu numai asupra propriei experienţe, ci şi asupra răscoalelor ţărăneşti din 1949 şi asupra inumanelor deportări ale bănăţenilor în Bărăgan. A fost unul din proeminenţii fruntaşi ai Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici. Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace!

text: Ileana MATEESCU, UZPR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *